Legality of administrative sanction for IFRS reporting failure: sufficiency of administrative act motivation and individualization of contravention fine

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la 28.10.2013 sub nr. x/2/2013 şi modificată la data de 11.02.2014, reclamantul A. a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 792 din 26 septembrie 2013, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând:

1. În principal, admiterea în tot a plângerii şi anularea Deciziei nr. 792 din 26 septembrie 2013 emisă de pârâta ASF, reţinându-se: a) excepţia nulităţii absolute a deciziei de sancţionare contravenţională şi b) netemeinicia deciziei de sancţionare contravenţională;

2. În subsidiar, admiterea în parte a plângerii şi, în consecinţă, să se dispună înlocuirea sancţiunii cu amendă în cuantum de 5.000 RON, aplicată prin decizia de sancţionare, cu sancţiunea avertismentului.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1077 din 01.04.2014, a admis acţiunea reclamantului şi a anulat Decizia nr. 792 din 26 septembrie 2013 emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Asigurărilor - Reasigurărilor, care a solicitat casarea acesteia şi respingerea acţiunii reclamantului.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a realizat un istoric al litigiului şi a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

- în mod greşit, prima instanţă a apreciat faptul că în decizia contestată nu este descrisă în mod corespunzător fapta reţinută în sarcina persoanei sancţionate, în condiţiile în care nu se indică modalitatea concretă în care a fost încălcată decizia CSA nr. 316/2012;

- nu poate fi primit argumentul judecătorului fondului, în sensul că, în contextul în care CSA a procedat la sancţionarea contravenţională a directorului societăţii, în actul administrativ analizat ar fi trebuit să fie indicată o faptă de nerespectare a punctului 5 din decizia CSA nr. 316/2012, acesta fiind punctul la care sunt descrise responsabilităţile directorului societăţii;

- răspunderea juridică a intimatului rezultă din legislaţia specială aplicabilă în materie, precum şi din actele interne ale asiguratorului;

- conţinutul deciziei de sancţionare este reglementat de dispoziţiile art. 8 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare;

- sancţiunea contravenţională a fost individualizată în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Normele privind gradualizare a măsurilor sancţionatorii puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 113.118/2006.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru argumentele prezentate la filele 97-101 dosar.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, la data de 08.04.2015 recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, iar prin încheierea de şedinţă din data de 06.05.2015, recursul a fost admis în principiu, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi s-a fixat termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţă publică.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 792 din 26 septembrie 2013 prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară a procedat la sancţionarea contravenţională a recurentului, în calitate de persoană semnificativă - preşedinte directorat la Societatea B. S.A., cu amendă în sumă de 5.000 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 39 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru săvârşirea contravenţiilor reglementate de art. 39 alin. (2) lit. a), c) şi d) din acelaşi act normativ.

Prima instanţă a admis acţiunea, apreciind că autoritatea emitentă a actului administrativ contestat nu şi-a motivat în fapt şi în drept măsura adoptată, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii sale, fiind vorba despre o manifestare de voinţă arbitrară, ce contravine dispoziţiilor art. 6 CEDO.

6.1. Critica recurentei privind reţinerea greşită de către prima instanţă a încălcării principiului motivării actelor administrative este fondată.

În argumentarea acestui punct de vedere se va pleca de la câteva consideraţii de ordin teoretic care vor fi expuse în cele ce urmează.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său în consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar şi neechivoc raţionamentele instituţiei care a emis actul.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că actul dedus judecăţii este corespunzător motivat, în condiţiile în care emitentul său a făcut referire la referatul de constatare întocmit ca urmare a controlului efectuat la Societatea B. S.A., la scopul care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 316 din 05 iunie 2012 şi la obligaţiile stabilite prin această decizie care nu au fost respectate.

În concret, s-au precizat următoarele aspecte:

"În vederea asigurării premiselor implementării IFRS ca bază unică de raportare contabilă pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale individuale de către societăţile de asigurare, prin Decizia nr. 316 din 05 iunie 2012 au fost stabilite mai multe măsuri;

Potrivit pct. 1 din Decizia nr. 316 din 05 iunie 2012, începând cu exerciţiul financiar aferent anului 2012, societatea avea obligaţia de a asigura întocmirea în scop informativ a unui set de situaţii financiare anuale individuale, în conformitate cu IFRS aferente anului 2012 şi de a transmite aceste situaţii financiare la autoritatea de supraveghere, în termen de 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar al anului 2012;

- Potrivit pct. 3 şi 4 din Decizia nr. 316 din 05 iunie 2012, situaţiile financiare individuale IFRS aferente anului 2012 trebuiau însoţite de o Notă în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil conform reglementarilor contabile conforme cu directivele europene şi tratamentul contabil prevăzut de IFRS, pentru fiecare element din structura acestora, auditate şi publicate pe pagina proprie de internet."

De asemenea, în cuprinsul deciziei analizate s-a subliniat faptul că, prin nerespectarea obligaţiilor instituite prin Decizia nr. 316 din 05 iunie 2012, au fost încălcate prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine faptul că în actul administrativ analizat a fost indicată dispoziţia legală prin care este reglementată contravenţia: "fapta constituie contravenţie, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a)□, c)□ şi d)□ din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare", precum şi norma prin care este reglementată sancţiunea aplicată, respectiv art. 39 alin. (3) lit. c) din legea aflată discuţie.

Aşadar, din cel anterior prezentate, rezultă în mod indubitabil că fapta contravenţională reţinută în decizia dedusă judecăţii constă în nerespectarea de către Societatea B. S.A. a obligaţiei de a întocmi şi comunica situaţiile menţionate prin Decizia nr. 316 din 05 iunie 2012, a cărei răspundere revine şi intimatului, în calitate de persoană semnificativă - preşedinte directorat al societăţii.

În ceea ce priveşte data săvârşirii faptei contravenţionale, Înalta Curte reţine că aceasta are un caracter continuu, respectiv că durează în timp până la momentul executării obligaţiilor. Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar constată că fapta contravenţională analizată este săvârşită în mod continuu, de la momentul la care obligaţia instituită prin Decizia nr. 316 din 05 iunie 2012 trebuia adusă la îndeplinire - şi anume, la expirarea termenului de 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar al anului 2012, respectiv data de 30.06.2013 - şi până la momentul executării obligaţiilor. Din acest motiv, în cuprinsul deciziei contestate în cauză nu este menţionată o dată calendaristică de comitere a faptei contravenţionale.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că decizia a cărei anulare se solicită îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 8 alin. (2) lit. k)1 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 7 din Ordinul CSA nr. 113.116/2006, fiind motivată în mod corespunzător în fapt şi în drept.

6.2. Critica recurentei privind reţinerea greşită de către prima instanţă a netemeiniciei deciziei de sancţionare este fondată.

Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) reprezintă un set de reguli de raportare financiară de înaltă calitate, elaborate în interesul public de către Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate, în scopul elaborării unui singur set de standarde contabile globale, de înaltă calitate, care prevede informaţii transparente şi compatibile în situaţiile financiare cu scop general.

Prin decizia CSA nr. 316/2012 s-a stabilit că, începând cu exerciţiul financiar aferent anului 2012, Societatea B. S.A. va asigura, pentru 3 ani consecutivi, întocmirea în scop informativ, a unui set de situaţii financiare anuale individuale în conformitate cu IFRS, pe care le va transmite la CSA în termen de 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar (30.06.2013).

Aceste situaţii financiare trebuiau însoţite de o Notă în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil aplicat, conform Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor, aprobate prin Ordinul preşedintelui CSA nr. 3129/2005 şi tratamentul contabil prevăzut de IFRS, pentru fiecare element din structura acestora, însoţită de explicaţiile detaliate.

De asemenea, trebuia să fie auditate şi publicate pe pagina proprie de internet a societăţii de asigurare.

Prin adresa Societăţii B. S.A. nr. 4494 din 03 septembrie 2012, înregistrată la C.S.A. cu nr. 41493 din 05 septembrie 2012, a fost transmis un document intitulat "Strategia privind implementarea IFRS-urilor".

La data de 18.10.2012, a fost stabilită o întâlnire în vederea dezbaterii aspectelor conţinute în documentul intitulat "Strategia privind implementarea IFRS-urilor", întâlnirea a fost reprogramată, conform solicitării societăţii, la data de 22.10.2012.

Prin adresa Societăţii B. S.A. nr. 5692 din 13 noiembrie 2012 înregistrată la C.S.A. cu nr. 60045 din 16 noiembrie 2012, asigurătorul a solicitat amânarea termenului pentru retratarea soldurilor de deschidere ale anului 2012, la data de 31.01.2013.

Ca urmare a solicitării formulate, prin răspunsul nr. MC/64.264 din 05 decembrie 2012, s-a comunicat Societăţii B. S.A. că în urma analizării propunerii de amânare a termenului s-a dispus menţinerea acestuia.

Prin adresa C.S.A. nr. MC/4665 din 21 ianuarie 2013 şi adresa A.S.F. nr. RC/B/8711 din 05 iunie 2013, a fost transmisă notificarea ca în termen de 7 zile să comunice motivele nerespectării Deciziei nr. 316 din 05 iunie 2012.

Ca urmare a adresei A.S.F. nr. RC/B/8711 din 05 iunie 2013, Societatea B. S.A. a transmis adresa din 14 iunie 2013, înregistrată la A.S.F. cu nr. B-12009 din 18 iunie 2013, de înaintare a situaţiilor financiare retrátate IFRS pentru soldurile de deschidere ale anului 2012.

În data de 12.07.2013, la sediul A.S.F., a avut loc o întâlnire la care au participat reprezentanţii societăţii de asigurare, având ca obiect implementarea IFRS conform Deciziei C.S.A. nr. 316 din 05 iunie 2012.

Prin adresa Societăţii B. S.A. nr. 347 din 25 iulie 2013 înregistrată la A.S.F. cu nr. B-24102 din 29 iulie 2013, asigurătorul a arătat că "nu a reuşit să se încadreze în termenele ..." stabilite prin decizie şi a comunicat o "strategie privind implementarea IFRS".

Înalta Curte reţine că soldurile de închidere ale anului 2011/soldurile de deschidere ale anului 2012 nu au fost transmise până la termenul stabilit la pct. 2 al Deciziei CSA nr. 316/2012 (30.11.2012), nici până la termenul solicitat de asigurator (31.01.2013), ci ca urmare a notificării CSA nr. RC/B/8711 din 05 iunie 2013, după aproximativ 6 luni (18.06.2013).

Nu au fost transmise de către societate situaţiile financiare aferente anului 2012, în conformitate cu IFRS şi nici Nota în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil.

Cât priveşte adresa din 25 iulie 2013, se constată că în cuprinsul său se precizează că Nota în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil va fi finalizată până la data de 31.08.2013, iar situaţiile financiare aferente anului 2012, conform IFRS, vor fi finalizate până la 31.10.2013, termene care, însă, nu au fost respectate.

Această situaţie de fapt a fost consemnată în Referatul de constatare nr. DR/B/33677 din 23 august 2013, care a stat la baza emiterii deciziei contestate, prin care s-a dispus amendarea contravenţională a intimatului, în calitatea sa de persoană semnificativă - preşedinte directorat la Societatea B. S.A.

Societatea a transmis, prin adresa din 10 septembrie 2013, înregistrată la ASF cu nr. 40820 din 13 septembrie 2013, Nota privind diferenţele dintre tratamentele contabile identificate pentru soldurile iniţiale ale anului 2012 şi Situaţia ajustărilor efectuate asupra soldurilor iniţiale ale anului 2012 şi au fot retransmise copii ale Situaţiilor financiare retratate IFRS pentru soldurile de deschidere ale anului 2012, dar nu au fost transmise situaţiile financiare aferente anului 2012, conform IFRS.

Abia prin adresa din 31 octombrie 2013, înregistrată la AFS cu nr. B - 61498 din 6 noiembrie 2013, societatea a transmis Situaţiile financiare preliminare pentru exerciţiul financiar 2012, în conformitate cu IFRS.

Înalta Curte constată că intimatul a săvârşit contravenţia reţinută în sarcina sa, întrucât, în calitate de preşedinte directorat la Societatea B. S.A., persoană semnificativă, avea atribuţii şi competenţe specifice stabilite prin actele normative cu caracter special, care reglementează activitatea de asigurare.

În acest sens, se reţin dispoziţiile pct. 5 din Decizia CSA nr. 316/2012, conform cărora "Consiliul de Supraveghere, directoratul societăţii de asigurare, conducătorul compartimentului economico - financiar trebuie să asigure măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a IFRS pentru întocmirea situaţiilor financiare. Aceste persoane răspund în principal pentru:

a) Elaborarea strategiilor proprii pentru implementarea IFRS, aprobate în mod corespunzător. Strategia trebuie să cuprindă acţiuni şi măsuri concrete stabilite pentru structurile organizatorice implicate (financiar-contabilitate, subscriere, daune, reasigurare, resurse umane, IT, etc.), responsabilităţile concrete delegate persoanelor nominalizate din conducerea operativă şi executivă din cadrul societăţii, politicile contabile, monografiile contabile, pentru toate operaţiunile derulate de societate;

Adaptarea corespunzătoare a procedurilor/normelor interne şi a programelor informatice în vederea asigurării conformităţii informaţiilor contabile şi financiare cu cerinţele IFRS;

Exactitatea şi realitatea datelor care sunt prelucrate, respectiv înscrise în situaţiile financiare anuale;

Transmiterea către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor până la data de 31 august 2012 a propriilor strategii, a calendarului de implementare, care să cuprindă obiective, termene de realizare, persoane responsabile şi coordonatori - persoane semnificative din cadrul societăţii;

Informarea trimestrială a autorităţii de supraveghere cu privire la realizarea calendarului de implementare şi a măsurilor stabilite prin respectivele strategii."

Cât priveşte stabilirea obligaţiei în discuţie, instanţa de control judiciar reţine că autoritatea recurentă are competenţa de a implementa Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), ca bază unică de raportare contabilă pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale individuale de către societăţile de asigurare.

Pentru pregătirea implementării complete a IFRS la nivelul pieţei asigurărilor din România, în scopul evaluării capacităţii acestora de implementare în bune condiţii a IFRS, au existat întâlniri în anii 2012 şi 2013 pentru dezbateri directe între reprezentanţii societăţilor de asigurare, echipelor de audit şi reprezentanţii CSA (în prezent, ASF).

Pentru anii 2012 şi 2013, Consiliul autorităţii de supraveghere în domeniul asigurărilor a dispus pentru 10 societăţi de asigurare (printre care şi Societatea B. SA), care au fost selectate în funcţie de volumul primelor de asigurare realizat la finalul exerciţiului anului 2011, întocmirea în paralel a 2 seturi de situaţii financiare individuale, astfel: un set conform prevederilor Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene (Ordinul CSA nr. 3129/2005) şi un set conform prevederilor IFRS.

Alegerea acestei societăţi, printre cele care urmau să întocmească în paralel cele 2 seturi de situaţii financiare anuale individuale, s-a justificat prin prisma faptului că, potrivit rapoartelor asupra pieţei de asigurări şi a activităţii aferente anilor 2011 şi 2012, publicate de CSA, atât în anul 2011, cât şi în anul 2012, Societatea B. S.A. a realizat cel mai mare volum de prime brute încasate din valoarea totală înregistrată pe piaţa din România.

În mod firesc, impactul aplicării IFRS de către această societate de asigurare este foarte important în analiza de către ASF a pieţei de asigurări, în scopul adoptării cadrului legislativ.

Decizia de aplicare IFRS de către toate societăţile de asigurare-reasigurare, ca set unic de situaţii financiare va fi luată în funcţie de rezultatele evaluărilor efectuate pentru perioada de aplicare în paralel a IFRS şi a reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, care va lua în considerare analiza impactului de natură contabilă, financiar-fiscală, prudenţială, organizatorică şi de reglementare.

Se constată că autoritatea recurentă a justificat, prin raportare la elementele obiective care au rezultat din rapoartele asupra pieţei de asigurări şi a activităţii aferente anilor 2011 şi 2012, selectarea Societăţii B. S.A. pentru a întocmi în paralel cele două seturi de situaţii financiare anuale individuale, neputând fi vorba în niciun caz de o măsură cu caracter discriminator, cum în mod neîntemeiat susţine intimatul.

În raport de obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, Înalta Curte are de analizat dacă au fost respectate obligaţiile stabilite prin Decizia CSA nr. 316/2012, dacă aceasta a fost sau nu încălcată şi nu dacă obligaţiile respective au fost stabilite în mod legal şi temeinic, întrucât acest aspect putea fi examinat în cadrul unei acţiuni având ca obiect anularea Deciziei CSA nr. 316/2012.

Referitor la susţinerea intimatului potrivit căreia prin decizia contestată a fost încălcat principiul răspunderii contravenţionale personale, prin faptul că mai multe persoane semnificative din cadrul Societăţii B. S.A. au fost sancţionate pentru aceeaşi faptă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, având în vedere că emiterea deciziilor de sancţionare pentru toate persoanele care aveau obligaţia de a îndeplini măsurile dispuse prin Decizia CSA nr. 316/2012 nu echivalează cu angajarea răspunderii contravenţionale cu caracter colectiv.

Fiecare persoană a fost sancţionată pentru fapta proprie, fiind evident că sancţiunile au fost aplicate pentru aceeaşi contravenţie, în condiţiile în care aceste persoane răspundeau pentru realizarea aceloraşi activităţi, fiind menţionate la pct. 5 al Deciziei CSA nr. 316/2012, şi aveau obligaţia de a duce la îndeplinire măsurile ce fac obiectul deciziei respective.

O altă critică vizează individualizarea sancţiunii aplicate, intimatul considerând că recurenta nu a ţinut cont de criteriile de individualizare, reglementate de art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001. Instanţa de control judiciar consideră că această critică este neîntemeiată: în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 32/2000 - legea specială în materie -, iar nu cele ale O.G. nr. 2/2001, ce reprezintă cadrul normativ general în materie contravenţională.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 113118/2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii, (1) Măsurile sancţionatorii prevăzute de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se vor aplica fie gradual, fie direct, ţinându-se seama de unul sau mai multe dintre următoarele elemente:

1. interesul asiguraţilor;

2. urmarea produsă asupra stabilităţii activităţii de asigurare în România;

3. profilul de risc al fiecărui asigurător;

4. categoriile de asigurări practicate;

5. gradul de pericol social al faptei săvârşite;

6. împrejurările în care a fost săvârşită fapta;

7. modul şi mijloacele de săvârşire a acestei fapte;

8. scopul urmărit;

9. circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei;

10.obiecţiunile la procesul-verbal de constatare sau răspunsul contravenientului la notificarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, prin care explică motivul încălcării dispoziţiilor legale;

11. celelalte date înscrise în referatul de constatare/procesul-verbal;

12. alte considerente de oportunitate, evaluări şi analize calitative.

Înalta Curte constată că recurenta a ţinut cont, la stabilirea amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON, de mai multe dintre aceste elemente, şi anume: interesul asiguraţilor care au drepturile şi obligaţiile stabilite prin contractele de asigurare încheiate cu societăţile care vor avea obligaţia de a aplica IFRS, ca bază a contabilităţii, potrivit reglementărilor elaborate ca urmare a analizării de către ASF a situaţiilor trimise inclusiv de Societatea B. S.A.; urmarea produsă asupra stabilităţii activităţii de asigurare din România, prin prisma faptului că perioada de raportare paralelă facilitează identificarea şi cuantificarea impactului aplicării IFRS, înainte de trecerea la IFRS ca bază a contabilităţii; categoriile de asigurări practicate (atât asigurări de viaţă, cât şi asigurări generale, inclusiv asigurări obligatorii); gradul de pericol social al faptei săvârşite, apreciindu-se că sunt afectate atât stabilitatea activităţii de asigurare în România, cât şi interesul asiguraţilor, astfel că fapta prezintă un grad de pericol social ridicat, nefiind justificată înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea avertismentului.

De asemenea, recurenta a avut în vedere şi împrejurările în care fapta a fost săvârşită, respectiv faptul că societatea a avut cel mai mare volum de prime încasate, este cotată la bursă, este singura autorizată să desfăşoare activitate pe teritoriul unui alt stat în baza dreptului de stabilire.

În concluzie, instanţa de control judiciar apreciază că decizia de sancţionare este legală, fiind emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 32/2000 şi ale Ordinului CSA nr. 113.118/2006.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 1077 din 1 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2015.