Security company's appeal rejected: police refusal to approve regulations allowing civil-service hiring of security agents upheld under special labor-law regime.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/59/2015 la data de 11.02.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, obligarea acestuia la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al reclamantei nr. 2298 din 8.10.2014, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 100 din data de 22.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2015, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoralul General al Poliţiei Române.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii, obligarea pârâtului la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al reclamantei nr. 2298 din 8.10.2014, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta a arătat, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., faptul că prima instanţă a dispus respingerea cererii de chemare în judecată invocând motive contradictorii.

În concret, prima instanţă a decis că nu este întemeiată cererea sa, societate specializată de pază şi protecţie de a-i încadra pe agenţii de pază şi de securitate atât prin contracte de muncă, cât şi prin contracte civile de prestări de servicii, considerând că are obligaţia de a încheia cu aceştia exclusiv contracte de muncă. Dar, în mod contradictoriu, prima instanţă a reţinut că sunt întemeiate susţinerile recurentei în sensul că agenţii de pază şi agenţii de securitate desfăşoară o profesie liberă având aptitudinea de a presta aceste servicii atât în mod independent, cât şi ca salariaţi, conform reglementărilor cuprinse în Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate în România.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., prima instanţă a încălcat dispoziţiile Legii nr. 200/2004 pe care, în mod greşit, nu le-a coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor şi ale H.G. nr. 301/2012 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, cărora le-a dat o interpretare eronată.

Astfel, se arată că prima instanţă a înlăturat, fără explicaţii, din soluţionarea cauzei, dispoziţiile art. 1 alin. (1<SUP>1</SUP>) şi art. 3 alin. (2<SUP>2</SUP>) din Legea nr. 200/2004, care conferă agenţilor de pază şi de securitate dreptul de a-şi exercita profesia atât în calitate de salariaţi, adică prin încheierea de contracte individuale de muncă, cât şi independent, adică prin încheierea de convenţii civile de prestări servicii. De asemenea, prima instanţă a înlăturat şi înscrisurile emise în acord cu dispoziţiile Legii nr. 200/2004, prin care recurenta a probat că agenţii de pază şi de securitate pot fi înregistraţi fiscal ca realizând venituri din profesii libere, ceea ce dovedeşte că organele fiscale recunosc dreptul acestora de a-şi desfăşura activitatea şi prin convenţii civile de prestări de servicii, nu doar prin contracte de muncă, aşa cum a apreciat prima instanţă.

Mai mult, prima instanţă a pronunţat sentinţa recurată pe baza interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012 privind normele de aplicare a acestei legi.

În concret, prima instanţă a considerat că recurenta are obligaţia de a încheia cu agenţii de pază şi de securitate exclusiv contracte de muncă, invocând, pe de o parte, faptul că Legea nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012 folosesc noţiunea de "angajator" şi, pe de altă parte, că art. 5 alin. (2) din "Modelul regulamentului de organizare şi funcţionare al societăţii specializate de pază şi protecţie", întocmit de pârâtul I.G.P.R., îi impune să folosească în activitatea pe care o desfăşoară "numai personal propriu angajat", considerând că acest "Model" respectă prevederile Legii nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012.

Deşi Legea nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012 folosesc, referindu-se la societăţile de pază şi protecţie, noţiunea de "angajator", nici unul din aceste acte normative nu impune obligaţia acestor societăţi (cum este şi cazul recurentei) de a-i încadra pe agenţii de pază şi de securitate exclusiv prin contracte le muncă, aşa cum impunea H.G. nr. 1010/2004 privind normele de aplicare a Legii nr. 333/2003, înainte de a fi abrogată de H.G. nr. 301/2012; H.G. nr. 1010/2004 prevedea (înainte de a fi abrogată), în art. 2 alin. (1) lit. k) pct. III din Anexa 1, că pentru obţinerea licenţei de funcţionare, societăţile specializate de pază şi protecţie trebuiau să depună (la inspectoratul judeţean de poliţie) regulamentul de organizare şi funcţionare cu menţionarea condiţiilor de angajare, cu respectarea legislaţiei muncii şi a prevederilor Legii nr. 333/2003.

În schimb, H.G. nr. 301/2012 privind normele de aplicare a Legii nr. 333/2003, abrogând H.G. nr. 1010/2004, nu a mai preluat prevederea precitată, întrucât contravenea atât Legii nr. 200/2004, cât şi Legii nr. 333/2003, care nu a condiţionat niciodată societăţile specializate de pază şi de protecţie să încheie cu agenţii de pază şi de securitate exclusiv contracte de muncă.

Astfel, art. 25 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 301/2012 prevede că pentru obţinerea licenţei de funcţionare, societăţile specializate de pază şi protecţie trebuie să depună (la inspectoratul judeţean de poliţie) regulamentul de organizare şi funcţionare întocmit cu respectarea modelului pus la dispoziţie de Inspectoratul General al Poliţiei Române, adaptat specificului societăţii.

Aceste prevederi sunt destinate punerii în aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 333/2003 care enumera, printre condiţiile de obţinere a licenţei de funcţionare, şi pe aceea a prezentării regulamentului de organizare şi funcţionare a societăţii.

Deci, de lege lata, nici Legea nr. 333/2003 şi nici H.G. nr. 301/2012 nu impun societăţilor specializate de pază şi protecţie să menţioneze în regulamentele de organizare şi funcţionare condiţiile de angajare, cu respectarea legislaţiei muncii, aşa cum impunea H.G. nr. 1010/2004 înainte de a fi abrogată, explicaţia fiind aceea că voinţa legiuitorului nu este de a obliga societăţile comerciale să încheie cu agenţii de pază şi de securitate exclusiv contracte de muncă, conferindu-le libertatea de a încheia orice alte convenţii civile, cu respectarea legii. Din acest motiv, Legea nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012 nu califică relaţia dintre societăţile specializate de pază şi protecţie şi agenţii de pază ca fiind una exclusiv de muncă, aşa cum se menţionează expres în cazul pazei proprii - care este însă o formă de pază distinctă de cea realizată prin intermediul societăţilor de pază şi protecţie (art. 19 din cadrul Secţiunii a 3-a a H.G. nr. 301/2012).

În schimb, Secţiunea a 5-a din H.G. nr. 301/2012, intitulată "Paza şi protecţia prin societăţi specializate de pază şi protecţie", nu conţine prevederea precitată, care nu poate fi aplicată prin analogie întrucât paza proprie este reglementată de Legea nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012 distinct de paza prin intermediul societăţilor specializate de pază şi protecţie. De asemenea, nici Legea nr. 333/2004 nu impune obligaţia ca agenţii de pază şi de securitate să se găsească numai în relaţii de muncă cu societăţile specializate de pază şi protecţie.

Prima instanţă a ignorat şi faptul că, în unele cazuri, recurenta este în situaţia de a încheia contracte de prestări de servicii pe durate scurte sau foarte scurte (pentru câteva zile sau ore), fiind necesar personal suplimentar; or, în asemenea cazuri, este excesiv să fie obligată să încheie contracte de muncă pentru o zi sau pentru câteva zile.

De asemenea, prima instanţă a ignorat şi faptul că prin obligarea agenţilor de pază de a încheia exclusiv contracte de muncă, aceştia sunt puşi în imposibilitatea de a a-şi desfăşura profesia în mod independent, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012, agenţii de pază pot presta servicii numai prin intermediul societăţilor de pază licenţiate de Inspectoratul General al Poliţiei Române. Deci, agenţii de pază pot profesa numai în cadrul societăţilor specializate de pază, unde pot avea, potrivit Legii nr. 200/2004, calitatea de salariat, pe baza de contract de muncă, sau de personal liber, pe bază de contract de prestări servicii.

Prima instanţă a motivat sentinţa recurată în sensul că art. 5 alin. (1) din Modelul regulamentului de organizare şi funcţionare întocmit de pârâtul I.G.P.R. impune obligaţia societăţilor de pază să încheie cu agenţii de pază numai contracte de muncă, considerând că acest Model reprezintă un act administrativ obligatoriu.

Ca urmare, recurenta a invocat excepţia inexistenţei Modelului de regulament, întrucât acesta nu poartă semnătura şi ştampila organului emitent, nefiind aprobat printr-un act al conducătorului instituţiei publice emitente, pe prima filă a acestui Model făcându-se menţiunea că reprezintă un model-cadru elaborat în sprijinul solicitanţilor de licenţă în domeniul pazei. De asemenea, acest Model de regulament nu a fost publicat în Monitorul Oficial, motiv pentru care nu-i este opozabil raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

În al doilea rând, dacă s-ar considera că Modelul de regulament, întocmit de pârâtul I.G.P.R., reprezintă un act administrativ normativ, recurenta a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din acest Model de regulament.

În motivarea excepţiei, recurenta a arătat că Modelul de regulament întocmit de pârâtul I.G.P.R., adaugă, prin art. 5 alin. (1), la dispoziţiile Legii nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012, în sensul că impune societăţilor de pază obligaţia de a-i încadra pe agenţii de pază numai prin contracte de muncă, în condiţiile în care aceste acte normative nu prevăd o asemenea obligaţie care, potrivit H.G. nr. 301/2012, subzistă numai în cazul în care paza se realizează sub forma pazei proprii. Or, paza proprie are o reglementare distinctă de paza efectuată prin societăţi specializate de pază şi protecţie În plus, Legea nr. 200/2004 prevede expres că agenţii de pază şi de securitate desfăşoară o profesie liberă, putând să-şi desfăşoare activitatea atât independent, cât şi ca salariaţi.

De asemenea, prima instanţă ar fi trebuit să înlăture prevederile art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament şi pentru că acestea încalcă, în ce-i priveşte pe agenţii de pază şi de securitate, libertatea muncii şi a prestării serviciilor, iar în ce priveşte societăţile de pază, libertatea economică şi de desfăşurare a activităţilor comerciale, libertăţi garantate de art. 41 alin. (1), art. 45 şi art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie; precum şi de art. 15 alin. (1) şi (2) şi art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care pot fi restrânse numai prin lege şi în condiţiile speciale prevăzute de art. 53 din Constituţie şi art. 52 alin. (1) din Cartă, nicidecum printr-un act arbitrar al unei instituţii publice.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ. şi ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.

1.4. Întâmpinarea

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Romane (IGPR) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Instanţa de fond a stabilit în mod corect faptul că în conformitate cu prevederile art. 2 din H.G. nr. 935/2007 privind stabilirea modelului echipamentului pentru agenţii de pază care îşi desfăşoară activitatea în cadrul societăţilor specializate de pază şi protecţie, "uniformele de serviciu, de intervenţie sau de protecţie se stabilesc de către fiecare angajator, astfel încât, prin croială şi culoare, acestea să nu prezinte o asemănare evidentă cu articolele de echipament ale autorităţilor publice, de natură să creeze confuzii.

Descrierea articolelor de echipament este cuprinsă în regulamentul de organizare şi funcţionare al societăţii, care se aprobă odată cu licenţierea acesteia.

Orice modificare ulterioară a articolelor de echipament este supusă aprobării lectoratului General al Poliţiei Române prin actualizarea regulamentului de organizare şi funcţionare."

Art. 25 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, dispune că "în vederea obţinerii licenţei de funcţionare pentru a desfăşura activităţi de pază şi protecţie, reprezentantul legal al societăţii trebuie să depună la inspectoratul de poliţie judeţean competent sau la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, pe bază de opis, următoarele documente:

a) . . . . . . . . . .;

b) regulamentul de organizare şi funcţionare, întocmit cu respectarea modelului pus la dispoziţie de Inspectoratul General al Poliţiei Române, adaptat specificului societăţi".

Modelul-cadru pus la dispoziţie de I.G.P.R. precizează, la art. 5 alin. (1) faptul că societatea prestează servicii de pază şi protecţie folosind numai personal propriu angajat. Această prevedere derivă din obligaţiile legale stabilite prestatorilor de servicii de pază în sensul că aceştia pot folosi în activităţile specific numai personal propriu angajat în funcţia de agent de securitate, cu respectarea condiţiilor stipulate la încadrare, potrivit vederilor art. 21 alin. (1) şi art. 34-37 din Legea nr. 333/2003 republicată, coroborate prevederile art. 41 din H.G. nr. 301/2012.

În referire la conţinutul art. (5) din R.O.F.-ul societăţii, recurentul doreşte să includă faptul că,, societatea prestează servicii de pază şi protecţie folosind personal propriu angajat, personal detaşat de la alte societăţi, personal pus la dispoziţie cu contract de punere la dispoziţie, profesii liberale sau persoane fizice autorizate, pe a de contract de prestări servicii, în conformitate cu prevederile legislaţiei în oare", aspect ce contravine, în mod evident, prevederilor legale. În acest context, solicitarea referitoare la aprobarea ROF-ului a fost restituită de I.P.J. Caraş-Severin, ca unitate iniţiatoare, pentru refacerea acestui Regulament.

În conformitate cu dispoziţiile art. 411 coroborat cu art. 223 C. proc. civ., intimatul a solicitat judecarea cauzei şi în lipsa părţilor.

1.5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimat.

În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele:

Nici art. 21 alin. (1) şi art. 34-37 din Legea nr. 333/2004 şi nici art. 41 din H.G. nr. 301/2012 nu conţin o prevedere similară celei menţionate în art. 5 alin. (1) din Modelul de Regulament, şi anume aceea că societatea prestează servicii de pază şi protecţie folosind numai personal propriu angajat, care este creaţia contra legem a intimatului I.G.P.R., ca urmare a aplicării greşite a acestor texte legale. Astfel, deşi Legea nr. 333/2004 şi H.G. nr. 301/2012 folosesc noţiunea de "angajator", nici unul din aceste acte normative nu prevede obligaţia societăţilor specializate de pază şi protecţie să încheie numai contracte de muncă cu agenţii de securitate, aşa cum, de lege lata, H.G. nr. 301/2012 (art. 19) impune în cazul "pazei proprii", pe care o reglementează însă distinct de pază exercitată prin intermediul societăţilor comerciale.

Aşadar, în realitate, noţiunea de "angajator", folosită de Legea nr. 333/2004 cu referire la societăţile de pază şi protecţie are un înţeles generic, întrucât, în prezent, H.G. nr. 301/2012 nu mai impune societăţilor specializate de pază şi protecţie să-i încadreze pe agenţii de securitate "cu respectarea legislaţiei muncii", aşa cum prevedea H.G. nr. 1010/2004 (în art. 2 alin. (1) lit. k) pct. III din Anexa 1) înainte de a fi abrogată prin H.G. nr. 301/2012.

În acest sens, art. 41 alin. (1) din H.G. nr. 301/2012, la care face referire intimatul I.G.P.R., foloseşte noţiunea de "încadrare" a agenţilor de securitate la societăţile specializate de pază şi protecţie, iar printre condiţiile de "încadrare" menţionate de art. 36 din Legea nr. 333/2003 nu este enumerată şi obligaţia încheierii unui contract individual de muncă; explicaţia constă în faptul că "încadrarea" agenţilor de pază la societăţile de pază şi protecţie se poate face, aşa cum rezultă din Legea nr. 200/2002, şi prin contracte de prestări de servicii, nu doar prin contracte de muncă, întrucât această lege conferă dreptul agenţilor de pază şi de securitate să-şi desfăşoară activitatea şi în mod independent, reglementând profesia de agent de securitate ca profesie liberă.

2. Procedura de soluţionare a recursului

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 16 ianuarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În conţinutul raportului întocmit în cauză, s-a reţinut că cererea de recurs formulată de recurent îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, urmând ca raportul să fie înaintat spre analiză completului de filtru în conformitate cu disp. art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 aprilie 2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.2. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

Înalta Curte va analiza cu prioritate excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament de organizare şi funcţionare aprobat de IGPR, excepţie invocată de recurenta-reclamantă direct în recurs, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament:

"Societatea prestează servicii de pază şi protecţie folosind numai personal propriu angajat."

Recurenta a susţinut că acest articol adaugă la dispoziţiile Legii nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012, în sensul că impune societăţilor de pază obligaţia de a-i încadra pe agenţii de pază numai prin contracte de muncă, în condiţiile în care aceste acte normative nu prevăd o asemenea obligaţie.

Înalta Curte va proceda la interpretarea dispoziţiilor celor două acte normative cu forţă juridică superioară indicate de recurentă.

Astfel, analizând dispoziţiile art. 21, 34 şi 37 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, Înalta Curte constată că art. 21 alin. (1) se referă la "angajarea, pregătirea şi controlul personalului"; art. 34 stabileşte că "răspunderea pentru selecţia, angajarea, nivelul pregătirii, echiparea şi dotarea personalului de pază şi gardă de corp revine angajatorului"; art. 37 prevede că "angajarea personalului cu atribuţii de pază sau gardă de corp se face pe baza atestatului eliberat în condiţiile prevăzute la art. 38 şi a certificatului de cazier judiciar", "conducătorii unităţilor prevăzute la art. 2 alin. (1), care deţin secrete de stat sau care desfăşoară activităţi de interes strategic, sunt obligaţi să solicite şi avizul Serviciului Român de Informaţii, pentru personalul angajat în vederea executării serviciului de pază", "conducătorii unităţilor prevăzute la art. 2 alin. (1) pot angaja pe durată determinată persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 36 lit. a)-c), dar nu mai mult de 3 luni şi doar la prima angajare, cu scopul de a asigura perioada necesară pentru finalizarea procedurilor de angajare şi de obţinere a atestatului profesional."

Mai departe, H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor prevede la art. 19 faptul că "paza proprie a obiectivelor, bunurilor sau valorilor aflate în patrimoniul unităţilor se organizează şi se execută cu personal de pază calificat şi atestat potrivit legii, aflat în raporturi de muncă sau de serviciu cu respectiva unitate."

De asemenea, sunt importante şi prevederile art. 41 din actul mai sus menţionat:

"(1) Conducătorii unităţilor şi conducătorii societăţilor specializate de pază şi protecţie au obligaţia încadrării personalului cu atribuţii de pază sau gardă de corp doar din rândul persoanelor care îndeplinesc condiţiile privind pregătirea profesională şi atestarea, prevăzute la art. 41 alin. (1) din Lege, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 40 alin. (3) din Lege.

(2) În vederea angajării în condiţiile prevăzute la art. 40 alin. (3) din Lege, persoanele care îndeplinesc condiţiile legale dau o declaraţie pe propria răspundere cu privire la faptul că nu au mai fost angajate ca personal de pază sau gardă de corp."

Pentru a se verifica dacă folosirea noţiunilor de "încadrare", "angajat" şi "angajator" a fost avută în vedere de legiuitor cu referire la legislaţia muncii, Înalta Curtea va avea în vedere dispoziţiile art. 1 şi 2 din Codul muncii, care stabilesc următoarele:

"ART. 1

(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

(2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.

ART. 2

Dispoziţiile cuprinse în prezentul cod se aplică:

a) cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România;

b) cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă şi care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepţia cazului în care legislaţia statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă;

c) cetăţenilor străini sau apatrizi încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României;

d) persoanelor care au dobândit statutul de refugiat şi se încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul României, în condiţiile legii;

e) ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă;

f) angajatorilor, persoane fizice şi juridice;

g) organizaţiilor sindicale şi patronale."

Or, din folosirea aceleiaşi terminologii ca cea din cuprinsul Codului muncii, se deduce intenţia legiuitorului de a avea în vedere aceleaşi instituţii ale contractului de muncă şi ale raportului de muncă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni."

Astfel, chiar legea-cadru în materia pazei obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor are în vedere încadrarea agenţilor de pază cu contract de muncă, neputându-se reţine o nelegalitate a Modelului de regulament raportat la actele normative cu caracter superior în baza cărora a fost emisă.

În ceea ce priveşte invocarea Legii nr. 200/2004, care prevede expres că agenţii de pază şi de securitate desfăşoară o profesie liberă, putând să-şi desfăşoare activitatea atât independent, cât şi ca salariaţi, aceasta are ca obiect de reglementare recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România, astfel că indiferent de prevederile sale, nu poate reprezenta temei pentru înlăturarea normelor speciale din cuprinsul Legii nr. 333/2003, lege specială în materia asigurării pazei şi protecţiei.

Recurenta a recunoscut faptul că Legea nr. 333/2003 şi H.G. nr. 301/2012 folosesc, referindu-se la societăţile de pază şi protecţie, noţiunea de "angajator", dar a invocat faptul că nici unul din aceste acte normative nu impune obligaţia acestor societăţi de a-i încadra pe agenţii de pază şi de securitate exclusiv prin contracte de muncă, aşa cum impunea H.G. nr. 1010/2004 privind normele de aplicare a Legii nr. 333/2003, înainte de a fi abrogată de H.G. nr. 301/2012.

Astfel, H.G. nr. 1010/2004 prevedea în art. 2 alin. (1) lit. k) pct. III din Anexa 1, că pentru obţinerea licenţei de funcţionare, societăţile specializate de pază şi protecţie trebuiau să depună (la inspectoratul judeţean de poliţie) regulamentul de organizare şi funcţionare cu menţionarea condiţiilor de angajare, cu respectarea legislaţiei muncii şi a prevederilor Legii nr. 333/2003.

În schimb, recurenta a arătat că H.G. nr. 301/2012 privind normele de aplicare a Legii nr. 333/2003, abrogând H.G. nr. 1010/2004, nu a mai preluat prevederea precitată, întrucât contravenea atât Legii nr. 200/2004, cât şi Legii nr. 333/2003, care nu a condiţionat niciodată societăţile specializate de pază şi de protecţie să încheie cu agenţii de pază şi de securitate exclusiv contracte de muncă.

Pentru argumentele deja menţionate anterior, legate de unitatea de terminologie, Înalta Curte reţine că, atât sub imperiul H.G. nr. 1010/2004, cât şi sub imperiul H.G. nr. 301/2012, angajarea agenţilor de pază şi de securitate de către societăţile de pază şi protecţie se poate face exclusiv cu contract de muncă conform Codului muncii; opţiunea legiuitorului, de a nu mai face prin H.G. nr. 301/2012 referirea explicită ce a existat în art. 2 alin. (1) lit. k) din Anexa I a H.G. nr. 1010/2004, nu poate duce la concluzia unei modificări a dispoziţiilor clare şi precise din Legea cadru nr. 333/2003, care nu putea fi modificată prin normele sale de punere în aplicare.

Argumentele suplimentare aduse de recurentă cu privire la excepţia de nelegalitate şi pe fond (în sensul că încalcă, în ceea ce îi priveşte pe agenţii de pază şi de securitate, libertatea muncii şi a prestării serviciilor, iar în ceea ce priveşte societăţile de pază, libertatea economică şi de desfăşurare a activităţilor comerciale, libertăţi garantate de art. 41 alin. (1), art. 45 şi art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie; precum şi de art. 15 alin. (1) şi (2) şi art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene), nu pot fi reţinute, faţă de aspectul că o eventuală neconstituţionalitate sau neconformitate cu reglementările europene din materia drepturilor omului (văzută, deci tot ca o eventuală neconstituţionalitate) nu poate fi cenzurată de instanţa de judecată, ci doar de instanţa de contencios constituţional; din cercetarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, se constată că nu a fost invocată sau soluţionată ca atare o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 333/2003. Pe de altă parte.

Aspectul că, în unele cazuri, recurenta este în situaţia de a încheia contracte de prestări de servicii pe durate scurte sau foarte scurte, fiind necesar personal suplimentar, iar în asemenea cazuri, este excesiv să fie obligată să încheie contracte de muncă pentru o zi sau pentru câteva zile, reprezintă o împrejurare de fapt, inadmisibilă ca argument în cadrul recursului ce poate conţine doar critici de nelegalitate.

În ceea ce priveşte excepţia inexistenţei Modelului de regulament, ce a fost analizată de instanţă ca o apărare de fond şi critică de nelegalitate, Înalta Curte reţine că nepublicarea nu consittuie motiv de admitere a excepţiei de nelegalitate. Pe de altă parte, nu se poate reţine nici inopozabilitatea acestui Model de regulament, care era opozabil prin trimiterea făcute de lege (art. 25 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 301/2012 făcea expres trimitere la modelul pus la dispoziţie de Inspectoratul General al Poliţiei Române, adaptat specificului societăţii, model care a şi fost avut în vedere de recurentă ca bază pentru întocmirea propriului regulament de organizare şi funcţionare).

Pe de altă parte, nu se poate reţine existenţa obligaţiei publicării, cât timp potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, această obligaţie este instituită pentru actele administrative cu caracter normativ; or, acest model de regulament, reprezintă un model pentru actul intern al societăţilor de pază şi protecţie, deci un act administrativ cu caracter individual, necesar acestor societăţi în vederea autorizării conform legii.

În concluzie, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament de organizare şi funcţionare aprobat de IGPR şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta a invocat faptul că prima instanţă a dispus respingerea cererii de chemare în judecată invocând motive contradictorii, Înalta Curte nu poate reţine o astfel de critică a sentinţei, prima instanţă făcând o corectă corelare a dispoziţiilor legale, astfel cum s-a reţinut deja prin considerentele de mai sus.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament de organizare şi funcţionare aprobat de IGPR, ca nefondată; în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Modelul de regulament de organizare şi funcţionare aprobat de IGPR, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 100 din 22 aprilie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2017.