Exclusive territorial jurisdiction at union seat for public servant wage claims under binding labor law interpretation

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. prin Sindicatul Administraţiei Publice "B." a solicitat; 1)-obligarea pârâtului la majorarea cuantumului brut al salariului de bază al reclamantului, începând cu luna ianuarie 2015 cu suma de 100 RON faţă de salariul de bază acordat pentru luna decembrie 2014, iar începând cu luna decembrie 2015 cu un procent de 25% din cuantumul brut al salariului de bază acordat pentru luna septemebrie 2015; 2)-acordarea de despăgubiri egale cu diferenţa dintre salariul majorat potrivit capătului 1 de cerere şi cel efectiv încasat, începând cu data de 1 ianuarie 2015 şi, respectiv, 1 decembrie 2015, până la data pronunţării sentinţei, sume actualizate la data plăţii, plus dobânda legală şi 3)-stabilirea cuantumului brut al salariului de bază ţinând seama de majorările stabilite potrivit primului capăt de cerere, începând cu data pronunţării sentinţei.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 1351/2017 din 21 martie 2017 a Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că aparţine competenţa de soluţionare a cauzei privind raportul de serviciu al funcţionarului public Tribunalului Vâlcea, fiind aplicabile dispoziţiile art. 109, art. 117 din Legea nr. 188/1999 şi dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa reţine că reclamantul, deşi domiciliază în comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Vâlcea, şi-a ales domiciliul procesual în Craiova, fiind acelaşi cu sediul social al sindicatului, iar introducerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Dolj este doar atributivă de competenţă, mandatarul neavând posibiliatea de a alege între domiciliul său sau cel al reclamanţilor ori al pârâţilor.

Instanţa a reţinut faptul că nu este negată Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionat un recurs în interesul legii şi prin care s-a statuat că instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă este cea de la sediul sindicatului reclamant, însă a reţinut că, în cauza de faţă, nu este o situaţie similară, întrucât sindicatul nu a acţionat în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al reclamantului, care are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Vâlcea.

2.2. Hotărârea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa nr. 2051/2017 din 21 septembrie 2017 a Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa a constatat ivit un conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că este adevărat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată organizaţia sindicală a precizat că este reprezentantul reclamantei, dar în acelaşi timp a menţionat şi faptul că a acţionat în justiţie în baza dispoziţiilor legale prevăzute de art. 28 din Legea nr. 62/2011, care conferă legitimare procesuală activă în calitate de reclamant Sindicatului Administraţiei Publice "B.", aspect care conduce la concluzia că cererea a fost formulată de către această entitate ca reclamant în apărarea intereselor membrilor săi de sindicat.

Potrivit susţinerilor din acţiune, confirmate de înscrisurile anexate acesteia, membrul de sindicat în numele căruia reclamantul Sindicatul Administraţiei Publice,, B.’’ a formulat acţiunea este funcţionar public, iar conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

De asemenea, areţinut instanţa că potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile legii se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Din coroborarea prevederilor mai sus menţionate, rezultă că în cazul litigiilor privind raportul de serviciu al funcţionarului public, ce sunt de competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor, dispoziţiile Legii nr. 188/1999 urmează a fi completate cu prevederile legislaţiei muncii, în măsura în care acestea nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Cum Legea nr. 188/1999 nu cuprinde niciun fel de prevederi cu privire la competenţa teritorială a instanţelor de contencios administrativ şi fiscal, de a soluţiona litigiile referitoare la plata drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici, în cauză devin aplicabile, în acord cu prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile cuprinse în Codul muncii care reglementează o astfel de competenţă, dat fiind faptul că litigiile privind drepturile salariale reclamate de către funcţionarii publici reprezintă veritabile conflicte de muncă, aşa cum sunt acestea definite de art. 231 din C. muncii.

Astfel, conform prevederilor art. 269 din C. muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul’’.

Instanţa reţine că prin Decizia nr. 1/2013, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, I.C.C.J. a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din C. muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă, iar instanţa competentă în soluţionarea conflictelor de muncă este instanţa de la sediul sindicatului reclamant, competenţa teritorială fiind exclusivă.

Aşadar, a concluzionat instanţa că în cazul litigiilor având ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă, în care sunt implicaţi membrii de sindicat, indiferent dacă respectivele persoane au raporturi de muncă (prin încheierea unui contract individual de muncă) sau raporturi de serviciu (în baza unui act de numire în funcţia publică) cu instituţia angajatoare, competenţa teritorială este exclusivă şi ea aparţine instanţei competente în a cărei rază teritorială se află sediul sindicatului care reclamă drepturi salariale, în numele membrului de sindicat pe care îl reprezintă.

Topica termenilor folosiţi la redactarea acţiunii nu schimbă cu nimic esenţa chestiunii în discuţie, fiind evident că sindicatul respectiv are calitate procesuală activă în virtutea legii, acţionând nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al membrului de sindicat pe care-l reprezintă, iar instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza este cea de la sediul său.

Situaţia nu este diferită nici pentru ipoteza în care s-ar aprecia că în privinţa competenţei teritoriale sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care stabileşte o competenţă alternativă a instanţelor, cea de la domiciliul reclamantului sau cea de la sediul pârâtului, alegerea unei astfel de instanţe aparţine reclamantului, or, în cauză sindicatul reclamant a ales să sesizeze una dintre cele două instanţe, deopotrivă şi exclusiv competente, respectiv pe cea de la sediul său, astfel că această instanţă a devenit exclusiv competentă să soluţioneze cauza, iar aceasta nu mai avea posibilitatea să invoce din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale.

În consecinţă, competenţa de soluţionare a cauzei fiind dobândită de către Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca efect al alegerii de competenţă efectuate de către reclamant, aceasta nu se mai putea desesiza ulterior în favoarea altei instanţe.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două tribunale îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reţine că reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu o acţiune ce are ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, fiind vorba de drepturi cu caracter salarial.

Înalta Curte reţine că, în cauză, acţiunea în contencios administrativ a fost formulată de reclamant prin Sindicatul Administraţiei Publice "B.", în calitate de reprezentant al acestuia, funcţionar public, şi sunt aplicabile, în stabilirea competenţei materiale şi teritoriale a litigiului, aşa cum corect au reţinut şi instanţele sesizate, dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, întrucât membrul de sindicat este funcţionar public, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd:

"Art. 109. - Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale".

În cauză, se reţine că cererea dedusă judecăţii a fost formulată de Sindicatul Administraţiei Publice "B.", în numele membrului de sindicat menţionat în cerere, în temeiul art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003.

Aşa fiind, se constată că este obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-au decis următoarele:"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileşte că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant."

Prin urmare, este de necontestat faptul că reclamantul Sindicatul Administraţiei Publice "B." are calitate procesuală activă, iar, în aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sindicatul reclamant a optat pentru instanţa de la sediul său, în raza teritorială de competenţă a Tribunalului Dolj.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Administraţiei Publice "B." pentru A. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Nicolae Bălcescu în favoarea Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2017.