Taxpayer's appeal rejected; extended tax inspection, denied VAT deduction, and withholding tax obligations upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 iulie 2013, reclamanta S.C. C. S.R.L., a chemat în judecată Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj, solicitând admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, anularea Deciziei nr. 788 din 20 decembrie 2012 emisă de către DGFP Cluj în soluţionarea contestaţiei subscrisei şi, pe cale de consecinţă, anularea deciziei de impunere nr. F-CJ 1083 din 02 august 2012 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 02 august 2012, cu cheltuieli de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 637 din data de 09.12.2014 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj a Judeţului Cluj.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta S.C. C. S.R.L. a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea recursului, în principal casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, iar în subsidiar modificarea sentinţei civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, în esenţă a arătat următoarele:

- Hotărârea instanţei de fond este nemotivată, judecătorul nu a exprimat o părere proprie şi nu a analizat susţinerile recurentei prin acţiunea introductivă respectiv la toate punctele şi subpunctele acţiunii care reprezentau tot atâtea motive de nelegalitate sau de netemeinicie a actelor administrativ fiscal contestate.

Deşi în speţă s-a administrat proba cu expertiza contabilă-fiscală, instanţa nu a analizat în niciun fel concluziile expertului şi nu s-a pronunţat asupra acestei probe.

Hotărârea atacată cu prezentul recurs nu prezintă motivele de fapt şi de drept, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi nu analizează cererile şi probele administrate în cauză.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Instanţa nu a ţinut cont de argumentele de fapt şi de drept invocate şi nici de concluziile raportului de expertiză ce s-a efectuat în cauză şi care infirmă constatările organelor de inspecţie fiscală.

- Recurenta invocă nulitatea actelor administrative de impunere pentru încălcarea prevederilor art. 98 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, art. 98 din O.G. nr. 92/2003 care reglementează perioada supusă inspecţiei fiscale, menţionează la alin. (3) faptul că în cazul contribuabililor mici şi mijlocii, inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale.

Prin excepţie, inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale (perioada de 5 ani reglementată la art. 91 din O.G. nr. 92/2003) dacă sunt identificate cel puţin una dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de textul legii.

Se arată că societatea nu face parte din categoria marilor contribuabili, astfel încât să se justifice efectuarea controlului de la sfârşitul perioadei controlate anterior (aşa cum prevede art. 98 alin. (2).

De asemenea, în cazul societăţii recurente, organul de inspecţie fiscală nu a identificat niciuna dintre situaţiile prevăzute în art. 98 alin. (3) lit. a)-c) din O.G. nr. 92/2003. În cazul în care aceste situaţii ar fi fost identificate, ele ar fi trebuit menţionate în avizul de inspecţie fiscală care trebuia să cuprindă perioada supusă inspecţiei fiscale şi temeiul juridic al inspecţiei fiscale (art. 101 Cod procedură fiscală).

Justificările DGFP Cluj referitoare la efectuarea controlului pe o perioadă mai mare de 3 ani nu au acoperire faptică, întrucât, în realitate, controlul nu a fost extins aşa cum se susţine şi nu a fost întocmit niciun Referat de extindere aşa cum se susţine în decizia de soluţionare a contestaţiei.

Referitor la netemeinicia actelor administrative fiscale

Referitor la TVA:

În esenţă, organul fiscal nu a recunoscut dreptul de deducere pentru suma de 727 RON de pe facturile aferente unor operaţiuni economice derulate de societatea recurentă cu S.C. A. S.R.L., întrucât a apreciat că aceste operaţiuni ar fi fictive (nu au conţinutul economic reflectat în facturi), deoarece S.C. A. nu şi-a depus declaraţiile fiscale (declaraţiile 100, 300) din luna septembrie 2009, nu şi le-a înregistrat în contabilitate şi nu şi-a achitat obligaţiile fiscale ce decurg din aceste tranzacţii.

În plus, organul fiscal a ajuns la concluzia că S.C. A. S.R.L. nu aveau cum să livreze materiale de construcţii deoarece, analizând neconcordanţele din declaraţia 394 din consultarea bazei de date a DGFP Cluj, s-a stabilit că nu există nicio societate care să declare că a livrat în perioada verificată bunuri către S.C. A. S.R.L. sau i-a prestat servicii.

În mod eronat organul fiscal nu a acordat dreptul de deducere, deoarece în speţă au fost respectate prevederile articolelor 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc..

La rândul său, art. 155 din C. fisc., precum şi reglementările aferente din Normele de aplicare ale C. fisc. stabilesc care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de o factură emisă legal.

Legea fiscală condiţionează dreptul de deducere a TVA, de deţinerea unei facturi fiscale care trebuie să fie emisă de o persoană impozabilă şi să conţină informaţiile corecte şi reale cerute de formularul facturii.

Facturile emise societăţii recurente de către S.C. A. S.R.L. au fost înregistrate în contabilitate în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991/R.

Se arată că societatea recurentă a respectat în totalitate prevederile articolului mai sus citat întrucât a înregistrat în contabilitate operaţiunile economico-financiare şi facturile aferente în momentul efectuării ei.

În plus, facturile există faptic, au fost prezentate organului de inspecţie fiscală şi îndeplinesc toate condiţiile ce trebuie îndeplinite de o factură emisă legal aşa cum impune art. 155 alin. (5) din C. fisc..

În mod neîntemeiat organul fiscal a considerat operaţiunile ca fiind fictive apreciindu-le greşit că nu au conţinutul economic reflectat în facturi.

Organul fiscal, ignorând conţinutul economic al operaţiunilor reflectat în facturi, a apreciat operaţiunile derulate de societatea recurentă cu S.C. A. S.R.L. ca fiind fictive în baza art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Consideră recurenta că nu sunt incidente prevederile textului legal mai sus menţionat şi în mod abuziv organul fiscal a considerat ca fiind fictive între operaţiunile desfăşurate de recurentă cu societatea mai sus menţionată din următoarele considerente:

a) Există documente justificative legale, înregistrate în contabilitate care atestă operaţiunile economice respective,

b) Realitatea acestor operaţiuni poate fi oricând verificată, Bunurile achiziţionate au existat în fapt, ele intrând în circuitul economic, fiind deja vândute, fapt ce este dovedit cu documente, dar poate fi confirmat şi de martori.

c) În calitate de beneficiar a unor livrări, societatea recurentă nu poate fi făcută răspunzătoare pentru o faptă culpabilă săvârşită de o altă persoană juridică.

d) Dreptul de deducere al societăţii recurente nu poate fi afectat de faptul că societatea furnizoare nu poate justifica cu documente achiziţia mărfurilor livrate recurentei.

Organul fiscal a ajuns la concluzia că S.C. A. S.R.L. nu a avut cum să livreze recurentei mărfurile (deşeuri) respective întrucât din consultarea declaraţiei 394 a acestora, reiese că nicio societate nu a declarat că a livrat bunurile.

Faptul că din declaraţia 394 nu reiese că acestei societăţi i s-ar fi livrat bunuri, nu înseamnă că bunurile respective nu existau în fapt în patrimoniul acesteia sau că aceste bunuri nu au fost livrate către societatea recurentă.

Astfel, din nota explicativă dată de asociatul celor două societăţi, dl. B., reiese că bunurile provin din opraţiuni de compensări cu alte societăţi debitoare către S.C. A. S.R.L., iar deşeurile de la persoane fizice şi din achiziţii proprii.

Referitor la faptul că nu a avut salariaţi în perioada respectivă, acesta declară că serviciile pe care le-a prestat s-au făcut cu ajutorul unor persoane plătite sub formă de compensare, indicând şi numele unei societăţi.

Se consideră că societatea reclamantă nu avea posibilitatea şi nici atribuţia de a verifica dacă furnizorii au sau nu au documente justificative pentru bunurile livrate şi dacă au sau nu au salariaţi.

Recurenta invocă şi deciziile Curţii Europene de Justiţie, respectiv cauza C-X./02 Halifax - practici abuzive în materie de TVA, cauza C-146/05 Albert Collee c.Finanzamat Limburg van der Lahn - neîndeplinirea unor condiţii de formă din perspectiva exercitării dreptului de deducere şi cauza C-409/04 Teleos şi alţii c. Commissioners of Custom & Excise - aplicarea regimului de scutire cu drept de deducere utilizând documente aparent reale, în care Curtea Europeană de Justiţie a considerat aceste operaţiuni ca fiind impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, şi că din moment ce este incontestabil faptul că au fost efectuate operaţiuni în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, principiul neutralităţii fiscale impune ca scutirea de TVA să fie acordată dacă cerinţele de formă au fost omise de către persoanele impozabile.

De asemenea, se invocă Decizia Curţii Europene de Justiţie Consiliu nr. 354/2003 (cauza Optigen, Fulcrum) conform căreia "dreptul de deducere a TVA aferent intrărilor, al unei persoane impozabile, nu poate fi temei afectat de faptul că pe lanţul de livrare, din care acele operaţiuni fac parte, altă operaţiune anterioară sau ulterioară este viciată de o fraudă privind TVA, fără ca persoana impozabilă să aibă cunoştinţă de acest lucru."

Astfel în Cauza C-80/11 şi Cauza C142/11 în dispozitivul acestora se prevede că autorităţile fiscale din statele membre nu pot îngrădi dreptul de deducere a TVA a unei persoane impozabile pe motiv ca, emitentul facturii aferente serviciilor sau bunurile ce i-au fost livrate a săvârşit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respective ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă.

Mai mult decât atât, în dispozitivul aceleaşi Hotărâri ale CEJ în Cauza C-82/2011 şi Cauza C-142/2011 se arată, de asemenea, că statele membre nu pot interzice dreptul de deducere a TVA persoanei impozabile beneficiare a unor servicii sau livrări de bunuri, pe motiv că vânzătorul nu dispunea de bunurile în cauză.

Referitor la impozitul pe venit

Referitor la achiziţionarea deşeurilor de la persoane fizice:

Organul fiscal a considerat că în perioada verificată (01.06.2007-29.02.2012), societatea recurentă trebuia să reţină impozit pe venit de 16%, prin stopaj la sursă, de la persoanele fizice de la care a colectat deşeurile reciclabile, întrucât recurenta ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de faptul că deşeurile respective nu proveneau din gospodăria proprie a acestora în pofida declaraţiei pe proprie răspundere pe care au dat-o în scris şi, prin urmare, nu beneficiau de scutirea de la plata impozitului pe venit, neîncadrându-se în excepţia prevăzută de lege.

Societatea recurentă consideră că nu avea obligaţia de a reţine impozitul pe venit prin stopaj la sursă de la persoanele fizice de la care a achiziţionat deşeuri în scop de reciclare, deoarece aceste persoane au declarat că deşeurile erau obţinute din gospodăria proprie a persoanelor respective, fiind considerate de legiuitor, până în data de 1 martie 2011, ca fiind venituri neimpozabile.

Pentru perioada anterioară datei mai sus precizate (martie 2011) nu a reţinut impozitul pe venit aferent sumelor rezultate din valorificarea deşeurilor, întrucât legea nu prevedea această obligaţie pentru deşeurile provenite din gospodăria proprie.

Societatea recurentă arată că desfăşoară o activitate economică în domeniul colectării şi reciclării deşeurilor şi nu are atribuţii de cercetare şi depistare a originii deşeurilor aduse de persoanele fizice care trăiesc din colectarea acestora.

Nu există prevedere legală care să oblige la efectuarea de cercetări şi verificări suplimentare, mai ales ca societatea recurentă avea un punct de lucru deschis chiar în aproprierea locuinţelor celor care aduceau deşeuri. De altfel, persoanele respective, care au fost întrebate de membrii echipei de inspecţie fiscală despre originea deşeurilor pe care le-a predat societăţii recurente, au declarat organului fiscal faptul că deşeurile respective provin din gospodăria lor proprie.

Faptul că aceste persoane, în marea lor majoritate de etnie rromă, locuiesc, împreună cu întreaga familie, în locuinţe sociale sau în locuinţe improprii, fără forme legale, sunt aspecte care nu au relevanţă în cauză, deoarece termenul de "domiciliu" nu trebuie confundat cu termenul de gospodărie" .

În decizia de soluţionare se arată că în notele explicative, acele persoane fizice au declarat că au colectat deşeurile de pe terenurile pe care locuiesc, terenuri aflate pe lângă groapa de gunoi. Tot ele au declarat ca acele terenuri le-au primit de la autorităţile abilitate în anii 2008-2009, dar ca nu deţin acte doveditoare deşi aceste acte le-au fost promise de către autorităţi.

Legea nu impune ca deşeurile respective să facă parte din "patrimoniul persoanei fizice" aşa cum arată organul de soluţionare a contestaţiei, care, prin asta, nu numai că adaugă la legea incidentă dar adaugă şi la constatările echipei de inspectie fiscală, îngreunând situaţia în propria cale de atac, fapt interzis de O.G. nr. 92/2003 (art. 213 alin. (4).

Referitor la achiziţionarea deşeurilor de la S.C. A. SRL

Echipa de inspecţie fiscală a "reconsiderat" ca fiind tot achiziţii de la persoane fizice şi deşeurile achiziţionate de societatea recurentă de la o persoană juridică, respectiv de la S.C. A. S.R.L. (achiziţii pe bază de facturi, reflectate în contabilitate), pentru motivul că această din urmă societate (!!!) nu şi-a depus declaraţiile fiscale (100 şi 300) din luna septembrie 2009, din consultarea bazei de date referitoare la declaraţia 394 s-a constatat că nu există nicio societate care să declare că i-a livrat în perioada respectivă bunuri şi ca urmare nu avea cum să livreze bunurile respective către C. S.R.L., că nu există dovada efectuării transporturile de marfă şi, în plus, Garda Financiară, secţia Cluj, în procesul-verbal nr. x din 28 mai 2010, a apreciat că S.C. A. SRL" prezintă un comportament tipic firmelor fantomă".

Consideră recurenta că dovada realităţii acestor tranzacţii a dovedit-o cu facturile fiscale care, conform legii, sunt documente justificative.

În ceea ce priveşte prevederile art. 233 din Directiva CE 112/2006, referitor la autenticitatea originii, a integrităţii conţinutului şi a lizibilităţii facturii, se constată că acestea au fost respectate, în speţă nepunându-se niciodată în discuţie originea facturii, integritatea sau lizibilitatea ei.

Referitor la modul de calcul al impozitului:

Recurenta critică modalitatea de determinare a cuantumului impozitului pe venit prin stopaj la sursă ce a fost stabilit în sarcina sa (precum şi accesoriile aferente) vizând plăţile efectuate către furnizorii persoane fizice şi juridice de deşeuri reciclabile, în sensul că organele fiscale trebuiau să diminueze cota de 16% din preţul stabilit de către părţi (preţul de vânzare-cumpărare) şi nu să aplice procentul mai sus menţionat la întregul preţ (să-l adauge la preţ), întrucât preţul deja îl conţinea.

- Instanţa de judecată a făcut complet abstracţie de raportul de expertiză judiciară ce s-a efectuat în cauză, de obiecţiunile la acest raport precum şi de răspunsul expertului la obiecţiunile societăţii, neanalizând şi nepronunţându-se asupra acestei probe deosebit de importantă în soluţionarea cauzei.

În drept recursul se întemeiază pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. precum şi pe cele ale Legii nr. 554/2004, Legea nr. 571/2003, O.G. nr. 92/2003.

Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din data de 26 aprilie 2016 în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.R.L..

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analizând motivele de recurs, motivele invocate şi normele incidente în materie, Înalta Curte constată că cererea reclamantei nu este fondată.

- În ceea ce priveşte nemotivarea sentinţei de către instanţa de fond.

Înalta Curte constată că deşi instanţa de fond are argumente asemănătoare cu cele prezentate de organele fiscale, nu se poate aprecia în speţă că acestea nu au fost însoţite de o analiză proprie a aspectelor de fapt şi de drept relevante, astfel că motivarea instanţei de fond corespunde exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- În ceea ce priveşte nulitatea actelor administrativ - fiscale contestate în cauză

Recurenta arată că în mod nelegal s-a extins perioada de inspecţie fiscală pe perioada de prescripţie.

Potrivit art. 98 din O.G. nr. 92/2003 în vigoare la data începerii inspecţiei fiscale:

"Art. 98 - Perioada supusă inspecţiei fiscale

(1) Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.

(2) La contribuabilii mari, perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior, în condiţiile alin. (1).

(3) La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă este identificată cel puţin una dintre următoarele situaţii:

a) există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

b) nu au fost depuse declaraţii fiscale în interiorul termenului de prescripţie;

c) nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat."

Aşa cum a arătat autoritatea pârâtă iar recurenta - reclamantă nu a adus dovezi contrare au fost identificate două situaţii din cele prevăzute de art. 98 alin. (3) pentru extinderea inspecţiei fiscale pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale şi anume: - s-au identificat indicii privind diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat, şi anume sustragerea de la plata impozitului pe venit cu stopaj la sursă precum şi faptul că reclamanta avea obligaţii de plată restante.

Rezultă aşadar că extinderea controlului fiscal pe o perioadă mai mare de 3 ani are temei legal, existând de asemenea şi aprobarea de către conducerea Activităţii de Inspecţie fiscală a Referatului pentru extinderea dreptului de a stabili obligaţii fiscale încheiat la data de 19 iulie 2012 în care s-a propus efectuarea inspecţiei fiscale pentru o perioadă de 5 ani, .

Prin urmare se constată că actele administrativ fiscale au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale arătate mai sus, nu există elemente care să ducă la nulitatea actelor încheiate conform art. 46 O.G. nr. 92/2003.

- Referitor la dreptul de deducere a TVA

Consideră recurenta că, întrucât a avut înregistrate în mod corespunzător în contabilitate operaţiunile economico - financiare şi facturile aferente - cu respectarea prevederilor art. 155 alin. (5) C. fisc. şi art. 6 din Legea nr. 82/1991/R - Legea contabilităţii, trebuie să i se recunoască dreptul de deducere prevăzut de art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Înalta Curte constată că în mod corect organele fiscale au apreciat că cele două facturi nu sunt aferente unor operaţiuni economico - financiare conforme cu realitatea şi fără a fi utilizate în scopul desfăşurării de activităţi economice pentru starea şi comportamentul fiscal desfăşurat de S.C. A. S.R.L. (vezi situaţia de fapt f.18 verso fond).

CJUE precizează că o persoană impozabilă care ştia sau ar fi trebuit să ştie ca, prin achiziţia sa, participa la o operaţiune implicata într-o fraudă privind TVA-ul trebuie, în scopul Directivei 2006/112, să fie considerată ca participând la această fraudă, independent de aspectul dacă obţine sau nu obţine un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operaţiunilor taxate efectuate în aval parag. (46) din hotărârea CJUE evocată în articol. "În jurisprudenţa sa CJUE lasă o mare marja de apreciere statelor membre în a lua masuri de combatere a evaziunii fiscale, cu condiţia ca persoana impozabilă să ştie sau să fi trebuit să ştie că operaţiunea fiscală este rezultatul unei fraude săvârşită de cocontractant, fiind de competenţa autorităţilor naţionale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv.

La punctul 38 din cauza C-324/11 CJUE, răspunzând unei întrebări preliminare a concluzionat că: Directiva nr. 2006/112 se opune unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuza unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA-ului pentru motivul ca emitentul facturii aferente serviciilor furnizate a săvârşit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persona impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul menţionat sau de un alt operator care intervine în lanţul de prestaţii.

Această concluzie este preluată constant de CJUE şi în practica recentă. Astfel, în hotărârea Curţii (Camera a III-a) din 21 mai 2012, pronunţată în cauzele conexe C-80/11 şi C-142/11, această concluzie este prezentată la punctul 36. Cu toate acestea la punctul 41 şi 42 din hotărâre CJUE a statuat că:

41. În al doilea rând trebuie amintit că, combaterea fraudei, a evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut şi încurajat prin Directiva 2006/112 (Hotărârea Halifax şi alţii, C-285/2009, Hotărârea din 27 octombrie 2011, Tanoarch, C-504/10).

În această privinţă Curtea a statuat deja că justitiabilii nu pot să se prevaleze în mod fraudulos sau abuziv de normele de drept ale Uniunii.

42. În consecinţă, este de competenţa autorităţilor şi instanţelor naţionale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv.

În continuare la punctul 46, CJUE precizează că o persoană impozabilă care ştia sau ar fi trebuit să ştie ca, prin achiziţia sa, participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul trebuie, în scopul Directivei nr. 2006/112, să fie considerată că participând la aceasta fraudă, independent de aspectul dacă obţine sau nu obţine un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operaţiunilor taxate efectuate în aval (a se vedea Hotărârea Kittel şi Recolta Recycling, punctul 56).

Rezultă, din practica expusă, ca CJUE lasă o mare marja statelor membre în a lua măsuri de combatere a evaziunii fiscale, cu condiţia ca persoana impozabilă să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că operaţiunea fiscală este rezultatul unei fraude săvârşite de un cocontractant...".

Înalta Curte constată că recurenta reclamantă trebuia să ştie că tranzacţiile efectuate cu S.C. A. S.R.L. sunt operaţiuni fictive, deoarece la precedenta verificare pentru perioada 1 iulie 2008 - 31 octombrie 2011 - consemnată în RIF F CJ - 206 din 6 martie 2012 şi Decizia de impunere nr. F - CJ - 189 din 6 martie 2012 au fost invocate aceleaşi motive, iar argumentele organului fiscal au fost aceleaşi, adică înregistrarea de facturi fictive.

Recurenta nu se poate prevala de argumente precum acela că unul din furnizori nu şi-a depus declaraţiile fiscale, nu şi-a înregistrat în contabilitate veniturile, nu şi-a achitat obligaţiile fiscale, întrucât "ar fi trebuit să ştie" - că operaţiunea invocată este implicată într-o fraudă, dintr-o simplă verificare pe site -ul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală că este posibil ca societatea parteneră să prezinte un comportament fiscal de tip fantomă.

- În ceea ce priveşte impozitul pe venit - achiziţionarea deşeurilor de la persoane fizice

Este neconsistentă argumentaţia recurentei - reclamante în sensul că persoanele fizice de la care au fost achiziţionate deşeurile au declarat că deşeurile au fost obţinute din gospodărie proprie. Nu pot fi primite apărările făcute în sensul că majoritatea persoanelor de etnie romă ar fi declarat că au colectat aceste deşeuri din groapa de gunoi, considerând că, deşi nu au acte doveditoare, ar deţine terenurile apropiate din jurul gropii de gunoi, de la autorităţile locale.

Faptul că recurenta - reclamantă deţine adeverinţe de predare - primire privind declaraţia pe propria răspundere că toate aceste deşeuri provin din gospodăriile persoanelor fizice nu răstoarnă rigorile art. 78 alin. (2) din C. fisc., neexistând dovedit vreun drept de proprietate sau de folosinţă al acestor persoane majoritatea de etnie romă asupra terenurilor din apropierea gropii de gunoi.

Din cele arătate mai sus rezultă că recurenta era obligată la reţinerea şi plata impozitului prin stopaj la sursă aferent veniturilor deoarece nu s-a dovedit că deşeurile provin din gospodăriile proprii ale persoanelor fizice.

Referitor la achiziţionarea deşeurilor de la S.C. A. S.R.L.

- se constată că în mod corect au reconsiderat organele fiscale aceste achiziţii ca fiind tot de la persoane fizice deoarece nu s-a dovedit că această din urmă societate a desfăşurat activitate din anul 2009 la zi conform argumentelor arătate mai sus, astfel că în mod corect s-a stabilit obligarea la plata impozitului pe venit pentru aceste achiziţii.

În ceea ce priveşte modul de calcul al impozitului

Se constată că în mod corect s-a făcut aplicarea art. 79 alin. (81) din Legea nr. 571/2003 având în vedere că nu s-a reţinut la sursă la momentul plăţii veniturilor deoarece recurenta - reclamantă consideră că nu trebuie să plătească aceste impozite şi deci nu avea cum să-l ia în considerare pentru a se stabili procentul de 16% inclus în punctul de vânzare - cumpărare.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC "C." S.R.L. împotriva sentinţei nr. 637 din 9 decembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2016.