Unexplained wealth confiscation: Failure to prove justifiable source of funds and burden of proof on undeclared assets

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin Ordonanţa nr. 4 din 9 noiembrie 2011 pronunţată în dosar nr. x/2011, Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 în cadrul Curţii de Apel Bucureşti a admis în parte sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii A. şi C. şi a trimis cauza secţiei de contencios administrativ a Curţii, constatând că dobândirea sumei de 1.770.886 RON în perioada 2004-2010 de către A. nu are caracter justificat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administativ si fiscal, la data de 16.12.2011 sub nr. x/2/2011*.

Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat nelegalitatea raportului de evaluare, iar în privinţa Ordonanţei Comisiei de Cercetare a Averilor a arătat că aceasta este contradictorie în motivare, că cercetarea efectuată a fost una formală, fiind înlăturate concluziile singurei probe care demonstrează din punct de vedere tehnic circuitul sumelor de bani, precum şi modalitatea de obţinere a acestora, şi anume expertiza contabilă extrajudiciară, pe motiv că notele de concluzii ale acestui raport nu sunt dovedite prin declaraţiile de avere.

Prin sentinţa civilă nr. 3014 din 8 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis sesizarea formulată de reclamanţii ANI şi Ministerul Finanţelor Publice, citat în cauză în calitate de reprezentant al Statului Român, în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, şi a dispus confiscarea sumei de 1.770.886 RON dobândită în mod nejustificat de pârâtul A.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul A.

Prin decizia nr. 5880 din 20 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul pârâtului şi a casat sentinţa 5880 din 20 iunie 2013, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că argumentele privind nelegalitatea raportului de evaluare al ANI invocate de către pârât au fost în mod legal şi temeinic înlăturate de către prima instanţă.

Pe fondul cauzei însă, instanţa de fond a omis să analizeze pe baza unor probe necesare şi concludente, regimul juridic al unor sume de bani menţionate în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosarul cauzei de către pârât, respectiv: 308.092,7 RON averea fostei soţii, C., 429.088 RON împrumut restituit lui D. şi 931.740 RON reprezentând încasări conform extrasului bancar de la societăţile comerciale E. S.R.L. şi F. S.R.L., cu titlu de restituire împrumut.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administativ si fiscal, la data de 24.10.2013 sub nr. x/2/2011.

Prin încheierile din data de 06.12.2013 şi data de 17.01.2014, Curtea s-a pronunţat asupra cererilor pârâţilor A. şi C. de suplimentare a probatoriului, încuviinţând probele cu înscrisuri, audierea martorei G. şi expertiză în specialitatea contabilitate cu obiectivele fixate prin încheierea din 06.12.2013 şi suplimentate prin încheierea din 18 martie 2014.

Au fost depuse înscrisuri noi, între care relaţii de la Registrul Comerţului privitoare la societăţile E. S.R.L. şi F. S.R.L., contractele de împrumut încheiate între pârât şi aceste societăţi, informaţii de la I. S.A. - Sucursala Dorobanţi asupra înregistrării în evidenţele băncii a actelor de împrumut, situaţii financiare referitoare la cele două societăţi, declaraţiile de avere date de pârâtul A. în anii 2004, 2005, 2008, 2009, 2010. A fost audiată martora G.

Expertiza contabilă a fost realizată în cauză de expertul judiciar J., care a depus raportul iniţial cu opiniile separate ale experţilor parte încuviinţaţi pârâtului A. şi pârâtei C. Obiecţiunile formulate de pârâţi la concluziile raportului de expertiză au fost încuviinţate în parte prin încheierea din 04 iulie 2014, expertul contabil judiciar răspunzând acestor obiecţiuni şi realizând (ca urmare a luării în calcul a unei modificări în perioada analizată prin raportul de evaluare al ANI, în sensul că aceasta a debutat cu data de 25.06.2004, iar nu cu data de 01.01.2004) un raport de expertiză modificat.

Pârâtul A. a formulat noi obiecţiuni, cărora le-a răspuns expertul prin completările aduse raportului.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3420 din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte sesizarea formulată de reclamanţii Agenţia Naţională de Integritate şi Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâţii A. şi C., având ca obiect "controlul averilor (Legea nr. 115/1996)" şi s-a dispus confiscarea sumei de 798.000 RON de la pârâtul A., reprezentând parte din avere, dobândită în mod nejustificat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că raportul de expertiză contabilă întocmit cu ocazia rejudecării cauzei a concluzionat (pe baza analizei raportului ANI din perspectiva documentelor şi informaţiilor valorificate cu privire a averea dobândită) că evaluarea a început cu data de 25.06.2004 (data validării mandatului de consilier în cadrul CGMB), iar nu cu data de 01.01.2004.

Obiectivele fixate pentru expertiza contabilă au urmărit stabilirea veniturilor obţinute de pârâtul A. şi de soţia acestuia, C., în perioada verificată, sumele deţinute în conturi bancare în debutul perioadei verificate, verificarea activităţii bancare a conturilor deţinute în perioada verificată, stabilirea cheltuielilor de întreţinere ale pârâţilor în perioada verificată.

S-a reţinut, de asemenea, că raportul de expertiză a reliefat o seamă de erori în raportul de evaluare al ANI, în privinţa veniturilor, depunerilor bancare şi achiziţiilor evidenţiate în perioada cercetată, între care este de menţionat eroarea dublei evidenţieri a unor valori din patrimoniu, atât ca depuneri bancare, cât şi ca achiziţii imobiliare sau ca duble depuneri, în condiţiile în care a doua depunere putea fi realizată din retragerile anterioare de sume din conturi.

Expertul contabil a identificat, pe baza verificărilor efectuate în scopul lămuririi obiectivelor fixate şi plecând de la premisele instituite prin Ordonanţa de sesizare a Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administativ si fiscal, (care a reţinut caracterul justificat al sumelor împrumutate, dovedite prin contracte de împrumut şi declaraţii ale împrumutătorilor), o seamă de depuneri în conturile bancare care nu sunt justificate şi anume: sume depuse de A. sau C. "din economii" în valoare de 607.480,16 în echivalent RON; suma de 82.843,70 în echivalent RON depusă de K. peste suma contractului de împrumut; suma de 7.695,95 în echivalent RON depusă de L. fără contract de împrumut şi nerestituită şi suma de 100.000 RON transferată în contul pârâtului drept restituire împrumut de la E. S.R.L. Pentru ultima operaţiune s-au prezentat mai multe contracte de împrumut, însă nu şi cel specificat ca fiind contractul în baza căruia a avut loc restituirea, respectiv cel încheiat în 15.05.2004. De asemenea, expertul a stabilit că nu există dovezi cu privire la sumele efectiv încasate de E. S.R.L. de la pârât cu titlu de împrumut şi nici cu privire la soldul acestor împrumuturi la data singurului transfer rezultat din extrasele bancare în perioada verificată, respectiv cel de 100.000 RON.

Instanţa de fond a reţinut, în privinţa sumelor primite de către pârât cu titlu de restituire împrumuturi de la cele două societăţi E. S.R.L. şi F. (a căror verificare a impus-o instanţa de recurs, cu ocazia rejudecării cauzei,) că invocatele restituiri de împrumuturi nu au avut nicio influenţă în perioada verificată întrucât au avut loc anterior debutului perioadei verificate, cu excepţia sumei de 100.000 RON virată de E. S.R.L. în perioada verificată.

Această sumă, însă, nu a fost socotită de către Curte ca fiind justificată pentru motivele precizate şi în cadrul raportului de expertiză şi anume: explicaţia plăţii nu corespunde niciunuia dintre contractele de împrumut sub semnătură privată încheiate de pârât cu E. S.R.L., nu există dovezi cu privire la acordarea efectivă a împrumuturilor şi nici cu privire la soldul acestor împrumuturi la data transferului sumei de 100.000 RON în anul 2004, pârâtul nu a depus dovezi cu privire la înregistrarea în contabilitatea E. S.R.L. a împrumuturilor acordate şi ulterior a restituirilor care au avut loc, pârâtul nu a evidenţiat în declaraţia sa de avere din 2004 acordarea presupuselor împrumuturi, respectiv calitatea sa de creditor în raport cu societatea E. S.R.L.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că singura sumă provenită în perioada verificată din invocatele restituiri de împrumuturi nu este justificată.

Drept urmare, instanţa de fond a luat în calcul valoarea totală a depunerilor din conturi în perioada verificată care nu este justificată şi anume suma de 798.021 RON.

Curtea a constatat că referirile la existenţa unor valori băneşti lichide, nedepuse în conturi bancare, în debutul perioadei verificate sunt simple declaraţii ale persoanei cercetate care nu au nicio forţă probatorie. Ca deţinător al funcţiei publice, pârâtul avea obligaţia de a declara averea sa, obligaţie instituită de lege în scopul asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

Prima instanţă nu a luat în considerare nici declaraţia martorei G., propusă de pârât, conform căreia aceasta ar fi pus la dispoziţia pârâtului în numerar o sumă de 200.000 de dolari spre păstrare (în anul 2001, care, conform susţinerilor pârâtului ar fi reprezentat şi sursa acordării împrumuturilor către cele două societăţi anterior amintite), din care i-ar fi fost restituiţi numai o parte, abia în anul 2012, această declaraţie neputând fi coroborată cu nicio altă probă a dosarului, cu excepţia unui înscris sub semnătură privată semnat de cele două părţi, care nu are dată certă şi care putea fi cu uşurinţă redactat pro causa.

Curtea a reţinut că nu există prevederi legale exprese care să dispună că nedeclararea datoriilor atrage neluarea lor în considerare (ca surse de venit în perioada în care au fost contractate), însă nedeclararea acestor datorii, în condiţiile în care legea obliga persoana controlată să le declare, creează o prezumţie că datoriile respective nu au fost contractate şi revine persoanei cercetate obligaţia de a dovedi contrariul. Contrariul trebuie dovedit prin probe certe, indubitabile şi care se coroborează în sensul pretins de către persoana cercetată. Or, astfel de probe certe nu au fost administrate de către pârât în cauză, în privinţa acestei pretinse sume atrase în patrimoniu.

Cât priveşte împrumutul acordat pârâtului de D., s-a constatat că rezultă cu certitudine din probatoriul administrat şi din recunoaşterea pârâtului că acest împrumut a fost restituit în anul 2009, adică în interiorul perioadei verificate. Drept urmare, împrumutul a fost recunoscut ca sursă de venituri, dar nu influenţează rezultatul cercetării întrucât trebuie recunoscut şi ca sursă a unei ieşiri din patrimoniul pârâtului, cu aceeaşi valoare.

Cât priveşte averea fostei soţii C., invocată în decizia de casare, a rezultat din cercetarea judecătorească intervenirea divorţului părţilor în anul 2005 şi lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soţi în cursul perioadei verificate. Sumele de bani deţinute în conturi deschise pe numele soţiei au fost apreciate de ambii pârâţi ca reprezentând fonduri comune. Sumele deţinute în conturi de ambii soţi în debutul perioadei verificate au fost avute în vedere de expertiza efectuată în cauză, care le-a luat în calcul ca sume justificate.

S-a apreciat că dat fiind specificul cauzei, un calcul exact al cheltuielilor pârâtului şi ale familiei acestuia nu ar putea fi făcut. Curtea a avut în vedere standardul de viaţă al pârâtelor implicate în procedură şi împrejurarea că ulterior divorţului, pârâtul, în afara cheltuielilor curente proprii, a contribuit cu suma de 300 euro lunar la creşterea copilului minor rezultat din căsătorie (în perioada verificată). De asemenea, a rezultat că, în afara achiziţiilor imobiliare avute în vedere pe întregul parcurs al cauzei, pârâtul A. a achiziţionat şi un imobil în municipiul Urziceni, valoarea achiziţiei fiind de 15.000 RON.

În considerarea tuturor acestor elemente, instanţa de fond a apreciat că valoarea veniturilor a fost suficientă numai pentru acoperirea cheltuielilor anterior menţionate şi că, pe cale de consecinţă, valoarea de 798.000 RON identificată prin expertiză ca reprezentând depuneri în conturi din surse nejustificate rămâne o sumă nejustificată.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut în esenţă că sentinţa pronunţată de către instanţa de fond este nelegală întrucât deşi în urma trimiterii cauzei spre rejudecare s-a dispus suplimentarea probatoriului fiind depuse înscrisuri noi şi efectuarea unei expertize financiar-contabile, aceasta nu a ţinut cont probele administrate reţinând în mod eronat concluziile expertizei şi nu a luat în calcul înscrisurile noi depuse, dispunând în mod nelegal constatarea unei averi nejustificate în cuantum de 798.000 RON, în mod eronat.

Recurentul a criticat şi cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză susţinând că în ceea ce priveşte cel de-al doilea raport, ale cărui concluzii au fost însuşite de către instanţa de fond privind constatarea sumei de 798.000 RON avere nejustificată, a fost întocmit fără a se ţine cont de sumele existente în cont sau avere la data de 25.06.2004, fără a lua în calcul suma de 100.000 RON rambursată de la societatea comercială în interiorul perioadei cercetate, deşi au fost depuse contractele de împrumut încheiate cu societăţile comerciale.

Totodată, susţine recurentul că nu a fost analizat venitul în sumă de 84.000 RON realizat în urma desfăşurării activităţii la Autoritatea Teritorială de Ordine Publică.

În concluzie susţine recurentul că suma de 798.000 RON constatată de către expertul contabil ca fiind nejustificată ar trebui diminuată cu suma de 400.000 RON diferenţă rezultată din schimbarea datei de început din 01.01.2004 în 25.06.2004, 285.000 RON sume în cont la început de cercetare, 100.000 RON împrumut restituit de societate în interiorul perioadei, 84.000 RON venituri încasate de la ATOP; convenţia de depozit cu G., sumele rambursate anterior de societăţile comerciale, returnate înaintea perioadei analizate.

Totodată, recurentul susţine că sentinţa atacată ar fi nelegală întrucât soluţia pronunţată se referă doar la confiscarea sumei de bani de la acesta fără a se menţiona nimic în ceea ce priveşte pe fosta soţie C., instanţa de trimitere nu ar fi cercetat aspectele arătate în decizia de casare iar obiecţiunile formulate de către acesta la expertiza contabilă ca şi celelalte probe ar fi fost înlăturate fără nicio motivare, ceea ce reprezintă un motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocând în acest sens şi dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi modificarea Ordonanţei nr. 4 din 09.11.2011 în sensul desfiinţării Raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate.

Intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât, susţinând în esenţă că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în raport de probatoriul administrat în cauză, reţinându-se suma de 798.000 RON ca fiind nejustificată.

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat având în vedere considerentele expuse în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii judecătoreşti, instanţa de control judiciar îl apreciază ca fiind neîntemeiat, sentinţa instanţei de fond îndeplinind din acest punct de vedere toate cerinţele legale impuse de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., cuprinzând toate motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia de admiterea în parte a acţiunii cu care a fost învestită.

Instanţa de control judiciar reţine că în dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară contabilă efectuată în cauză, probă administrată conform art. 201 C. proc. civ. şi care conţine o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care însă instanţa a supus-o propriei evaluări în coroborarea cu celelalte probe administrate.

Concluziile expertizei criticate de recurent ar putea fi înlăturate doar pe baza unor probe contrare şi nicidecum prin simple afirmaţii sau interpretări proprii ale uneia din părţi.

Aşadar, împrejurarea că la pronunţarea soluţiei judecătorul fondului a avut în vedere şi a dat relevanţă concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză nu poate conduce la concluzia că hotărârea ar fi nemotivată, atât timp cât această probă a fost evaluată în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a respectat îndrumările date de instanţa de control judiciar prin decizia nr. 5880 din 20 iunie 2013 şi a soluţionat acţiunea cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., având în vedere că prin decizia de casare s-a statuat asupra necesităţii completării probatoriului cu efectuarea unei expertize tehnice contabile în vederea lămuririi situaţiei de fapt existente în cauză.

Pe linia considerentelor deciziei de casare, instanţa de fond a analizat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei şi a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivând în mod pertinent omologarea concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar constată că, în rejudecarea cauzei judecătorul fondului a admis administrarea unor probe suplimentare, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri noi constând în informaţii de la Registrul Comerţului privitoare la societăţile comerciale E. S.R.L. şi F. S.R.L., contracte de împrumut încheiate între recurent şi aceste societăţi, informaţii de la I. S.A. - Sucursala Dorobanţi asupra înregistrării în evidenţele băncii a actelor de împrumut, situaţii financiare referitoare la cele două societăţi precum şi declaraţiile de avere date de recurentul-pârât în anii 2004,2005, 2008, 2009 şi 2010.

Criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanţa de fond nu ar fi respectat dispoziţiile obligatorii menţionate în decizia de casare, în sensul că aceasta nu ar fi clarificat regimul juridic al unor sume de bani menţionate în raportul de expertiză extrajudiciară din cadrul primului ciclu procesual, respectiv suma de 308.092,7 RON averea fostei soţii a pârâtului C., 429.088 RON împrumut restituit lui D. şi 931.740 RON reprezentând încasări conform extrasului de cont bancar de la E. S.R.L. sunt nefondate.

Toate aceste aspecte au fost analizate şi clarificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză cât şi prin răspunsul expertului la obiecţiunile formulate de recurentul-pârât, judecătorul fondului reţinând în mod corect în baza întregului probatoriu administrat că sumele depuse de recurentul-pârât şi fosta soţie "din economii" în valoare de 607.480,16 RON; suma de 82.843,70 RON depusă de K. peste suma contractului de împrumut; suma de 7.695,95 RON depusă de L. rată contract de împrumut şi nerestituită precum şi suma de 100.000 RON transferată în contul recurentului-pârât cu titlul de restituire împrumut de la E. S.R.L., nu sunt justificate.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent potrivit cărora instanţa de fond nu a avut în vedere şi nu ar fi luat în calcul sumele de bani pe care acesta le-ar fi deţinut în numerar, anterior perioadei verificate, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, judecătorul fondului reţinând în mod corect faptul că pârâtul, în calitatea sa de deţinător al funcţiei publice, avea obligaţia de a declara averea sa, obligaţie instituită de lege în scopul asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond care se referă doar la A. dispunând confiscarea sumei de bani considerate nejustificată fără a menţiona nimic, cu privire la C..

În fapt, astfel cum rezultă din examinarea sentinţei atacate dar şi din probatoriul administrat în cauză, judecătorul fondului a reţinut intervenirea divorţului părţilor în anul 2005 precum şi lămurirea pe cale amiabilă a problemelor patrimoniale între cei doi soţi în cursul perioadei verificate iar sumele deţinute în conturi deschise pe numele soţiei au fost apreciate de ambii pârâţi ca reprezentând fonduri comune, sumele respective fiind avute în vedere la efectuarea expertizei, reţinându-se caracterul justificat al acestor sume.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul formulat de recurentul-pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 3420 din 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2015.