Judicial review of CSM retention decision: lack of legitimate interest and referral of constitutional question on single-instance appellate jurisdiction

Asupra contestaţiei şi cererii reconvenţionale de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii şi cadrul procesual

Prin contestaţia înregistrată la data de 14.03.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), să se dispună anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 653 din 22 iunie 2015, prin care s-a acordat avizul anual pentru menţinerea în funcţia de judecător a numitului C., judecător la Curtea de Apel Bucureşti, după împlinirea vârstei de 65 de ani, până la data de 16.09.2016, precum şi obligarea pârâtului CSM la emiterea unei hotărâri în care să propună Preşedintelui României eliberarea din funcţia de judecător prin pensionare a domnului C., cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, a susţinut contestatorul că persoana vizată în cuprinsul actului administrativ atacat a fost recrutată de Securitatea statului totalitar comunist, în calitate de informator, că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că numitul C. a recunoscut expres că a semnat angajamentul de informator al Securităţii şi că există o notă informativă semnată de acesta, nefiind declarat colaborator al Securităţii pentru că informaţiile furnizate nu cuprindeau date prin care se denunţau activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar, neavând caracter politic.

După pensionarea domnului judecător C., prin Decretul Preşedintelui României nr. 654 din 28 iulie 2011, la cererea acestuia din cursul anului 2014 s-a dispus reîncadrarea sa în funcţia de judecător, iar prin Hotărârea Plenului CSM nr. 509 din 26 mai 2015 s-a respins cererea de acordare a avizului anual pentru menţinerea în funcţia de judecător după împlinirea vârstei de 65 de ani, pentru ca ulterior, prin Hotărârea Plenului CSM nr. 653 din 22 iunie 2015 să fie acordat acest aviz, justificat de faptul că s-au eliberat două posturi de judecător, dintre care unul la secţia la care anterior activase numitul C..

Plângerea prealabilă formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 653 din 22 iunie 2015 a fost respinsă, însă acesta învederează faptul că soluţia propusă pentru această plângere, afişată pe site-ul CSM pentru şedinţa din 17.12.2015, cuprindea şi menţiunea de adoptare a unei hotărâri prin care să se propună Preşedintelui României eliberarea domnului C. din funcţia de judecător, prin pensionare, soluţie ce nu s-a regăsit în răspunsul comunicat petentului.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/IJ/2016 din 23 februarie 2016 contestatorul A. a sesizat Inspecţia Judiciară, solicitând constatarea neîndeplinirii condiţiei bunei reputaţii de către domnul judecător C. şi înaintarea către CSM a propunerii de eliberare din funcţia de judecător pentru acest motiv.

În aceste condiţii factuale a fost promovată contestaţia pendinte, considerând titularul acţiunii că sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În privinţa temeiniciei acţiunii, contestatorul a arătat că şi-a fundamentat demersul judiciar pe prevederile art. 65 alin. (1) lit. i) raportat la art. 14 alin. (2) lit. c) teza finală din Legea nr. 303/2004, conform cărora poate exercita funcţia de judecător numai persoana care se bucură de o bună reputaţie, iar neîndeplinirea acestei condiţii împiedică Plenul CSM să acorde avizul anual pentru exercitarea funcţiei după împlinirea vârstei de 65 de ani.

A apreciat contestatorul că nu poate fi îndeplinită această condiţie de către numitul C., urmare celor constatate prin hotărâre judecătorească irevocabilă în privinţa calităţii sale de informator al fostei Securităţi.

Aspectul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru exercitarea funcţiei de judecător este menit să apere un interes public, în accepţiunea contestatorului, iar lipsa uneia dintre aceste condiţii conduce la nelegalitatea menţinerii în funcţia de judecător a persoanei care nu întruneşte cumulativ condiţiile legale pentru această funcţie.

A mai susţinut contestatorul că, dată fiind situaţia de excepţie în care se află numitul C., cea a solicitării avizului pentru menţinerea în funcţia de judecător după împlinirea vârstei de 65 de ani, se impune verificarea din oficiu, de către organul decident (CSM), a respectării tuturor condiţiilor cerute de lege pentru a fi (sau a rămâne) magistrat, inclusiv condiţia bunei reputaţii.

Prin urmare, a conchis contestatorul că pârâtul CSM nu şi-a executat îndatorirea legală de a face aceste verificări la momentul acordării avizului anual de menţinere în funcţia de judecător după împlinirea vârstei de 65 de ani a domnului C., astfel că hotărârea contestată este nelegală, fapt ce impune admiterea acţiunii de faţă şi adoptarea unei hotărâri prin care să se propună Preşedintelui României eliberarea din funcţie prin pensionare a persoanei anterior nominate.

În drept, contestatorul A. a indicat ca temei juridic prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), o), p) şi r), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1), lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea contestaţiei au fost solicitate proba cu înscrisurile indicate în cuprinsul acţiunii judiciare şi proba testimonială, martorii fiind nominalizaţi în cererea dedusă judecăţii.

Prin cererea adiţională depusă la dosar la data de 19.04.2016 contestatorul A. a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârât, a numitului C., acesta fiind destinatarul actului administrativ contestat. Temeiul de drept indicat pentru cererea adiţională îl reprezintă prevederile art. 30 alin. (5) şi art. 204 alin. (1) C. proc. civ., precum şi cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Tot în cuprinsul acestei cereri a făcut contestatorul alegerea instanţei competente teritorial, indicând Curtea de Apel Piteşti, în considerarea faptului că cel chemat în judecată este judecător la Curtea de Apel Bucureşti, fiind incidente prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., corelate cu cele ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

I.2. Apărările intimatului

I.2.1 Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul CSM a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că reclamantul nu a invocat existenţa unui drept propriu ce i-ar fi fost vătămat prin actul administrativ pe cale îl contestă.

A susţinut intimatul CSM că practica instanţei supreme este constantă în sensul sancţionării unui act administrativ doar în condiţiile dovedirii unei vătămări produse părţii asupra unui drept subiectiv ori a unui interes legitim privat al acesteia (decizia nr. 1266 din 06 martie 2009 a I.C.C.J.), fiind invocate, în acelaşi sens, dispoziţiile art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004.

I.2.2 Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la dosar, pârâtul C. a solicitat instanţei să dispună:

Admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea acţiunii introduse de reclamant ca lipsită de interes;

Respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamant;

Pe cale reconvenţională, obligarea reclamantului la plata de daune interese morale în valoare de 1 leu, precum şi la plata unei amenzi judiciare ca urmare a introducerii acţiunii cu rea credinţă;

Obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În privinţa excepţiei lipsei de interes a reclamantului în formularea acţiunii, a arătat pârâtul C. că, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) şi ale art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, condiţia sine qua non a formulării acţiunii în contencios administrativ pentru anularea actelor administrative este invocarea unui drept subiectiv sau interes legitim privat de către reclamant.

A susţinut pârâtul că reclamantul nu invocă apărarea niciunui drept subiectiv sau interes legitim privat ce i-ar fi fost vătămate prin Hotărârea Plenului CSM nr. 653 din 22 iunie 2015, prin care i s-a acordat titularului excepţiei avizul anual pentru menţinerea sa în funcţia de judecător.

A mai arătat pârâtul că prezenta acţiune este lipsită de interes şi din perspectiva faptului că singurul organism competent să analizeze îndeplinirea condiţiei de bună reputaţie de către judecători este pârâtul CSM, care s-a pronunţat în ceea ce-l priveşte pe C., prin Raportul privind verificarea condiţie de bună reputaţie întocmit de Inspecţia Judiciară la data de 21.03.2016, confirmat prin Decizia nr. 361 din 26 aprilie 2016.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, a susţinut pârâtul C. că acţiunea a fost formulată cu rea credinţă, fiind un abuz de drept procesual, ce încalcă prevederile art. 12 C. proc. civ. Totodată, a mai arătat că, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 2 din 11 ianuarie 2012 s-a arătat cum trebuie îndeplinită condiţia bunei reputaţii, iar prin Decizia CCR nr. 820 din 07 iunie 2010 s-a constatat caracterul neconstituţional al Legii lustraţiei.

A menţionat pârâtul Hotărârea nr. 105 din 05 februarie 2013 a secţiei pentru judecători din cadrul CSM, în care s-a apreciat îndeplinită condiţia de bună reputaţie în ceea ce priveşte un magistrat care a avut calitatea de colaborator al fostei Securităţi, calitate stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar prevederile art. 48 alin. (10) din Legea nr. 303/2004 interzic doar numirea în funcţii de conducere a judecătorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea, fără a fi afectată menţinerea în funcţii de execuţie a acestora.

Prin urmare, consideră pârâtul că nu este întemeiată susţinerea reclamantului privind neîndeplinirea condiţiei de bună reputaţie în privinţa sa, cu atât mai mult cu cât nu s-a reţinut în persoana acestuia că ar fi fost colaborator al fostei Securităţi.

În referire la cererea reconvenţională prin care pârâtul reconvenient a solicitat obligarea reclamantului la plata de daune morale în cuantum de 1 leu, arată numitul C. că solicitarea sa a fost formulată în vederea sancţionării abuzului de drept procesual săvârşit prin introducerea prezentei acţiuni judiciare, prin raportare la prevederile art. 12 alin. (2) coroborat cu art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

În drept, întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate de pârâtul C. au fost întemeiate pe prevederile art. 12, art. 187, art. 205 şi urm., art. 209 şi urm., art. 431 C. proc. civ., art. 48 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

3. Înregistrarea dosarului pe rolul Înaltei Curţi

Prin sentinţa civilă nr. 1514 din 6 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi pârâtul-reclamant C. în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, raportat la dispoziţiile art. 29 şi 35 din Legea nr. 317/2004 şi caracterul de hotărâre a Plenului CSM a actului atacat, hotărâre în materie de carieră.

Cauza, având ca obiect contestaţia formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 653 din 22 iunie 2016 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi cererea reconvenţională formulată de intimatul C., a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.06.2016, sub acelaşi număr.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 11 iulie 2016, contestatorul a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei, apreciind că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun din art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 şi art. 96 pct. 1 C. proc. civ.

La aceeaşi dată, contestatorul a înregistrat la dosar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei să constate că excepţia este admisibilă şi să sesizeze Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei

II.1 Argumentele de fapt şi de drept relevante

II.1.a) Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004 şi ale art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

Autorul excepţiei invocă neconstituţionalitatea acestor prevederi legale în raport de dispoziţiile art. 1, alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, cel din urmă interpretat în lumina articolului 6 parag. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, susţinând, în esenţă, că hotărârile Plenului CSM care privesc cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor sunt susceptibile simultan de două căi de atac, contestaţie şi recurs, ceea ce înseamnă, în accepţiunea părţii care a formulat excepţia, că normele legislative criticate sunt neclare, confuze, nesatisfăcând exigenţele constituţionale şi convenţionale de claritate şi previzibilitate.

Dispoziţiile legale ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate sunt următoarele:

Art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

"(7) Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţia se judecă în complet format din 3 judecători.*)

(9) Hotărârea prin care se soluţionează contestaţia prevăzută la alin. (7) este definitivă."

Art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

"(2) În cazul în care, împotriva hotărârii de eliberare din funcţie a judecătorului sau procurorului se exercită calea de atac a recursului, acesta va fi suspendat din funcţie până la soluţionarea irevocabilă a cauzei de către instanţa competentă."

Potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate in faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia." Condiţiile de admisibilitate desprinse din textul de lege anterior citat, ce sunt îndeplinite pentru ambele norme legale ce formează obiectul excepţiilor invocate în cauza pendinte, sunt următoarele:

- excepţiile de neconstituţionalitate vizează dispoziţii din legi;

- excepţiile de neconstituţionalitate vizează dispoziţii care nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituţionale;

- excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate în cursul unui proces judiciar;

- excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate de către una din părţile din proces;

- excepţiile de neconstituţionalitate au fost invocate în faţa instanţei de judecată.

Cât priveşte însă condiţia existenţei unei legături între excepţia de neconstituţionalitate invocată cu soluţionarea cauzei în care s-a ivit această chestiune, Înalta Curte reţine îndeplinirea cerinţei doar pentru excepţia care vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004.

Astfel, se observă că prevederile legale ce constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate reglementează calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârilor adoptate de Plenul CSM, ce privesc drepturile şi cariera magistraţilor, cale de atac la care a apelat şi contestatorul A. pentru valorificarea pretenţiilor sale.

Invocând neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale care constituie chiar temeiul de drept al declinării de competenţă în favoarea Înaltei Curţi, care, la rândul său, prin respingerea excepţiei de necompetenţă materială invocată de contestator, s-a declarat competentă în soluţionarea cauzei, este dovedită existenţa unei legături a prevederilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004 cu soluţionarea acestui litigiu.

Fiind îndeplinite cumulativ toate cerinţele de admisibilitate statuate prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004, sesizând CCR cu soluţionarea acestei excepţii.

Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate pentru care s-a reţinut admisibilitatea sesizării este acela că excepţia invocată este neîntemeiată, Curtea Constituţională a României statuând în mai multe decizii ale sale asupra constituţionalităţii art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 3117/2004 (decizia CCR nr. 391/2007, decizia CCR nr. 634/2007, decizia CCR nr. 485/2010, decizia CCR nr. 1122/2010, decizia CCR nr. 1430/2010, decizia CCR nr. 160/2016.

Înalta Curte observă că în cuprinsul deciziei CCR nr. 160/2016 controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 s-a realizat şi din perspectiva art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, considerentele instanţei de contencios constituţional fiind relevante în cauza de faţă şi în ceea ce priveşte excepţia de neconvenţionalitate invocată de contestatorul A..

Aşadar, arată Curtea Constituţională în decizia nr. 160/2016, că:

"21. …textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituţionalitate prin prisma unor critici de neconstituţionalitate diferite, deciziile astfel pronunţate vizând, în principal, problema dublului grad de jurisdicţie. Curtea a reţinut că art. 6 parag. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenţie, care se referă la dreptul la un "recurs efectiv", nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, ci doar a posibilităţii de a se supune judecăţii unei instanţe naţionale. Curtea a mai reţinut că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură [a se vedea Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010].

22. Distinct de cele reţinute în decizia antereferită, Curtea reţine că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecinţă, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, parag. (15).

23. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în consonanţă cu cea a Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, sau Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, parag. (18)], s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, parag. (57) şi că el poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit [Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, parag. (39), sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z. şi alţii împotriva Regatului Unit, parag. (93)]."

În privinţa excepţiei de neconstituţionalitate ce are ca obiect prevederile art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, se reţine că aceste dispoziţii legale reglementează calea de atac a recursului împotriva hotărârilor de eliberare din funcţie a judecătorului sau procurorului, cale de atac ce nu a fost declarată în cauza de faţă, instanţa competentă fiind învestită cu soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei hotărâri a Plenului CSM ce vizează cariera şi drepturile judecătorului chemat în judecată ca intimat, nicidecum eliberarea acestuia din funcţie.

În aceste condiţii, în care se cere sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie ce poartă asupra unei dispoziţii legale ce nu este incidentă în prezentul litigiu, Înalta Curte va reţine că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitatea referitoare la existenţa unei legături între obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei.

Asupra excepţiei de neconvenţionalitate a prevederilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004, în raport de prevederile art. 6 parag. (1), dimensiunea civilă a Convenţiei europene a drepturilor omului, întemeiată de reclamant pe dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, se reţin următoarele:

Calea de atac împotriva hotărârii nr. 653 din 22 iunie 2015 a Plenului CSM a fost corect calificată de instanţa de trimitere, în urma admiterii propriei sale necompetenţe materiale, ca fiind cea a contestaţiei reglementate de prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte considerându-se legal învestită cu soluţionarea prezentei acţiuni judiciare.

Din perspectiva clarităţii şi previzibilităţii normei, raportat la obiectul judecăţii în cauză, Înalta Curte reţine că, fiind învestită cu verificarea legalităţii unei hotărâri a Plenului CSM privind cariera şi drepturile magistratului căruia i se adresează, fără ca aceasta să fie una de eliberare din funcţie, singurul text de lege care stabileşte calea de atac împotriva acestui act administrativ este cel prevăzut de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, această normă legală îndeplinind condiţiile de previzibilitate şi claritate.

Din punctul de vedere al dreptului de acces real şi efectiv la o instanţă având plenitudine de jurisdicţie, în cadrul căreia să poată fi administrate probe nu doar pentru exercitarea controlului de legalitate, ci şi pentru verificarea unor stări de fapt, reţine Înalta Curte că această chestiune presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate pentru exercitarea unei acţiuni în justiţie, fiind în discuţie examinarea pretenţiilor formulate de titularul acţiunii pe fondul cauzei.

O astfel de situaţie premisă nu este îndeplinită în ceea e priveşte contestaţia formulată de A., cererea sa neîndeplinind cerinţa dovedirii unui interes legitim privat, care să fi fost vătămat prin actul administrativ contestat.

În aceste condiţii, neconvenţionalitatea normei interne în raport de art. 6 parag. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului nu poate fi analizată într-un context extrinsec celui pe care instanţa îl reţine ca fiind relevant în soluţionarea cauzei, fiind prioritară excepţia de fond, peremptorie şi absolută a lipsei de interes în exercitarea contestaţiei pendinte.

II.1.b) Asupra excepţiei lipsei de interes:

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."

Titularul unei acţiuni în contencios administrativ justifică demersul său judiciar prin necesitatea de a solicita intervenţia instanţei judecătoreşti competente în scopul ocrotirii unui drept al său ori a unui interes legitim, a cărui vătămare s-a produs prin actul administrativ ce se solicită a fi anulat.

Or, este neîndoielnic faptul că prin prezenta acţiune reclamantul nu invocă vătămarea unui drept al său, nefiind de altfel arătat care ar putea fi dreptul subiectiv atins în substanţa sa prin hotărârea emisă de Plenul CSM sub nr. x din 22 iunie 2015, act administrativ pe care îl contestă.

În privinţa interesului legitim ce trebuie să existe ca o condiţie indispensabilă a demersului exercitat în faţa unei instanţe de contencios administrativ, doctrina defineşte această noţiune ca fiind"posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat."

Nici această cerinţă nu este îndeplinită, nefiind arătat dreptul subiectiv pentru a cărui ocrotire se urmăreşte pretinderea unei anumite conduite de către părţile chemate în judecată.

Mai mult de cât atât, verificând cerinţa interesului din perspectiva condiţiei de admisibilitate prevăzute pentru orice cerere de chemare în judecată, se reţine neîndeplinirea sa, dat fiind faptul că, până la finalizarea judecăţii în cauză, actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a avut o durată limitată în timp, fiind împlinit termenul pentru care acesta s-a aflat în fiinţă.

După expirarea termenul de un an pentru care s-a dispus reîncadrarea intimatului C. pe funcţia de judecător la Curte a de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, prin Hotărârea nr. 819 din 14 iulie 2016 a Plenului CSM s-a dispus respingerea cererii privind acordarea unui nou aviz anual pentru menţinerea sa în funcţie, după împlinirea vârstei de 65 de ani, astfel că, anterior pronunţării vreunei soluţii în cauza de faţă, calitatea de judecător a intimatului C. a încetat.

Fiind întemeiată excepţia lipsei de interes atât din perspectiva normei de contencios administrativ, cât şi din punct de vedere al procedurii civile, Înalta Curte va admite excepţia invocată de intimatul C., urmând a respinge contestaţia formulată de A. împotriva hotărârii Plenului CSM nr. 653/2015 pentru aceste considerente.

II.1.c) Asupra cererii reconvenţionale:

Intimatul reconvenient C. a solicitat, pe calea acestei cereri, să fie obligat contestatorul la plata de daune interese morale în valoare de 1 leu, precum şi la plata unei amenzi judiciare ca urmare a introducerii acţiunii cu rea credinţă. Potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) C. proc. civ., "partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, la plata unei amenzi judiciare."

Sarcina probei în dovedirea relei credinţe revine celui care invocă abuzul de drept procesual, respectiv intimatului reconvenient în cauza de faţă, acesta fiind îndreptăţit să probeze că partea adversă săvârşeşte un abuz de drept, prin exercitarea unui drept subiectiv intr-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei - credinţe.

Nefiind făcută o astfel de dovadă, faţă de manifestarea procesuală a părţii titulare a acestei cereri, care a înţeles să lase la aprecierea instanţei soluţia ce se impune a fi dată, va fi respinsă cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

II.2 Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

În raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004, va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 32, alin. (1), lit. d) C. proc. civ. va admite excepţia lipsei de interes în formularea contestaţiei, pe care o va respinge pentru aceste considerente, iar cererea reconvenţională a intimatului C., întemeiată pe prevederile art. 12 alin. (2) C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004. Sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004.

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Admite excepţia lipsei de interes în formularea contestaţiei, invocată de intimatul C.

Respinge contestaţia formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 653 din 22 iunie 2016 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca fiind lipsită de interes.

Respinge cererea reconvenţională formulată de intimatul C., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2016.