VAT assessment on undeclared real estate income: retroactivity of the Tax Code and input deduction without supporting invoices

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Obiectul acţiunii

1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj, au solicitat anularea deciziei nr. 71 din data de 31.01.2012 emisă de pârâtă, privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva raportului de inspecţie fiscală nr. 40266 din 05.10.2011 şi a Deciziei de impunere nr. 40266/1 din 05.10.2011 privind TVA stabilită de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale, invocând motive de fond precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 211 alin. (3) C. proc. fisc.; pe cale de consecinţă au cerut anularea celor două acte administrativ - fiscale atacate şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa nr. 654 din 8 octombrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj.

1.3. Prin Decizia nr. 3004 din 25 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei nr. 654 din 8 octombrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Înalta Curte a constatat că dezlegarea curţii de apel pe aspectul încadrării reclamanţilor în categoria persoanelor impozabile din punct de vedere al TVA este corectă, întrucât soluţia organului fiscal îşi găseşte fundamentul pe dispoziţiile Codul fiscal şi Normelor de aplicare a acestuia din perioada de referinţă, însă hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) lit. a) din C. fisc., în ceea ce priveşte aplicarea cotei legale de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător, cu titlu de preţ al vânzării, fiind necesar în acest caz ca pe calea unei expertize de specialitate să se refacă aceste calcule astfel încât, conform explicaţiilor cuprinse în hotărârea CJUE pronunţată în cauza Tulică & Plavoşin, principiul neutralităţii TVA să fie respectat.

2. Hotărârea Curţii de apel

În fond după casare, prin sentinţa nr. 86 din 9 februarie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj (în prezent Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj), a anulat în parte, decizia nr. 71 din 31 ianuarie 2011 emisă de pârâtă şi raportul de inspecţie fiscală nr. 40.266 din 05 octombrie 2011 precum şi decizia de impunere nr. 40.266 din 05 octombrie 2011, în privinţa sumei totale de 476.527 RON reprezentând 183.247 RON TVA, 265.792 RON dobânzi şi 27.488 RON penalităţi de întârziere; a dispus restituirea către reclamanţi a sumei de 183.247 RON, reprezentând TVA nedatorat şi achitat de reclamanţi, împreună cu dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate potrivit art. 124 C. proc. fisc. şi a obligat pe pârâtă la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 7.000 RON, cheltuieli parţiale de judecata în toate fazele procesuale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că prima chestiune care trebuie lămurită este cea a limitelor casării, deoarece din dispozitivul deciziei de casare nu rezultă, în mod explicit, limitele în care sentinţa recurată a fost casată.

Astfel, din considerentele deciziei de casare rezultă cu evidenţă că motivul de nelegalitate vizând greşita impunere a TVA pentru imobilele vândute nu mai poate fi adus în discuţie, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de recurs dezlegând în mod irevocabil această problemă de drept, în sensul că livrarea de bunuri imobile de către reclamanţi a reprezentat o activitate economică supusă impunerii.

Motivul pentru a fost casată hotărârea atacată a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc., prima instanţă ignorând dezlegarea dată de CJUE în cauza Tulică&Plavoşin, motiv pentru care a dispus ca, în cadrul rejudecării după casare, să se completeze probaţiunea cu o expertiză de specialitate.

Cu toate acestea, Curtea de apel a constatat că instanţa de recurs nu a dezlegat problema motivării actului administrativ fiscal şi nici pe cea a dreptului de deducere a TVA, astfel încât a apreciat că aceste motive de nelegalitate trebuie analizate cu ocazia rejudecării.

Cu privire la motivul de nelegalitate ce vizează nemotivarea deciziei nr. 71 din 31 ianuarie 2012 emisă de pârâtă, curtea de apel a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 211 alin. (2) C. proc. fisc., considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei. Motivarea este legală şi din perspectiva exigenţelor CEDO, organul învestit cu emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei nefiind obligat să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea contestaţiei.

Cu privire la dreptul de deducere a TVA, neacordat de organele fiscale, curtea de apel a constat că reclamanţii nu au solicitat organelor fiscale acordarea dreptului de deducere şi nici nu au parcurs procedura şi formalităţile impuse de prevederile art. 1471 din C. fisc., motiv pentru care în mod legal organele fiscale nu s-au pronunţat asupra unei cereri cu care nu au fost învestite.

În măsura în care, anterior emiterii deciziei de impunere, reclamanţii nu au formulat o cerere de acordare a dreptului de deducere şi nu au îndeplinit formalităţile necesare, cererea lor de acordare a acestui drept în cadrul contestaţiei administrative nu se putea analiza de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a jud. Cluj.

Cu privire la cuantumul TVA datorat de reclamanţi, instanţa de rejudecare a constatat că, în cauza Tulică & Plavoşin, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nici o menţiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoare adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoare adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoare adăugată."

În aplicarea acestei jurisprudenţe a CJUE, obligatorie pentru instanţele naţionale, instanţa de rejudecare a administrat proba cu expertiza fiscală, iar potrivit variantei II de calcul (fără a se avea în vedere un drept de deducere în favoarea reclamanţilor), însuşită de instanţă, rezultă că reclamanţii datorează pentru tranzacţiile efectuate, suma de 964.457 RON, cu titlu de TVA, la care se adaugă dobânzi în cuantum de 1.246.690 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 144.668 RON.

Prin urmare, din raportul de expertiză contabilă rezultă că actele contestate sunt nelegale în privinţa sumei de 476.257 RON, reprezentând 183.247 RON -TVA, 265.792 RON - dobânzi şi 27.488 RON-penalităţi de întârziere, sumă pentru care acestea urmează a fi anulate.

Având în vedere că reclamanţii au achitat suma stabilită prin actele contestate cu titlu de TVA, respectiv suma de 1.147.704 RON, curtea de apel a constatat că pârâta trebuie să restituie acestora suma de 183.247 RON, achitată în plus cu acest titlu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata, în favoarea reclamanţilor, a sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în toate fazele procesuale, proporţional cu partea din acţiune admisă.

3. Recursurile declarate în cauză

Împotriva sentinţei curţii de apel au formulat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta, fiecare aducând critici corespunzătoare soluţiei care îi este defavorabilă.

3.1. Recursul declarat de A. şi B.

În recursul lor, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a greşit fundamental sub două aspecte:

•a stabilit eronat limitele rejudecării; faptul că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra încadrării lor în categoria persoanelor impozabile sub aspectul TVA, nu înseamnă că a rezolvat şi chestiunea neretroactivităţii legii; în realitate, fiind o casare totală, pricina trebuia rejudecată în întregime, mai puţin aspectul indicat anterior şi cel referitor la modul de calcul al TVA, în sensul jurisprudenţei Tulică & Plavoşin; motivarea primei instanţe de recurs este contrară art. 6 din CEDO şi jurisprudenţei aferente, nefiind atinse în analiza sa probleme esenţiale ale cauzei care vizează nulitatea actelor fiscale atacate pentru motive procedurale (formale) şi de fond;

•a interpretat şi aplicat greşit legea, raportându-se la chestiuni străine pricinii; s-au preluat apărările fiscului referitoare la lipsa de motivare a actului administrativ fiscal; în privinţa dreptului de deducere a TVA au fost ignorate pur şi simplu actele de la dosar care demonstrează că au solicitat, încă din perioada inspecţiei fiscale, să beneficieze de acesta; prin cererea înregistrată la ANAF sub nr. x din 12 iulie 2011, în alineatul final, au solicitat să se facă aplicarea art. 147 alin. (1) din C. fisc., invocând jurisprudenţa relevantă a CJUE (afacerea Rompelman), în sensul că dreptul de deducere poate fi recunoscut şi pentru cheltuielile anterioare începerii activităţii economice; solicitarea a fost reiterată la 3.08.2011, printr-o nouă cerere înregistrată la organul fiscal sub nr. 31183, tot în timpul inspecţiei fiscale; în această privinţă s-a ignorat şi îndrumarea instanţei de recurs care a reţinut că regimul juridic al TVA este unitar, incluzând dreptul de a deduce TVA aferentă operaţiunilor taxabile.

Conchizând, recurenţii au solicitat desfiinţarea integrală a actelor administrativ fiscale, cu consecinţa obligării organului fiscal la restituirea tuturor sumelor cuprinse în varianta I a raportului de expertiză contabilă şi a obligării acestuia la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le-au angajat în cursul acestui proces.

3.2. Recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca

La rândul său, DGRFP Cluj-Napoca a invocat dispoziţiile art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., solicitând reformarea sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, întrucât:

•este nelegală refacerea calculului TVA, în condiţiile în care această problemă nu a fost invocată nici în etapa administrativă şi nici la judecata în primă instanţă, ci abia prin notele de şedinţă formulate în cursul judecării recursului;

•calculul expertului nu este corect iar obiecţiunile formulate de fisc nu au fost luate în considerare; nu s-a verificat în prealabil condiţia ce rezultă din decizia CJUE, respectiv dacă reclamanţii aveau posibilitatea de a recupera de la dobânditori TVA solicitată de organul fiscal;

•cererea de restituire a eventualelor sume achitate în plus trebuia formulată în contradictoriu cu organul fiscal teritorial, în speţă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, cu respectarea dispoziţiilor art. 33 şi 124 din O.G. nr. 92/2003; cuantumul sumelor achitate de reclamanţi se modifică în fiecare lună pentru că ulterior achitării debitului s-a solicitat şi o compensare pentru suma de 576.759 RON, iar cu privire la diferenţa rămasă de achitat s-a obţinut o eşalonare a plăţilor.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate în cele două memorii de recurs, a apărărilor din întâmpinarea recurenţilor reclamanţi (înregistrată la 15.07.2015), cât şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune păstrarea soluţiei curţii de apel, cu substituirea parţială a considerentelor, după cum se va detalia în continuare.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au supus controlului de legalitate pe calea reglementată de art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc., Decizia nr. 71 din 31.01.2012 a DGFP Cluj, în partea privitoare la respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei împotriva Deciziei de impunere privind TVA stabilită suplimentar de plată de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual nr. 40266/1 din 5 octombrie 2011, pentru suma totală de 2.803.420 RON, reprezentând TVA şi accesorii aferente tranzacţiilor imobiliare derulate în perioada ianuarie 2006-ianuarie 2009.

Primul ciclu procesual s-a finalizat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 3004 din 25 iunie 2014, de casare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Este real că în cuprinsul acestei decizii (considerente sau dispozitiv) nu s-a indicat expressis verbis, că soluţia vizează o casare parţială, însă dezlegările primei instanţe de recurs nu pot avea decât o atare semnificaţie, câtă vreme s-a reţinut că sentinţa curţii de apel este corectă "pe aspectul încadrării reclamanţilor în categoria persoanelor impozabile din punct de vedere al TVA (…) întrucât soluţia organului fiscal îşi găseşte fundamentul pe dispoziţiile Codul fiscal şi normelor de aplicare a acestuia în perioada de referinţă".

În aceste coordonate, este clar că instanţa de fond nu mai putea reevalua contextul normativ care a determinat concluzia instanţei de control judiciar. Pretenţia recurenţilor-reclamanţi ca, la rejudecare, instanţa să se pronunţe şi asupra motivului de nelegalitate referitor la aplicarea retroactivă a legii şi, implicit, motivul de recurs care vizează această chestiune, relevă ignorarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. din perspectiva efectelor şi limitelor casării.

De altfel, teza recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia abia după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. s-ar fi creat premisele legale pentru încadrarea lor în categoria persoanelor impozabile din perspectiva TVA, a fost pe larg combătută de prima instanţă de fond, argumentaţia fiind păstrată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 3004 din 25 iunie 2014, cu trimitere la jurisprudenţa constantă a instanţei supreme în această privinţă.

Pe aceeaşi linie a raţionamentului, sunt vădit nefondate şi criticile recurentei-pârâte DGRFP Cluj-Napoca prin care se repun în discuţie aspectele tranşate în decizia de casare, mai ales cele referitoare la baza de impozitare a TVA. Deşi excede limitelor controlului realizat prin recursul de faţă, Înalta Curte remarcă faptul că reclamanţii au contestat atât în procedura administrativă, cât şi în cea judiciară (de ex., în pag. a 11-a din acţiunea introductivă) modul de calcul al TVA, combătând expres Decizia nr. 2/2011 a Comisiei Fiscale Centrale pe care se întemeia în principal organul fiscal.

Ca atare, reprezintă "probleme de drept dezlegate" în sensul art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., atât încadrarea recurenţilor-reclamanţi în categoria persoanelor impozabile din perspectiva TVA (şi, implicit, calificarea operaţiunilor juridice derulate ca reprezentând activitate economică supusă impunerii), cât şi constatarea că baza de impozitare a TVA a fost incorect stabilită de autoritatea fiscală prin aplicarea cotei legale de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător, cu titlu de preţ al vânzării.

În rejudecare, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, instanţei de fond i-au rămas de tranşat două chestiuni: stabilirea, pe calea unei expertize de specialitate a sumei datorate cu titlu de TVA, conform explicaţiilor din hotărârea CJUE Tulică &amp; Plavoşin şi soluţionarea cererii privind acordarea dreptului de deducere a TVA aferente tranzacţiilor imobiliare în discuţie.

Toate celelalte motive de nelegalitate formală (procedurală) ori substanţială, deşi, într-adevăr, nu au fost explicit analizate trebuie considerate, în mod logic, ca fiind implicit respinse, din moment ce instanţa de recurs şi-a concentrat atenţia asupra aspectelor arătate.

În altă ordine de idei, instanţa de fond a analizat inclusiv susţinerea referitoare la nemotivarea deciziei administrativ fiscale, concluzia adoptată fiind la adăpost de orice critică pentru că, într-adevăr, sub aspectul elementelor decisive, motivarea organului fiscal este clară şi coerentă, neputându-i-se pretinde să răspundă exhaustiv la toate apărările contribuabilului, indiferent de anvergura cauzei.

Conform îndrumărilor primite, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize fiscale de către C., consultant fiscal, ale cărei calcule, corect însuşite, au avut în vedere procedeul sutei mărite, rezultând un debit principal total de 964.457 RON şi o diferenţă de recuperat de către reclamanţi de 183.247 RON (la care se adaugă accesoriile aferente).

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, obiecţiunile sale nu au fost ignorate însă, în mod justificat, observând că nu conţin critici concrete aduse lucrării de specialitate, curtea de apel le-a calificat "note de şedinţă" (conform practicalei încheierii din 5 februarie 2015) şi le-a tratat ca atare.

În fine, în privinţa solicitării recurenţilor-reclamanţi de a li se acorda dreptul de deducere, Înalta Curte va substitui motivarea curţii de apel, cu păstrarea concluziei că organele fiscale au procedat corect în această privinţă.

Astfel, este exactă susţinerea contribuabililor că au solicitat încă în cursul inspecţiei fiscale să li se deducă, în condiţiile art. 147 alin. (1) din C. fisc., taxa aferentă achiziţiilor efectuate (cererile înregistrate la ANAF sub nr. x din 12 iulie 2011 şi nr. 31183 din 3.08.2011). Mai mult, chiar în cuprinsul deciziei administrative de soluţionare a contestaţiei (pct. III.c) se face referire la dreptul de deducere, reţinându-se însă că acesta poate fi recunoscut numai în condiţiile art. 145 şi 146 din Codul fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (8), (11) şi (12) din C. fisc.:

"(8)Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcţie de felul operaţiunii, cu unul din următoarele documente:

a) pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă, cu factură fiscală, care cuprinde informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (8), şi este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată. Beneficiarii serviciilor prevăzute la art. 150 alin. (1) lit. b) şi art. 151 alin. (1) lit. b), care sunt înregistraţi ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, justifică taxa dedusă, cu factura fiscală, întocmită potrivit art. 155 alin. (4);

(11)Orice persoană impozabilă, care a aplicat regimul special de scutire prevăzut la art. 152, şi ulterior trece la aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată, are dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată la data înregistrării ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (12), pentru:

a) bunuri de natura stocurilor, conform reglementărilor contabile, care se află în stoc la data la care persoana respectivă a fost înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată;

b) bunuri de natura mijloacelor fixe, care au fost achiziţionate cu cel mult 90 de zile anterior datei de înregistrare ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.

(12) Pentru exercitarea dreptului de deducere prevăzut la alin. (11), trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) bunurile respective urmează a fi folosite pentru operaţiuni cu drept de deducere;

b) persoana impozabilă trebuie să deţină o factură fiscală sau un alt document legal aprobat care justifică suma taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor achiziţionate".

Ceea ce fiscul le-a reproşat recurenţilor-reclamanţi a fost lipsa unei documentaţii corespunzătoare prin care să se justifice suma pe care o pretind cu acest titlu. Or, în prima variantă a expertizei fiscale, deşi experta a propus luarea în considerare a dreptului de deducere a TVA aferentă achiziţiilor, nu a făcut nicio referire concretă la scripturile pe baza cărora a reţinut valoarea de 576.759 RON, aceasta fiind preluată pur şi simplu din cererile recurenţilor-reclamanţi.

Este real că nefiind înregistraţi în scopuri de TVA, contribuabilii nu au avut o evidenţă contabilă adecvată, însă nu se poate reproşa fiscului refuzul de a recunoaşte un drept de deducere pentru TVA care nu rezultă că ar fi fost plătită.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, dreptul de deducere a TVA nu operează automat, ci este necesar să fie îndeplinite "cerinţele de fond (…) chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile" (conform celor statuate de CJUE în cauzele C-95/07 şi C-96/07, Ecotrade ori C-392/09, Uszodaepito).

Această soluţie nu intră în coliziune cu decizia de casare, întrucât sensul acesteia a fost că nu se poate refuza de plano dreptul de deducere pentru perioada anterioară înregistrării în scopuri de TVA, ci în măsura în care se dovedeşte că achiziţiile au încorporat TVA, acesta trebuie recunoscut.

Referitor la dispoziţia primei instanţe de a obliga pe pârâtă la restituirea sumei de 183.247 RON, reprezentând TVA nedatorat, achitată în plus de către reclamanţi, Înalta Curte constată că aceştia au parcurs procedura prevăzută de art. 117 din C. fisc. şi Ordinul M.F.P. nr. 1899/2004, formulând cereri înregistrate la AJFP Cluj sub nr. x şi 78872 din 18 decembrie 2013 (pentru o sumă mai mare care înglobează şi debitul în discuţie).

Într-un litigiu fiscal derulat în paralel, având ca obiect refuzul fiscului de a soluţiona favorabil cererile de restituire, reclamanţilor A. şi B. li s-a respins acţiunea, cu motivarea că "nu se justifică (…) dublarea demersului reclamanţilor (…) deoarece remediul naţional echivalent şi efectiv este tocmai procedura contestaţiei actului administrativ fiscal reglementată de art. 205-218 din C. proc. fisc." (sentinţa civilă nr. 4030 din 26 mai 2014 a Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, irevocabilă).

Ca urmare, a refuza rezolvarea acestei cereri în cadrul procedurii de faţă înseamnă, practic, a-i lipsi pe recurenţii-reclamanţi de dreptul de acces la o instanţă, în sensul art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ceea ce nu poate fi acceptat.

Cât priveşte accesoriile aferente debitului de restituit, acestea vor fi calculate conform art. 124 din C. proc. fisc., după cum bine a indicat instanţa de fond, chiar în dispozitivul sentinţei atacate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., vor fi respinse ambele recursuri, ca nefondate.

Cum toate părţile sunt "căzute în pretenţii" în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu vor fi acordate cheltuielile de judecată pretinse de recurenţii-reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A., B. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca împotriva sentinţei nr. 86 din 9 februarie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2015.