Disciplinary sanction against mediator for advertising violations upheld; appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 15.03.2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul de Mediere, B. - preşedintele Consiliului de Mediere şi C., anularea Hotărârii nr. 1635 din 18.02.2001 emisă de către Consiliul de Mediere şi obligarea pârâţilor de a răspunde în solidar la repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

A mai solicitat şi obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi materiale, respectiv a cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de proces.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe Convenţia Drepturilor Omului, art. 1, 21, 29, 30 Constituţie, H.G. nr. 1344/2007, Legea nr. 192/2006 modificată şi actualizată prin Legea nr. 370/2009, Legea nr. 51/1995 modificată şi actualizată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut, în esenţă, că, la sesizarea mediatoarei C., potrivit căreia pe un blog al său ar fi apărut informaţii eronate despre ce este şi cu ce se ocupă un Birou de Mediator, Consiliul de Mediere l-a notificat prin documentul nr. 267 din 28.01.2011 că împotriva sa a fost demarată o cercetare disciplinară.

Consiliul de Mediere, prin notificare, a stabilit ziua de audiere pe data de 07.02.2011, ora 12,00.

Având în vedere că starea de sănătate din acea perioadă nu îi permitea deplasarea la Bucureşti, l-a împuternicit prin procură specială pe colegul său D., mediator şi Preşedinte al Uniuni Mediatorilor Bancari din România, pentru a-l reprezenta în faţa comisiei de disciplină.

La data şi ora convocată de Consiliul de Mediere, mandatarul său a fost prezent în faţa Comisiei de disciplină pentru a putea lua la cunoştinţă probele din dosar şi capetele de acuzare, de a propune probe şi a formula concluzii, dar comisia nu a fost constituită din toţi membrii, aşa cum prevede legea.

Comisia a fost reprezentată de Preşedintele Consiliului de Mediere, B., şi secretara Consiliului de Mediere, refuzând a-i prezenta toate piesele dosarului şi probele, prin acest mod încălcându-i-se flagrant dreptul la apărare şi la un proces just şi echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia drepturilor omului şi de art. 21 din Constituţie.

Mandatarul său a solicitat comisiei, care a fost ilegal constituită, o confruntare cu reclamanta pentru a stabili ce a determinat-o să contrafacă înscrisul, rămânând să fie convocat pentru confruntare la o altă dată, când comisia va fi legal constituită şi reclamanta prezentă. S-a stabilit că va avea loc o nouă înfăţişare, pe care o va fixa comisia pentru confruntări, Consiliul de Mediere urmând să depună documentele solicitate, înfăţişare care nu a mai fost stabilită.

La data de 18.02.2011, a fost emisă Hotărârea nr. 1635, hotărâre ce reţine, la art. 1, "jigniri şi folosirea unui limbaj care aduce prejudicii profesiei şi imaginii de mediator", aspecte asupra cărora nu are cunoştinţă când, cum, unde şi în ce împrejurări s-ar fi petrecut, asupra cărora nu a fost sesizat sau notificat, şi, la art. 2, cuprinde secţiunea privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei, fapte pe care nu are cunoştinţă să le fi săvârşit.

2. Apărările pârâţilor

Pârâta C., a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a acestuia către instanţa civilă competentă (după criteriul valoric).

A mai invocat şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, faţă de primul capăt de cerere, motivat de faptul că nu este emitentul actului atacat, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pârâtul Consiliul de Mediere a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, argumentând că Hotărârea nr. 1635 din 18.02.2011 a fost adoptată în unanimitate de membrii Consiliului în urma unei minuţioase cercetări disciplinare ce a avut la bază plângerea d-nei mediator C., înregistrată la Consiliu cu nr. 3834 din 15.12.2010.

3. Procedura derulată în primul ciclu procesual

Prin încheierea de şedinţă din 28 noiembrie 2011, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâta C. pentru capătul doi al acţiunii.

În cauză, D. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantului, prin care a solicitat, în esenţă, admiterea acţiunii reclamantului astfel cum a fost formulată şi motivată. Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu prin încheierea de şedinţă din 23 februarie 2012.

Prin încheierea de şedinţă din 2 aprilie 2013, cauza a fost suspendată la cererea părţilor pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă.

Dosarul a fost repus pe rol la data de 27.05.2013 la cererea reclamantului, dată la care autoritatea publică pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului pentru încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 pentru neparcurgerea procedurii prealabile, excepţia lipsei de interes a intervenientului de a interveni în litigiu de faţă, excepţia netimbrării precum şi excepţia prematurităţii cererii de acordare a daunelor morale şi materiale.

Pentru termenul din data de 17 iunie 2013, Curtea de apel a solicitat punctul de vedere al autorităţii publice pârâte privind motivul de nelegalitate invocat, din oficiu, de instanţă privind nelegalitatea hotărârii în litigiu, din perspectiva incompatibilităţii Preşedintei Consiliului de Mediere care a adoptat hotărârea de sancţionare disciplinară şi aceea de Preşedinte al Comisie de Disciplină, învestită cu cercetarea abaterii reţinută în sarcina reclamantului, punct de vedere comunicat de Consiliu şi ataşat la filele 177-179 dosar.

4. Hotărârea primei instanţe pronunţate în primul ciclu procesual

Prin încheierea de şedinţă din 27 mai 2013, instanţa de fond a respins excepţiile invocate de Consiliul de Mediere şi a admis excepţia calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta C. cu consecinţa respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu aceasta.

Prin sentinţa civilă nr. 2013 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. şi cererea de intervenţie formulată de D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul de Mediere şi B..

A anulat Hotărârea nr. 1635 din 18 februarie 2011 emisă de autoritatea publică pârâtă Consiliul de Mediere şi a respins, în rest, acţiunea.

Instanţa referitor la motivul de nelegalitate publică, ridicat, din oficiu, referitor la incompatibilitatea Preşedintelui Consiliului de Mediere cu funcţia de Preşedinte al Comisiei de disciplină, a constat că, în cauză, pârâta B. a fost/este Preşedintele Consiliului de Mediere şi a condus şedinţa acestuia din data de 18.02.2011, în care a fost adoptată Hotărârea nr. 1635/2011 aşa cum rezultă din procesul-verbal aflat la filele 61-64 dosar. De asemenea, prin Hotărârea nr. 1345 din 17 decembrie 2010, aceeaşi persoană a fost desemnată ca membru şi Preşedinte al Comisiei de disciplină constituite pentru cercetarea abaterilor sesizate împotriva reclamantului prin plângerea nr. 3834 din 15 decembrie 2010 formulată de C.

Potrivit proceselor-verbale ale Comisiei de disciplină din data de 20.01.2011 şi din data de 07.02.2011 şi a referatelor întocmite pentru membrii Consiliului de Mediere, rezultă că, în urma cercetărilor efectuate, Comisia de disciplină a reţinut în sarcina reclamantului săvârşirea faptelor prevăzute la art. 39 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 192/2006, propunând sancţionarea disciplinară a acestuia, referatul cuprinzând aceste propuneri fiind semnat de pârâta B. în calitatea sa de preşedinte precum şi de ceilalţi 2 membri ai Comisiei de disciplină.

În punctul de vedere depus la dosar, autoritatea pârâtă a susţinut, în esenţă, că nu există stare de incompatibilitate sau de conflict de interese în ceea ce priveşte calităţile pârâtei B. de Preşedinte al Comisiei de disciplină şi, respectiv, de Preşedinte al Consiliului de Mediere, dispoziţiile Legii nr. 192/2006 fiind completate cu dispoziţiile Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere, fără a interzice cumulul calităţilor respective.

Instanţa de fond a apreciat că susţinerile autorităţii pârâte sunt lipsite de temei legal, reţinând, din interpretarea art. 40 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 şi art. 61 alin. (1) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului de Mediere, că legiuitorul a avut în vedere ca, în Comisia de disciplină, să fie desemnat oricare alt membru al Consiliului de Mediere decât cel care deţine calitatea de preşedinte, din moment ce, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 162/2006 dosarul de cercetare a abaterii disciplinare cu propunerea de sancţionare se înaintează Consiliului de Mediere.

Din modul de reglementare a realizării celor două activităţi, activitatea de cercetare a abaterii şi de propunere de sancţionare, pe de o parte, şi respectiv, activitatea de analizare a dosarului de cercetare şi de aplicare a sancţiunii disciplinare, pe de altă parte, ca două activităţi distincte, realizate de două structuri/organisme diferite rezultă că legiuitorul a urmărit să instituie o stare de autonomie funcţională şi decizională a acestora.

Or, din modul concret în care s-a realizat acţiunea de cercetare a abaterii disciplinare şi de propunere a sancţiunii disciplinare de către o structură condusă de Preşedintele Comisiei de disciplină care, ulterior, a condus şi şedinţa Consiliului de Mediere în cadrul căreia au fost însuşite propunerile comisiei de disciplină şi aplicate sancţiunile disciplinare cercetate, rezultă că nu a existat o autonomie funcţională şi decizională a celor două structuri.

Altfel spus, Consiliul de Mediere condus de pârâta B. aplicând sancţiunile disciplinare nu a făcut altceva decât să confirme propunerile pârâtei B. luate în calitate de Preşedinte al Comisiei de disciplină.

Astfel, Curtea de apel a reţinut că hotărârea este lovită de nulitate absolută ceea ce atrage anularea acesteia şi lipsirea ei de efectele juridice.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt al acţiunii, prin care reclamantul a solicitat obligarea solidară a pârâţilor la repararea pagubei ce i-a fost produsă, instanţa de fond a constatat că acest capăt de cerere a fost doar enunţat fără a fi motivat şi cu atât mai puţin probat, motiv pentru care l-a respins ca neîntemeiat.

5. Recursurile declarate în cauză

5.1. Împotriva încheierii din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat recurs reclamantul A., criticând-o sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iunie 2013, sub dosar nr. x/2011.

5.2. Împotriva sentinţei civile nr. 2013 din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Consiliul de Mediere.

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2011*.

5.3. Prin încheierea de şedinţă din data de 5 noiembrie 2014, Înalta Curte a dispus conexarea Dosar nr. x/2011 cu dosar nr. x/2011*, constatând că sunt îndeplinite condiţiile art. 164 din C. proc. civ.

5.4. Recursurile declarate de reclamantul A.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din 27 mai 2013, recurentul-reclamant a criticat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., susţinând, în esenţă, că prima instanţă a încălcat prevederile art. 136 şi ale art. 137 din C. proc. civ., în sensul că, s-a pronunţat asupra acestei excepţii la al şaptelea termen de judecată, înainte de a se pronunţa asupra fondului cauzei, ceea ce face inadmisibilă reiterarea acestei apărări.

Prin recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2013 din 17 iunie 2013, recurentul-reclamant a criticat soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâţilor, în solidar, la acordarea de daune materiale şi morale precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea prezentului proces.

Fără a-şi întemeia în drept cererea de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că, deşi la ultimul termen de judecată au fost depuse toate chitanţele şi facturile justificative pentru cheltuielile efectuate pe parcursul judecăţii cauzei, iar pârâţii au căzut în pretenţii, instanţa de fond nu a făcut aplicarea art. 274 din C. proc. civ., omiţând, practic, să se pronunţe asupra acestei cereri.

Mai arată recurentul că instanţa de fond nu a motivat soluţia de respingere a daunelor şi, deşi a reţinut existenţa unei fapte ilicite, nu a analizat şi prejudiciul creat, care se prezuma în acest caz.

5.5. Recursul declarat de pârâtul Consiliul de Mediere

Recurentul-pârât şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4 şi 8 din Noul C. proc. civ., dezvoltarea acestora fiind făcută printr-un raţionament comun.

Reţinând că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) din C. proc. civ., a calificat încadrarea în drept a cererii de recurs ca fiind circumscrisă motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 din C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurentul-pârât a arătat că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4) şi că a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 304 pct. 9).

A susţinut recurentul-pârât că instanţa de fond a apreciat, în mod greşit, cu o interpretare eronată a dispoziţiilor legale aplicabile speţei, că a existat o stare de incompatibilitate între calitatea de membru al comisiei de disciplină şi calitatea de Preşedinte al Consiliului de Mediere, în ceea ce o priveşte pe doamna B., pentru acest motiv, sancţionând Hotărârea Consiliul de Mediere cu nulitatea acesteia.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că, din lecturarea dispoziţiilor art. 40 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, nu rezultă motivul de incompatibilitate invocat din oficiu de către instanţa de fond, astfel încât soluţia pronunţată încalcă principiile de drept potrivit cărora "ceea ce nu este interzis explicit este permis implicit" şi "unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă".

A mai susţinut recurentul că, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că legiuitorul a instituit o stare de autonomie funcţională şi decizională pentru cele două structuri, respectiv Comisia de disciplină pe de o parte şi Consiliul de mediere pe de altă parte.

În realitate, interdependenţa dintre cele două structuri este dată chiar de legiuitor atunci când a reglementat că Preşedintele Comisiei de disciplină este un membru al Consiliului de mediere, în condiţiile în care comisia de disciplină nu are putere decizională, spre deosebire de Consiliul de Mediere, care adoptă hotărâri.

Ultima critică dezvoltată de recurentul-pârât se referă la faptul că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, raportat la dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 potrivit căruia "Consiliul de Mediere se organizează şi funcţionează potrivit prevederilor prezentei legi, precum şi ale regulamentului său de organizare şi funcţionare", prin soluţia pronunţată prima instanţă limitând puterea decizională a instituţiei şi obstrucţionând autonomia Consiliului de mediere.

II. Soluţia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 4146 din 5 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de A. împotriva încheierii din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

A admis recursurile declarate de A. şi de Consiliul de Mediere împotriva sentinţei civile nr. 2013 din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 27 mai 2013, care vizează exclusiv soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 282 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel (n.r. recurs) decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii". Astfel, recursul este inadmisibil, având în vedere că recurentul a înţeles să atace separat această hotărâre, înainte de a se pronunţa o soluţie asupra fondului cauzei.

A mai constatat instanţa, că în cererea de recurs formulată împotriva sentinţei pronunţate pe fondul cauzei, recurentul-reclamant nu a înţeles să dezvolte critici şi în ceea ce priveşte încheierea din 27 mai 2013, astfel încât nu este învestită în mod legal, procedural, cu analizarea temeiniciei soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Consiliul de mediere împotriva sentinţei civile nr. 2013 din 17 iunie 2013, Înalta Curte a reţinut că problema de drept care trebuie dezlegată este aceea dacă, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, rezultă intenţia legiuitorului de a reglementa vreun motiv de incompatibilitate în ceea ce îl priveşte pe Preşedintele Consiliului de Mediere, în raport de numirea sa ca Preşedinte al Comisiei de disciplină, incompatibilitate care să fie sancţionată cu nulitatea absolută a actului administrativ emis într-o astfel de situaţie.

Din analiza considerentelor sentinţei instanţei de fond rezultă că întreg raţionamentul juridic dezvoltat în hotărârea atacată s-a bazat pe "un motiv de nelegalitate publică" invocat din oficiu, referitor la incompatibilitatea Preşedintei Consiliului de Mediere, care a adoptat hotărârea de sancţionare disciplinară şi aceea de Preşedinte a Comisiei de Disciplină, învestită cu cercetarea abaterii pusă în sarcina reclamantului.

Temeiul juridic al acestui raţionament l-au constituit dispoziţiile art. 40 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 192/2006, completate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere, dispoziţii pe care, instanţa de fond le-a interpretat în sensul instituirii unei incompatibilităţi a cărei încălcare atrage o nulitate de ordine publică a actului administrativ de sancţionare.

Analizând coroborat dispoziţiile art. 40 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 192/2006, art. 61 alin. (1) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Consiliului de Mediere adoptat prin Hotărârea nr. 5/2007, art. 5 din Codul etic al membrilor Consiliului de Mediere, Înalta Curte a constat că prima instanţă a procedat la o interpretare greşită a textelor legale incidente speţei, dându-le un înţeles care excedează intenţiei vădite a legiuitorului, precum şi normelor regulamentare de organizare şi funcţionare a unui organism autonom, constituit în vederea patronării unei profesii liberale, anume aceea de mediator.

Astfel, aprecierile primei instanţe, în sensul că activitatea de cercetare disciplinară desfăşurată de Comisia de disciplină şi activitatea de analizare a cercetării şi de sancţionare efectuată de Consiliul de mediere sunt diferite, cele două structuri având autonomie funcţională şi decizională, nu au fundament legal şi nici regulamentar.

A mai reţinut instanţa şi că, în ceea ce priveşte constituirea Comisiei de disciplină cu participarea obligatorie a unui membru al Consiliului de mediere, în calitate de organ de conducere al profesiei de mediator, care devine şi preşedintele comisiei, nici legea, nici regulamentul şi nici Codul etic al membrilor Consiliului de mediere nu reglementează vreun caz de incompatibilitate sau de conflict de interese între calitatea de Preşedinte al Consiliului de mediere şi cea de Preşedinte al Comisiei de disciplină, aceasta nefiind o scăpare a legiuitorului, pe care o instanţă judecătorească ar putea, eventual, să o suplinească printr-o interpretare logico-juridică a dispoziţiilor legale cu incidenţă în materia disciplinară a mediatorilor.

Dimpotrivă, prima instanţă ar fi trebuit să constate că atât Comisia de disciplină, cât şi Consiliul de Mediere sunt structuri colective, preşedinţii acestora neavând stipulate mai multe drepturi decât ceilalţi membrii, ei acţionând, în fapt, ca reprezentanţi legali, respectiv statutari ai organului colegial din care fac parte.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Faţă de această situaţie, Înalta Curte a admis şi recursul reclamantului A., care privea soluţia dată asupra capetelor accesorii acţiunii principale privind acordarea de daune şi a cheltuielilor de judecată, cereri pe care prima instanţă le va analiza după casare, în contextul unei noi cercetări judecătoreşti efectuate asupra fondului cauzei.

Procedura derulată în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare

1. Hotărârea primei instanţe pronunţate în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare

Pricina a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.12.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 655 din 1 martie 2016, Curtea a respins acţiunea reclamantului A. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de D. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul de Mediere şi B., ca neîntemeiate.

A reţinut instanţa, în raport cu considerentele deciziei de casare, că, din acţiune, nu reiese că reclamantul a formulat critici concrete cu privire la chestiunile de fapt ce au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare, afirmând numai că înscrisurile prezentate de autoarea sesizării, care au constituit temeiul de fapt al deciziei, nu sunt reale.

Instanţa a constatat că, la dosar, au fost depuse, de către pârâtă, înscrisurile analizate de comisie, reclamantul nefăcând dovada că acesta sunt contrafăcute ori alterate.

Referitor la chestiunile de procedură învederate de reclamant, instanţa a reţinut că acesta a fost înştiinţat de mersul cercetărilor, prin intermediul reprezentantului său convenţional, neputându-se constata prejudicierea dreptului său la apărare.

2. Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond

Împotriva sentinţei civile nr. 655 din 1.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A., care a invocat dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată vine în contradicţie cu dreptul la un proces just şi echitabil, de către o instanţă şi o comisie neutră şi imparţială, cu dreptul la apărare, consacrate şi garantate de Constituţia României.

Recurentul-reclamant a mai susţinut următoarele critici:

- a fost nelegal constituită comisia de disciplină pentru că, începând cu 3.01.2010, potrivit art. III din Legea nr. 370/2009, mandatul Consiliului de mediere a expirat;

- Hotărârea nr. 1345 din 17.10.2010, prin care au fost desemnate persoanele care fac parte din Comisia de disciplină este nelegală, pentru că din această comisie face parte B., care se afla în conflict de interese cu recurentul-reclamant;

- Comisia de disciplină nu a fost statutară, membri desemnaţi având rol figurativ, cu ocazia întrunirii acesteia au lipsit E., F. cât şi C., autoarea sesizării;

- sentinţa este insuficient motivată şi se bazează pe elemente contrare realităţii. Sesizarea are caracter tendenţios, represiv, discriminator;

- potrivit art. 3 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 51/1995, putea, ca avocat, să desfăşoare şi activităţi de mediere.

Consiliul de Mediere a formulat întâmpinare prin care a susţinut legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, solicitând respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentului.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

Deşi recurentul-reclamant nu a structurat motivele de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. (1865), Înalta Curte reţine că criticile înfăţişate se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 raportat la art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ. (1865).

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întrunit.

Recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa recurată este insuficient motivată, însă, fără a argumenta această susţinere.

Înalta Curte, analizând hotărârea recurată, constată că aceasta respectă cerinţele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind prezentate considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

Prin Hotărârea nr. 1345 din 17.12.2010, Consiliul de Mediere a hotărât constituirea/componenţa comisiei de disciplină.

Nu se poate reţine susţinerea recurentului-reclamant în sensul că această hotărâre a fost luată de un organism lipsit de legitimitate, cât timp nu a fost dovedit că actul de constituire/mandatul Consiliului de Mediere, care a hotărât constituirea comisiei de disciplină în cauză, a fost anulat/revocat în vreun fel.

De altfel, incidenţa dispoziţiilor art. III din Legea nr. 370/2009 putea fi analizată în contextul în care se punea în discuţie actul de constituire/revocarea Consiliului de Mediere, ori, aceste aspecte nu fac obiectul cauzei de faţă.

Recurentul-reclamant dă o interpretare eronată dispoziţiilor art. 3 din Anexa la Hotărârea nr. 133/2009 a Consiliului de Mediere atunci când susţine că există un conflict de interese în ceea ce o priveşte pe B. - preşedinte/membru al comisiei de disciplină în raport cu persoana sa.

Nefiind expres definit conflictul de interese în ceea ce-i priveşte pe mediatori, în cauză membri ai comisiei de disciplină, având în vedere că mediatorii exercită un serviciu de interes public, sub aspectul tratamentului privind conflictul de interese sunt asimilaţi funcţionarilor publici.

Situaţiile în care un funcţionar public se află în conflict de interese sunt specificate în articolul 79, Cartea I, Titlul IV, Capitolul I din Legea nr. 163/2003.

Aceasta apare atunci când este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice sau juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial; participă în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici care au calitatea de soţ sau rudă de gradul I; interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.

În cauză, recurentul-reclamant nu a argumentat şi nici dovedit existenţa unor altfel de situaţii privind conflictul de interese, pentru a putea susţine cu temei încălcarea art. 3 din Anexa la Hotărârea nr. 133/2009 care impun ca, la constituirea comisiei de disciplină, Consiliul de mediere va avea în vedere ca mediatorii desemnaţi să nu se situeze în conflict de interese faţă de persoanele implicate direct în cercetarea abaterii.

De altfel, nici existenţa ipotezei/situaţiei prevăzută de art. 3 din Anexa la Hotărârea nr. 133/2009 nu a fost dovedită.

Celelalte opinii personale înfăţişate de reclamant, privind conflictul de interese cât şi aspectul invocat din oficiu de prima instanţă în primul ciclu procesual, au primit dezlegare în mod irevocabil prin Decizia nr. 4146/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În raport cu actele dosarului, printre care Hotărârea nr. 1345 din 17.12.2010, Procesul-verbal al şedinţei Comisiei de disciplină din 18.01.2011, 7.02.2011, 18.02.2011, Referatele din 20.01.2011, 7.02.2011 nu se confirmă susţinerea recurentului-reclamant privind constituirea şi funcţionarea Comisiei de disciplină, respectiv lipsa audierii/prezenţa persoanei care a formulat sesizarea în cadrul procedurii privind cercetarea faptei imputate.

În altă ordine, în mod corect instanţa de fond a reţinut că recurentul-reclamant a fost înştiinţat de mersul cercetării disciplinare, inclusiv prin intermediul reprezentantului său convenţional.

De asemenea, din actele dosarului, se reţine că acestuia nu i-a fost restrâns dreptul la apărare nici în faza cercetării disciplinare şi nici în faţa instanţei de judecată.

De altfel, acesta doar a afirmat încălcarea dreptului la apărare, fără a argumenta/dovedi care este vătămarea sa în raport cu cele susţinute.

Mai mult, în faţa instanţei de judecată acesta a avut posibilitatea deplină de a-şi exercita dreptul la apărare în toate fazele procesuale, astfel că nu se poate reţine încălcarea acestui drept şi nici a disp. art. 6 din CEDO.

Prin Decizia nr. 1635 din 18.02.2011, reclamantului i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară constând în "observaţie scrisă" prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, modificată şi completată, fiind reţinută abaterea disciplinară prevăzută de art. 38 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 192/2006, cât şi încălcarea prevederilor art. 3.3 şi art. 4.1. din Codul de etică şi deontologie profesională a Mediatorilor, pentru fapte care aduc atingere probităţii profesionale, jigniri şi folosirea unui limbaj care aduce grave prejudicii profesiei şi imaginii de mediator.

Din înscrisurile depuse la dosar şi prezentate comisiei de disciplină de autoarea sesizării, dna C., se confirmă faptele reţinute în sarcina reclamantului, fiind corectă reţinerea instanţei în sensul că nu a fost dovedit că acestea au fost contrafăcute sau alterate.

Conform art. 2 din Decizia nr. 1635 din 18.02.2011, în temeiul prevederilor art. 9 din Hotărârea nr. 1023 din 6.06.2008, modificată prin Hotărârea nr. 184 din 19.02.2010, prin încălcarea regulilor de publicitate a formelor de exercitare a profesiei de mediator, raportat la art. 3 alin. (2), (3) şi (4); art. 7 şi 8 alin. (2), (3) din anexa la hotărâre, a fost aplicată reclamantului sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 192/2006, modificată şi completată, respectiv amenda în cuantum de 500 RON (RON).

Potrivit Hotărârii Consiliului de mediere cu privire la regulile privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei de mediator nr. 1023/06.06.2008, Anexa art. 9 alin. (3) "site-ul de internet nu poate cuprinde nicio intercalare cu caracter de reclamă sau menţiune publicitară pentru un produs sau serviciu diferit de activităţile prevăzute de Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

Atât din înscrisurile prezentate de autoarea sesizării, cât şi din înscrisul depus de reprezentantul reclamantului în apărare, în faţa comisiei de disciplină, rezultă că a fost făcută reclamă/menţiune publicitară pentru produse sau servicii care nu se circumscriu activităţilor ce intră în competenţa unui mediator, conform Legii nr. 192/2006, precum consultaţii juridice, redactarea de acte, statute, etc., specifice altor profesii.

Indiferent că reclamantul are şi calitatea de avocat, site-ul de internet privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei de mediator trebuia să cuprinsă doar menţiuni referitoare la serviciile/activităţile specifice acestei profesii.

În concluzie, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese că reclamantul a încălcat dispoziţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi ale Hotărârii nr. 1023 din 06.06.2008 emisă de Consiliul de mediere cu privire la regulile privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei de mediator, modificată prin Hotărârea nr. 184/2010, iar în raport cu aceste încălcări clare şi repetate, sancţiunea aplicată de pârâtul Consiliul de mediere apare ca deplin justificată.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că este temeinică şi legală soluţia primei instanţe, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. (1865), art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 655 din 1 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2016.