Tax assessment validity: VAT liability for property sales and tax-base calculation methodology
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted the appeal, quashed the lower court’s judgment in its entirety, and remanded the case to the Bucharest Court of Appeal for retrial, effectively suspending the partial annulment of the tax assessment and leaving the taxpayer's challenge to the total debt unresolved. The dispute concerned the validity of a tax assessment and related penalty decision imposed on a natural person for unpaid Value Added Tax (VAT) and accessorial liabilities totaling approximately 2.8 million RON, arising from the sale of agricultural and residential properties between 2005 and 2009, where the taxpayer contested both their status as a VAT payer and the method of calculating the tax base. The ICCJ found that the first-instance court committed procedural and substantive errors by failing to administer a requested accounting expert and by incorrectly applying the "rule of 100" (rule of 100 divided) to determine that the agreed sale price included VAT, without proper analysis of the contracts or the specific exigibility moments required under the Fiscal Code and the CJEU rulings in Cases C-249/12 and C-250/12; the court held that the lack of a proper expert calculation and the failure to address essential arguments equated to a non-decision on the merits, necessitating a full re-adjudication of both the VAT liability and the accessory penalties.
Legislator headnote
AI generatedart. 127 alin. (21) din C. fisc, art. 244 pct. 1 C. proc. civ, art. 127 din C. fisc, art. 152 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, art. 304 pct. 7 din C. proc. civ, art. 261 pct. 5 din C. proc. civ; Tax assessment validity: VAT liability for property sales and tax-base calculation methodology: , reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, Legea nr. x/2003, art. 15 din Constituţia României, Legea nr. 36/1995.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 9019/2 din 05 decembrie 2012, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti:
- anularea Deciziei nr. 450 din 23 octombrie 2012 privind soluţionarea contestaţiei,
- anularea Deciziei de impunere nr. 405834 din 12 aprilie 2012 emisa de DGAFP a judeţului Ilfov şi a Raportului de Inspecţie Fiscala aferent,
- exonerarea de la plata sumei de 2.818.141 RON, impusa reclamantei prin decizia de impunere.
În motivarea cererii sale, reclamanta a adus actelor contestate următoarele critici:
1. Echipa de inspecţie a interpretat şi aplicat in mod eronat dispoziţiile legale in materie de TVA, incidente in cauza, întrucât, in forma sa iniţiala, Codul fiscal nu prevedea ca veniturile din tranzacţii imobiliare sa intre in sfera de aplicare a TVA, tranzacţiile imobiliare ale persoanelor fizice fiind reglementate, din punct de vedere al veniturilor statului de Legea nr. 146/1997 a taxelor judiciare de timbru (platindu-se doar taxa de timbru, nu şi impozit ori alta taxa).
În condiţiile în care Codul fiscal a suferit modificări prin introducerea de referiri la tranzacţiile imobiliare abia de la 01.01.2007, cand referirea apare in contextul precizării unei operaţiuni scutita de la plata T.V.A., reclamanta a apreciat că pentru perioadele de pana la 31.12.2007 astfel de operaţiuni apar ca fiind scutite de T.V.A., daca persoana impozabila nu şi-a exercitat sau nu ar fi avut dreptul sa isi exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei.
În acest context, in care reclamanta nu a exercitat dreptul de deducere a T.V.A., pentru tranzacţiile imobiliare de pana la data de 31.12.2007, nu se datorează T.V.A., in condiţiile in care pana la 31.12.2006 nu este dispoziţie in Codul fiscal, iar in perioada 01.01.2007-31.12.2007 aceste operaţiuni sunt scutite de T.V.A.
2. Dupa 01.01.2008 pentru a se plati T.V.A. trebuiau indeplinite cumulativ 4 condiţii, potrivit art. 126 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal, neindeplinirea uneia dintre ele atrăgând pe cale de consecinţa excluderea acesteia de la taxare.
3. Nu s-a făcut nicio dovada ca reclamanta ar fi fost inscrisa in evidentele organelor fiscale, prin urmare, nu este persoana impozabila sub aspectul T.V.A.
Cu privire la acest aspect, a susţinut că organele de inspecţie fiscala nu au făcut nicio referire la acest aspect multumindu-se a considera ca, întrucât reclamanta nu a solicitat inscrierea ca şi persoana plătitoare de T.V.A., este inscrisa de drept şi retroactiv, ceea ce nu poate fi primit, neexistand niciun text de lege care sa susţină aceasta premisa, reţinând ca data inregistrarii sale ca plătitor de T.V.A. trebuia sa fie data de 01.01.2007.
4. În ceea ce priveşte activităţile economice, care cuprind printre altele şi exploatarea bunurilor corporale sau necorporale in scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate s-a arătat că problema persoanelor fizice care trebuie sa se inregistreze in scopuri de T.V.A. şi pe cale de consecinţa sunt obligate la plata acestei taxe, se restrânge la un sector foarte limitat şi anume la situaţia cand sunt indeplinite condiţiile expres prevăzute de lege.
Ori, organul fiscal s-a limitat la indicarea unui text de lege din Codul fiscal pentru a incadra activitatea noastră ca fiind activitate economica independenta, fara a mai analiza daca activitatea supusa analizei are intr-adevar un conţinut sau substrat economic, putând fi calificata pe cale de consecinţa ca activitate economica, şi deci comerciala.
A precizat că din RIF reiese ca organele fiscale nu au calculat TVA pentru imobilele situate in Bucureşti. 58 Bis, sc. 1. ap. 5, sector 2. in Mogosoaia, judetul Ilfov, in schimb au calculat TVA pentru imobilul situat in Mogosoaia, judeţul Ilfov, considerând dumnealor ca, desi domiciliul stabil al reclamantei a fost la aceasta adresa, datorita unei erori de redactare in acte, in loc de str. Plantelor nr. 3 bis a fost trecut str. Plantelor. Aceasta dovada nu se realizează doar prin martori, ci şi printr-o minima diligenta a organelor fiscale, in sensul emiterii unei adrese la Serviciul de Evidenta informatizata a Persoanei Buftea. Consideră ca TVA calculata pentru acest imobil este total nelegala şi complet abuziva. În aceeaşi situaţie se afla şi imobilul situat in comuna Mogosoaia, cu numărul cadastral 1259/58, menţionat la poziţia 25 din RIF anul 2006.
Ori, prin decizia contestata, Autoritatea se limitează la a-i imputa reclamantei faptul ca nu a făcut dovada folosirii respectivelor bunuri, in condiţiile in care a arătat ca a avut domiciliul efectiv in imobilul de pe str. Plantelor.
5. Încălcarea principiului neretroactivitatii legii, aspect, cu privire la care s-a susţinut de reclamantă că tranzacţiile imobiliare ale persoanelor fizice au devenit impozabile de la data de 01.01.2010, odată cu introducerea in Codul fiscal a prevederilor art. 127 alin. (2) potrivit cărora "Situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme."
A arătat reclamanta că, prin decizia contestata Autoritatea a considerat ca atâta vreme cat nu s-a inregistrat ca şi plătitor de TVA de la data la care in mod retroactiv a fost înregistrata de ANAF, reclamanta este decăzuta din acest drept, motivaţie in totala contradicţie cu jurisprudenta CEDO, sens in care invoca Hotărârea din 1 martie 2012, Polski Trawertyn, 280/10, punctele 40 şi 47.
A mai aratat că nu a colectat şi consideră ca nici nu putea sa colecteze T.V.A. in perioada supusa verificării inspecţiei fiscale, respectiv 01.01.2005 - 31.12.2009 atâta vreme cat nu exista o baza legala care sa reglementeze expres aceste aspecte, întrucât consideră ca tranzacţiile imobiliare ale persoanelor fizice au devenit impozabile din punct de vedere al T.V.A. dupa intrarea in vigoare a art. 127 alin. (21) din Codul fiscal, acesta fiind şi motivul pentru care s-a adresat organelor fiscale competente din proprie iniţiativa.
6. Calcularea de TVA asupra sumelor incasate din vânzări de terenuri agricole.
A considerat reclamanta că pentru terenurile vândute in anii 2005, 2006, 2007, organele de inspecţie fiscala au calculat TVA la intreaga suprafaţa de teren vânduta, considerând in mod eronat terenurile ca având destinaţia de teren intravilan agricol, in condiţiile in care aceasta destinaţie era atribuita doar unei suprafeţe de pana la maxim 20% din suprafaţa totala, conform normelor legale in vigoare la vremea respectiva.
S-a mai criticat de către reclamantă şi modul de calcul al TVA, în sensul că acesta a fost adăugat la preţul de vânzare convenit de parti.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, Legea nr. x/2003, art. 15 din Constituţia României, Legea nr. 36/1995.
La data de 19 februarie 2013 pârâta Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat instanţei respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, referitor la calitatea de persoana impozabila şi la caracterul de continuitate al operaţiunii de vanzare-cumparare a terenurilor, s-a sustinut ca motivaţia reclamantei precum ca tranzacţiile imobiliare efectuate de persoane fizice au devenit impozabile de la data de 01.01.2010, odată cu introducerea dispoziţiilor art. 127 alin. (21) din C. fisc., nu poate fi avuta in vedere, intrucat prevederea ca orice activitate economica este supusa taxării exista in legislaţia romaneasca inca de la implementarea TVA, de la 1 iunie 2002 când a intrat in vigoare a Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugata, persoanele fizice care realizau tranzacţii imobiliare in scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate având obligaţia sa plătească TVA.
Astfel, conform constatărilor organelor de inspecţie fiscala, in perioada 01.01.2005-31.12.2009, persoana fizica A. a realizat tranzacţii constând în vânzarea de terenuri şi imobile, fapt necontestat de aceasta, ceea ce conduce la concluzia ca operaţiunile realizate de aceasta nu sunt ocazionale, intenţia sa de a desfăşura activităţi economice in scopul obţinerii de venituri fiind evidenta.
S-a considerat, în esenţă, ca organele de inspecţie fiscala in mod legal şi corect au stabilit in sarcina persoanei fizice A., taxa pe valoarea adăugata de plata aferenta tranzacţiilor imobiliare derulate in perioada 26.07.2005-26.07.2007, iar pentru diferenţa de TVA de plata rezultata in urma inspecţiei fiscale in suma de 987.850 RON, organele de fiscala au stabilit şi accesoriile aferente in suma de 1.830.291 RON reprezentând majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi aferente, calculate pana la data de 12.03.2012, acestea din urmă fiind datorate in virtutea principiului de drept accesorium sequitur principalae.
Prin încheierea din data de 4 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12.
Prin încheierea din data de 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2013 s-a admis excepţia de litispendenţă şi s-a dispus reunirea dosar nr. x/2013 la dosar nr. x/2012, suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 până la pronunţarea CJUE în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12.
Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantei formulată la data de 13 decembrie 2015, având în vedere Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013 pronunţată în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2775 din 28 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea din dosarele reunite x/2013 şi y/2012, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, având ca obiect "anulare act administrativ".
A fost anulată parţial decizia nr. 450 din 23 octombrie 2012 şi decizia de impunere nr. 405834 din 12 aprilie 2012, în ceea ce priveşte suma de 157.724 RON TVA şi suma de 292.847 RON accesorii, exonerând reclamanta de plata acestor sume.
Au fost respinse restul pretenţiilor reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, cu privire la obiectul litigiului, că scopul principal urmărit de reclamantă este acela de anulare a actelor considerate vătămătoare, respectiv Decizia nr. 450 din 23 octombrie 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Serviciul de soluţionare contestaţii, Decizia de impunere nr. 405834 din 12 aprilie 2012 emisa de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Ilfov şi Raportul de Inspecţie Fiscala nr. x din 12 aprilie 2012 întocmit de aceeaşi instituţie, cu consecinţa exonerării de la plata sumei de 2.818.141 RON, impusa reclamantei.
În ceea ce priveşte obiectul principal al acţiunii, Curtea de apel a constatat că reclamanta era, în perioada controlată, plătitor de TVA astfel încât actele prin care i se impune plata TVA pentru tranzacţii imobiliare sunt legale, tranzacţiile imobiliare efectuate de reclamantă, şi pentru care s-a apreciat că se impunea declararea reclamantei ca plătitoare de TVA fiind realizate în perioada 2005-2009.
Interpretând dispoziţiile reţinute de către organele fiscale, respectiv art. 127 din C. fisc. şi pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codul fiscal, apreciind aplicabile în cauză şi dispoziţiile Hotărârii pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-183/14 - Salomie şi Oltean (punctele 32 şi 33), în raport de circumstanţele cauzei, prin raportare la: numărul mare de tranzacţii derulate de reclamantă; modul de operare, prin achiziţia iniţială de numeroase suprafeţe de teren, de diferite întinderi, de la 1000 mp, 2000 mp, 5000 mp, 10.000 mp, 30.000 mp, urmată de întocmiri de documentaţii cadastrale, întocmiri de PUZ - uri, obţinerea de decizii de introducere în intravilanul localităţii, parcelări, obţinerea de decizii de scoatere din circuitul agricol, schimbarea categoriei de folosinţă în "curţi construcţii", edificarea pe unele dintre parcele a unor vile ce au fost înstrăinate imediat după recepţia lucrări, Curtea a dedus concluzia nu doar a caracterului de continuitate al acestor activităţi, în scopul obţinerii de venituri, ci şi a unor demersuri deliberate depăşind categoric şi fără nici un echivoc simpla intenţie de valorificare a unor bunuri folosite în scopuri personale, intrând în sfera unor activităţi economice corect încadrate de organul fiscal ca fiind operaţiuni impozabile generatoare de taxă pe valoarea adăugată.
A considerat că, din modul în care reclamanta a înstrăinat aceste bunuri rezultă că nu a existat intenţia de păstrare în patrimoniul personal a imobilelor în vederea folosirii în scopuri personale, ci de valorificare economică a investiţiilor efectuate, prin obţinerea unor profituri constante.
A mai reţinut prima instanţă că este nerelevantă împrejurarea că nu organul fiscal nu a procedat din oficiu la înregistrarea reclamantei în scopuri de TVA, existenţa obligaţiei de plată a taxei nefiind condiţionată de aceasta, prin raportarea la dispoziţiile art. 152 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în forma în vigoare la momentul depăşirii de către reclamantul a plafonului şi a pct. 56 din H.G. nr. 44/2004 incident în privinţa situaţiei reclamantei.
Cu privire la invocarea de către reclamantă în susţinerea cererii sale a nesocotirii de către organul fiscal a dreptului său de deducere, prima instanţă, având în vedere prevederile punctului 2 din Hotărârea CJUE din Cauza Salomie şi Oltean, a apreciat că, în speţă, nu este vorba despre neîndeplinirea unor condiţii de formă de genul celor analizate de CJUE, ci pur şi simplu de lipsa informaţiilor necesare pentru ca organul fiscal să stabilească întrunirea cerinţelor de fond, iar pe de altă parte, că încălcarea principiului neutralităţii TVA, nu a fost invocat de reclamantă în timpul inspecţiei fiscale.
În raport cu criticile reclamantei privind imobilul din Mogoşoaia, judeţul Ilfov, Curtea de apel a considerat că reclamanta era cea care trebuia să facă dovada şi căreia îi era cel mai la îndemână să se adreseze în acest scop Primăriei Mogoşoaia sau să administreze orice alte probe în sensul că imobilul era folosit în scop personal.
În fine, prima instanţă a reţinut că singurul aspect întemeiat din acţiunea reclamantei vizează modalitatea de calcul a TVA, prin raportare la preţul de vânzare cumpărare, relevantă în acest sens fiind Hotărârea CJUE din 7 noiembrie 2013 în Cauza C-249/12 Tulică şi Plavoşin, în sensul că "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată".
adar, a apreciat judecătorul fondului că, în condiţiile în care reclamanta nu a mai insistat în efectuarea expertizei având acest obiectiv, fiind facilă determinarea sumei de către instanţă, prin aplicarea regulii sutei mărite, reclamanta datorează TVA calculat astfel: 987.850 RON x 100 = 830.126 RON TVA, 119 urmând a anula actul de impunere pentru diferenţa de 157.724 RON TVA, respectiv datorează accesorii calculate astfel: (1.682.113 RON + 148.178 RON) x 100 = 1.538.060 RON accesorii, 119 urmând a anula actul de impunere pentru diferenţa de 292.847 RON.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici faţă de soluţia adoptată de prima instanţă, indicând, în esenţă, ca sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, ca instanţa de fond a interpretat greşit actele deduse judecăţii, schimbând natura ori înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestora, hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal şi dată cu interpretarea greşită a legii.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de fond s-a pronunţat fără a administra in integralitate probele solicitate şi încuviinţate reclamantei, întrucât, prin încheierea de şedinţa din 08.05.2013, instanţa i-a încuviinţat acesteia proba cu înscrisuri şi interogatoriul paratei, după administrarea probelor încuviinţate, urmând a aprecia asupra utilităţii probei cu expertiza solicitată, instanţa omiţând însă să se pronunţe cu privire la încuviinţarea probei cu martori şi neadministrând proba cu interogatoriul până la soluţionarea cauzei.
Astfel, instanţa s-a mărginit la a analiza proba cu înscrisuri, in cadrul căreia a avut in vedere adresa din 02 septembrie 2013 emisa de intimata-parata, in care aceasta a răspuns la solicitarea instanţei, comunicând faptul ca obligaţiile fiscale de plata au fost calculate prin adăugarea cotei de TVA de 19% la preţul din contractele de vânzare cumpărare, anexând la aceasta adresa şi Anexa nr. 7 la RIF.
În aceste condiţii, s-a apreciat ca hotărârea instanţei de fond nu conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel cum prevede art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte faptul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a procedat la un calcul aplicând regula de trei simpla, fără a arata sau motiva care sunt factorii utilizaţi in ecuaţie, s-a considerat că, în cauză, se impune o analiza şi o determinare concreta a bazei de calcul pentru fiecare operaţiune de stabilire a taxei pe valoarea adăugata, determinarea concreta a momentului exigibilităţii acestuia, şi, in raport de fiecare debit principal stabilit potrivit calculaţiei prevăzuta de Codul fiscal, respectiv Codul de procedură fiscală, o determinare exacta a tipului şi cuantumului obligaţiei fiscale accesorie datorata, asa cum acestea erau reglementate de legile in vigoare aplicabile de-a lungul timpului (majorări de întârziere, dobânzi de întârziere, penalităţi de intarziere etc), de numărul de zile de întârziere in achitarea obligaţiei fiscale principale pentru fiecare dintre aceste obligaţii in raport de data la care aceasta a devenit exigibila.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a apreciat ca hotărârea instanţei de fond este netemeinica şi nelegala, având in vedere ca aceasta a dat o interpretare greşita legislaţiei aplicabila in speţa şi a făcut o aplicare greşita a acesteia, instanţa stabilind in mod greşit ca recurenta - reclamanta se încadra in categoria contribuabililor care ar fi avut obligaţia de a se declara plătitori de taxa pe valoarea adăugata şi pe cale de consecinţa ar fi avut obligaţia sa colecteze şi sa plătească taxa pe valoarea adăugata pentru vânzările de imobile realizate in perioada 2005-2009.
În ceea ce priveşte reţinerea instanţei referitoare la inexistenţa unor modificări
S-a mai arătat că, la pronunţarea sentinţei criticate, instanţa nu a analizat dispoziţiile legale aplicabile in speţa prin prisma reglementărilor noţiunii de patrimoniu al persoanei fizice, astfel ca instanţa a ajuns la concluzia nefondată, in sensul ca stabilirea obligaţiei de plata a taxei pe valoarea adăugata pentru "veniturile" din transferul dreptului de proprietate imobiliara, obţinute de persoanele fizice este legala, cu privire la acest aspect recurenta invocând prevederile art. 77 1 din Codul fiscal şi art. 151 ind. 2 din Norma metodologică de aplicare a acestuia.
În fine, s-a considerat că nici organul fiscal şi nici instanţa nu pot imputa reclamantei faptul că nu şi-a achitat obligaţiile fiscale întrucât aceasta nu avea cunoştinţă de existenţa şi de cuantumul lor, pârâta fiind cea care avea obligaţia stabilirii din oficiu a obligaţiilor fiscale. Astfel, termenul de scadenţă putea fi calculat doar în raport de această decizie de impunere deoarece suma de plată, la care au fost calculate accesoriile, a fost stabilită doar o dată cu decizia de impunere contestată.
În subsidiar, s-a apreciat că instanţa de fond a analizat, a interpretat şi aplicat eronat legea, inclusiv in ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a TVA, negându-i recurentei - reclamante dreptul a beneficia de principiul neutralităţii TVA.
S-a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, anularea sentinţei instanţei de fond şi rejudecând fondul, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulata, anularea in tot a actelor administrativ-fiscale atacate, exonerarea recurentei-reclamante de toate obligaţiile fiscale stabilite în sarcina, obligarea intimaţilor paraţi la restituirea tuturor sumelor reţinute in baza actelor administrative nelegale, obligarea acestora la plata dobânzilor legale de la data încasării şi pana la data restituirii efective a acestora; cu cheltuieli de judecată.
În drept, recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi toate temeiurile de drept invocate în cuprinsul motivării recursului.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Recurenta a depus în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. înscrisuri în susţinerea cererii de recurs.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare:
În fapt, prin cererea adresată instanţei de contencios administrativ, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 450 din 23 octombrie 2012 privind soluţionarea contestaţiei; anularea Deciziei de impunere nr. 405834 din 12 aprilie 2012 emisa de DGAFP a judeţului Ilfov şi a Raportului de Inspecţie Fiscala aferent; exonerarea de la plata sumei de 2.818.141 RON, impusa reclamantei prin decizia de impunere.
Prin actele contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii de plata in suma totala de 2.818.141 RON, din care: 987.850 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugata, din care 245.156 RON pentru perioada iunie - decembrie 2005, 655.167 RON pentru anul 2006, respectiv 87.527 RON pentru perioada ianuarie - iunie 2007; 1.682.113 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA; 148.178 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA.
Prin Decizia nr. 450 din 23 octombrie 2012 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Serviciul soluţionare contestaţii, a fost respinsă ca nefondată contestaţia reclamantei împotriva susmenţionatei decizii de impunere.
Analizând motivele de recurs se constată că recurenta a contestat modalitatea de calcul avută in vedere de prima instanţă, apreciind că se impune o analiza şi o determinare concreta a bazei de calcul pentru fiecare operaţiune de stabilire a taxei pe valoarea adăugata, determinarea concreta a momentului exigibilităţii acestuia, şi, in raport de fiecare debit principal stabilit potrivit calculului prevăzut de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală, o determinare exacta a tipului şi cuantumului obligaţiei fiscale accesorie datorata, aşa cum acestea erau reglementate de legile in vigoare aplicabile de-a lungul timpului (majorări de întârziere, dobânzi de întârziere, penalităţi de întârziere etc.), de numărul de zile de întârziere in achitarea obligaţiei fiscale principale pentru fiecare dintre aceste obligaţii in raport de data la care aceasta a devenit exigibila.
Se reţine că, deşi instanţa de fond a prorogat la termenul din data de 8 mai 2013 discutarea utilităţii probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă nu a procedat la a mai pune in discuţia părţilor proba, apreciind că este facilă determinarea sumei de către instanţă prin aplicarea regulii sutei mărite.
Or, procedând astfel, curtea de apel a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, mai ales în condiţiile în care proba cu expertiză tehnică fusese solicitată de către reclamantă.
Cu toate că în sentinţă s-a făcut referire la dispozitivul hotărârii pronunţate de CJUE în cauzele conexe C - 249, 250/2012, Tulică şi Plavoşin, care avea să lămurească raţionamentul pe baza căruia se poate stabili că preţul convenit de părţi trebuie considerat ca incluzând deja TVA, nu există niciun considerent din care să rezulte că prima instanţă a analizat conţinutul contractelor, aplicând cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preţ al vânzării.
Pentru refacerea calculelor, tinându-se cont de criticile recurentei - reclamante, se impune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în preţul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare şi, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.
Faţă de considerentele mai sus expuse şi reţinând că lipsa analizării unor argumente esenţiale cuprinse în cererea de chemare în judecată, precum şi respingerea în mod eronat a cererii de probe echivalează cu o nesoluţionare a fondului, în condiţiile în care, conform art. 314 C. proc. civ., instanţa supremă hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (2), (3) şi C. proc. civ., Înalta Curte va casa sentinţa, cu trimiterea cauzei la aceeaşi curte de apel.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va răspunde argumentelor esenţiale neanalizate în primul ciclu procesual, urmând a administra proba cu expertiza contabilă
Totodată, în vederea asigurării unei judecăţi unitare, instanţa de fond va proceda la reanalizarea susţinerilor cuprinse în motivele de recurs formulate de către reclamantă, dată fiind strânsa legătură dintre toate aceste aspecte, in raport de Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene in Cuza C-183/14, precum şi in Cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.
Casează in tot sentinţa nr. 2775 din 28 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 noiembrie 2016.