Validity of statutory prohibition on success fees in the penal aspect of criminal cases and its compatibility with contractual freedom and non-discrimination principles

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de la data de 5 august 2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR), a solicitat: (i) anularea alin. (7) al art. 129 din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea Consiliul UNBR nr. 64//2011 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Statutul"); (ii) anularea sintagmei "şi ale prezentului statut" din conţinutul art. 128 alin. (1) teza întâi din Statut.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 968 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta UNBR, a anulat art. 129 alin. (7) şi sintagma "şi ale prezentului statut" din conţinutul art. 128 alin. (1) teza întâi din Statut şi a obligat pe intimată să plătească petentului 50 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta UNBR, invocând în mod expres motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă arată că dispoziţiile generale ale art. 31 din Legea nr. 51/1995 sunt detaliate prin prevederile art. 127-131 din Statut, care reprezintă norme de aplicare cuprinse în actul administrativ cu caracter normativ emis în vederea executării în concret a legii.

Aprecierea instanţei de fond în sensul că dispoziţiile contestate reprezintă o adăugare la lege şi o îngrădire a libertăţii contractuale pe care legea nu o prevede, este neîntemeiată. În susţinere, se arată că prevederile respective reprezintă reglementări de organizare a executării şi de executare în concret a legii, iar interdicţia de a percepe onorarii de succes referitoare la latura penală a unei cauze nu constituie o îngrădire a libertăţii contractuale, în condiţiile în care art. 29 din Legea nr. 51/1995 consfinţeşte dreptul avocatului de a asista sau reprezenta orice persoană fizică sau juridică în temeiul unui contract în formă scrisă. Se afirmă că dispoziţiile criticate nu contravin nici dispoziţiilor art. 1169 din C. civ., în condiţiile în care libertatea de contractare este recunoscută în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, iar reglementarea acestei interdicţii are ca scop împiedicarea sta­bilirii unui onorariu condiţionat de realizarea unui rezultat care nu intră în atributul sau în sarcina avocatului. În speţă, înţelegerea dintre părţi viza o soluţie penală favorabilă justiţiabilului sub aspectul individualizării pedepsei, şi anume o pedeapsă fără privare de libertate, soluţie care, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reprezintă atributul exclusiv al instanţei penale care urma, în principal, să analizeze în ce măsură cerinţele legale şi situaţia de fapt impun o atare soluţie. În această situaţie, prevederea unei clauze privind onorariul de succes pentru obţinerea unei soluţii penale care nu s-ar putea obţine decât dacă dispoziţiile legale o permit, are un caracter imoral şi, faţă de dispoziţiile legale susmenţionate, prevederea unei atari interdicţii nu poate fi considerată ca încălcând libertatea contractuală.

Susţine recurenta-pârâtă că sentinţa atacată se bazează pe argumente străine de natura juridică a interdic­ţiei prevăzute de art. 129 alin. (7) şi sintagma "şi ale prezentului statut" din conţinutul art. 128 alin. (1) teza întâi din Statut, în ceea ce priveşte argumentele instanţei de fond referitoare la încălcarea principiului nediscriminării între avocaţii care asigură reprezentarea numai în materie penală comparativ cu cei care asigură reprezentarea în cauze civile, a principiului libertăţii economice şi contractuale, precum şi a celor referitoare la teoria terorismului contractual şi la interpretarea per a contrario a jurisprudenţei CJUE cu privire la puterea de reglementare a barourilor şi uniunii barourilor cu privire la onorariile de succes.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susţine că argumentele instanţei de fond nu au la bază nicio dispoziţie legală, ci simple interpretări subiective, că prevederile art. 129 alin. (7) din Statut nu creează niciun fel de discriminare, având în vedere că, pe parcursul exercitării profesiei, unii avocaţi manifestă o preferinţă şi dobândesc o anumită specializare pentru una dintre ramurile dreptului în discuţie, împrejurare care nu justifică distincţia cu caracter artificial însuşită de prima instanţă. Se susţine că argumentul referitor la principiul libertăţii economice este străin de natura cauzei şi de natura juridică a contractului de asistenţă juridică, întrucât se referă strict la domeniul economic şi la principiile economiei de piaţă, în condiţiile în care, având în vedere specificul activităţii de avocat şi principiile care stau la baza exercitării profesiei, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Statut, asistenţei juridice nu îi sunt aplicabile principiile economiei de piaţă care privesc atât începerea unei activităţi economice cât şi desfăşurarea acesteia într-un mediu concurenţial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii şi practici anticoncurenţiale abuzive sau neloiale. În ceea ce priveşte teoria terorismului contractual, recurenta susţine că aceasta nu este aplicabilă cauzei, având în vedere că priveşte instituţia clauzei pe­nale raportat la mărimea prejudiciului produs de întârzierea la plată, indiferent de criza unui contract sau ruina debitorului.

De asemenea, se afirmă că nici jurisprudenţa CJUE reţinută de prima instanţă nu are legătură cu litigiul de faţă, întrucât instanţa de fond a reţinut că barourile şi uniunile barourilor au puteri privind admiterea, deontologia, controlul şi răspunderea, iar dispoziţiile art. 129 alin. (7) din Statut sunt menite să îndeplinească exact aceste comandamente, în condiţiile în care a percepe un onorariu de succes pentru obţinerea unei soluţii, cum este în speţă obţinerea unei soluţii cu suspendarea condiţionată a pedepsei, nu se datorează unei competenţe profesionale deosebite, ci, în primul rând şi hotărâtor, îndeplinirii unor cerinţe expres prevăzute de legea penală, iar constatarea incidenţei acestora este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care, pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului ca nefondat. În acest sens, se afirmă că sunt nejustificate apărările referitoare la caracterul imoral al onorariului de succes în materie penală şi la lipsa contribuţiei din partea avocatului pentru obţinerea unei soluţii favorabile clientului. Se arată că Legea nr. 51/1995 nu interzice obţinerea unui astfel de onorariu, iar Declaraţia Universală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României, C. proc. civ. şi Codul de procedură penală, Legea nr. 51/1995 şi Statutul consacră dreptul la apărare şi importanţa avocatului în promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.

Se argumentează în sensul că onorariul de succes, chiar şi în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, constituie o remuneraţie în completarea onorariului forfetar pentru munca de succes prestată de avocat şi are un caracter voluntar şi voluptoriu din partea clientului.

II. Derularea procedurii judiciare în faţa instanţei de recurs şi analiza motivelor de casare

1. Procedura de filtrare

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin încheierea din camera de consiliu de la 22 iunie 2016, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată pe fond la data de 26 octombrie 2016.

2. Analiza motivelor de casare

Analizând criticile formulate de recurentul-pârât, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea alin. (7) al art. 129 din Statut şi a sintagmei "şi ale prezentului statut" din cuprinsul alin. (1) al art. 128 din acelaşi Statut.

Dispoziţiile art. 128 şi art. 129 din Statut, din cuprinsul cărora fac parte prevederile a căror anulare se solicită sunt următoarele:

"Art. 128. - (1) Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale prezentului statut. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi.

(2) Onorariile se determină şi se prevăd în contractul de asistenţă juridică la data încheierii acestuia între avocat şi client, înainte de începerea asistenţei şi/sau a reprezentării clientului.

(3) În cazul în care împrejurările concrete impun asigurarea asistenţei şi/sau a reprezentării imediate şi nu se poate încheia un contract de asistenţă juridică, avocatul este obligat să transmită clientului, în cel mai scurt timp posibil, o comunicare, prin care să aducă la cunoştinţa acestuia onorariile pe care le propune pentru asistenţă şi/sau reprezentare. În absenţa unei instrucţiuni exprese a clientului privind încetarea asistenţei şi/sau a reprezentării ori a unei comunicări prin care clientul îşi exprimă expres dezacordul în privinţa onorariilor, se consideră ca fiind acceptate onorariile propuse prin comunicarea făcută de avocat.

(4) În toate situaţiile, onorariile vor fi prevăzute în contractul de asistenţă juridică, ce urmează să fie încheiat în formă scrisă.

(5) Onorariile pot fi stabilite şi în monedă străină, sub condiţia ca plata acestora să respecte prevederile privind regimul legal al plăţilor.

Art. 129. - (1) Onorariile pot fi stabilite astfel:

a) onorarii orare;

b) onorarii fixe (forfetare);

c) onorarii de succes;

d) onorarii formate din combinarea criteriilor prevăzute la lit. a)-c).

(2) Onorariul orar este stabilit pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unităţi monetare cuvenită avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care le prestează clientului.

(3) Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează ori, după caz, le prestează clientului.

(4) Onorariul orar şi fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale.

(5) Avocatul poate să primească de la un client onorarii periodice, inclusiv sub formă forfetară.

(6) Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix.

(7) În cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei."

Instanţa de fond a dispus anularea dispoziţiilor contestate, reţinând, în esenţă, următoarele: (i) dispoziţiile contestate adaugă la Legea nr. 51/1995. În acest sens, în raport cu dispoziţiile art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 51/1995, s-a apreciat că, deşi legea nu limitează libertatea contractuală dintre avocat şi clientul său, prevederile contestate din Statut prevăd o limitare nelegală în privinţa onorariilor de succes pe latura penală; (ii) justificarea pe bază de morală susţinută de pârâtă este pur subiectivă; (iii) interdicţia prevăzută de dispoziţiile contestate contravine principiului nediscriminării între avocaţii care îşi desfăşoară activitatea exclusiv în materie penală şi avocaţii civilişti, principiului libertăţii economice garantat de Constituţie, principiului libertăţii contractuale, prevăzut de art. 29 din Legea nr. 51/1995 şi art. 1169 din C. civ. şi principiului consensualismului, prevăzut de art. 1178 din C. civ.; (iv) dispoziţiile contestate sunt desuete, în condiţiile în care este de natura relaţiilor client-avocat să stabilească criterii de performanţă, cu atât mai mult cu cât individualizarea pedepsei în materie penală este atributul instanţei, la care avocatul, prin pledoaria sa specifică, are o contribuţie esenţială; (v) din interpretarea per a contrario a jurisprudenţei CJUE cu privire la puterea de reglementare a barourilor şi uniunilor de barouri, rezultă că acestea nu au facultatea de a interzice onorariul de succes în relaţiile contractuale avocat-client, ci au doar puteri privind admiterea, deontologia, controlul şi răspunderea (C-359/09, Donat Cornelius Ebert împotriva Budapesti Ügyvédi Kamara, pct. 40 şi 41), iar "Barourile trebuie să respecte normele de drept al Uniunii şi, în special, principiul nediscriminării (Hotărârea din 31 martie 1993, Kraus, C‑19/92, pct. 32, Hotărârea Gebhard, citată anterior, pct. 37 şi Hotărârea din 11 iunie 2009, Comisia/Austria, C‑564/07, pct. 31).

Contrar aspectelor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte consideră că prevederile contestate nu contravin şi nu adaugă dispoziţiilor cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, cuprinse în Legea nr. 51/1995, pentru considerentele expuse în continuare.

Dispoziţiile din Legea nr. 51/1995 a căror nerespectare a fost reţinută de prima instanţă sunt cele cuprinse în art. 29 şi art. 31, potrivit cărora:

"Art. 29. - (1) Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

(2) Avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să îl modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocaţiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului.

Art. 31. - (1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său.

(2) În acest scop, avocatul poate să îşi deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor şi altul pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuieli procesuale în interesul acestuia. Modul de administrare a sumelor predate de client avocatului, pentru cheltuieli procesuale în interesul său, va fi stabilit prin convenţia dintre avocat şi client, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei.

(3) Contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanţele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispoziţiilor statutului profesiei."

Statutul a fost adoptat de Consiliul UNBR în aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. d) şi al art. 66 lit. s) din Legea nr. 51/1995, conform cărora:

"Art. 64. - (1) Congresul avocaţilor are următoarele atribuţii: […]

d) adoptă şi modifică statutul profesiei şi statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, în conformitate cu prevederile prezentei legi şi pe baza proiectelor întocmite de Consiliul U.N.B.R.;

Art. 66. - Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii:

s) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi adoptă hotărâri în interesul profesiei, cu respectarea legii."

Prin dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. d) şi al art. 66 lit. s) din Legea nr. 51/1995, legiuitorul a conferit UNBR competenţa de a adopta Statutul, care, fiind un act administrativ cu caracter normativ, este supus normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, dintre care prezintă relevanţă următoarele texte:

"Art. 4. - Ierarhia actelor normative

(1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte.

(2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi.

(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Art. 78. - Sfera reglementării

Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora."

Înalta Curte observă faptul că dispoziţiile citate din Legea nr. 51/1995 reglementează doar faptul că, pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, fără a cuprinde vreo prevedere referitoare la categoriile de onorarii, respectiv onorariul orar, onorariul fix (forfetar) sau onorariul de succes, reglementate prin Statut, ca reglementări cu caracter subsidiar având scopul de a asigura cadrul normativ de organizare a executării legii.

În condiţiile în care Legea nr. 51/1995 nu conţine dispoziţii exprese nici cu privire la onorariul de succes şi nici cu referire la acest tip de onorariu în cauzele penale sau civile, nu se poate considera că prevederile contestate din Statut ar conţine o soluţie normativă contrară unor dispoziţii cu forţă juridică superioară cuprinse în lege. Legalitatea dispoziţiilor contestate nu poate fi răsturnată de simplul argument că Legea nr. 51/1995 nu interzice expres onorariul de succes cu privire la latura penală. Nelegalitatea unei prevederi cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ poate fi constatată în ipoteza în care acestea vin în contradicţie cu o normă expresă cu forţă juridică superioară, ceea ce presupune în mod necesar existenţa a două norme aflate în conflict. Or, în speţă, nu se poate reţine o contradicţie între prevederile contestate şi lipsa unei norme contrare în reglementarea cu forţă juridică superioară. Principiul de interpretare conform căruia este permis ceea ce legea nu interzice expres nu este de natură a demonstra nelegalitatea prevederilor contestate, întrucât acest principiu are o aplicabilitate restrânsă în sfera dreptului public căruia i se circumscrie actul administrativ cu caracter normativ contestat parţial.

A accepta susţinerile reclamantului sub acest aspect ar presupune că niciun act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul unor dispoziţii cu forţă juridică superioară nu poate cuprinde vreo prevedere pentru organizarea executării legislaţiei primare, dar care să nu fie cuprinsă în reglementarea primară, întrucât ar constitui de plano o adăugare la actul normativ superior. Spre exemplu, în raport cu normele de tehnică legislativă, ne aflăm în prezenţa unei situaţii de adăugare la lege atunci când legea prevede expres un număr limitativ de condiţii pentru exercitarea unui drept, iar normele de aplicare suplimentează numărul condiţiilor respective, realizând astfel o restrângere nepermisă a exerciţiului dreptului respectiv. Mai mult decât atât, a accepta opinia reclamantului împărtăşită de instanţa de fond, ar conduce la concluzia că ar fi nelegale toate prevederile din Statut care reglementează onorariul de succes, întrucât Legea nr. 51/1995 reglementează numai dreptul la onorariu, iar nu tipurile diferite de onorarii, prevăzute de reglementarea subsecventă adoptată de UNBR în exercitarea atribuţiilor ce îi revin pentru organizarea executării legii.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului şi aspectele reţinute de prima instanţă cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, a principiului libertăţii economice, a principiului libertăţii contractuale şi a principiului consensualismului în raport cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 1169 din C. civ., Înalta Curte reţine aspectele arătate în continuare.

Este adevărat că, aparent, dispoziţiile citate pot fi privite ca venind în contradicţie cu principiile enunţate din perspectiva diferenţei de tratament între avocaţii care încheie contracte de asistenţă juridică în materie penală şi cei care încheie contracte de asistenţă juridică în materie civilă. Însă, Înalta Curte reţine că respectarea principiilor enunţate nu se verifică sumar numai prin raportare la calitatea persoanelor care exercită aceeaşi profesie, aflându-se din această perspectivă singulară în aceeaşi situaţie, respectiv aceea de avocat. În contextul dat, verificarea respectării principiilor respective este necesar a fi efectuată din perspectiva mai complexă a caracteristicilor specifice pe care le presupun, pe de o parte, cauzele penale, iar, pe de altă parte, cauzele civile. Este evident faptul că celor două tipuri de cauze sau laturi diferite ale aceleiaşi cauze le sunt aplicabile reglementări aparţinând unor ramuri de drept diferite, iar asemenea particularităţi sunt de natură a justifica un tratament diferit din punctul de vedere al soluţiei normative pentru care a optat emitentul actului contestat în privinţa onorariului de succes. Altfel spus, diferenţa de reglementare este justificată de deosebirile dintre specificul dreptului public - căruia i se circumscriu cauzele penale - şi dreptul comun - căruia i se circumscriu cauzele civile. Faptul că diferenţa de reglementare este justificată exclusiv de particularităţile obiective specifice cauzelor penale, fără a se crea o discriminare între persoane aflate în aceeaşi situaţie, rezultă chiar din dispoziţiile criticate care prevăd expres că onorariul de succes poate fi practicat inclusiv în cauzele penale, dar numai în legătură cu latura civilă a cauzei, ceea ce înseamnă că tratamentul diferit de reglementare este determinat de diferenţele existente între cele două ramuri de drept, fără a genera o discriminare între avocaţi care optează să asigure asistenţă juridică exclusiv într-una dintre cele două materii juridice. Cu alte cuvinte, diferenţa de reglementare a onorariului de succes între latura penală şi latura civilă a cauzelor se bazează pe elemente obiective corespunzătoare diferenţelor specifice dintre dreptul penal şi dreptul civil.

În ceea ce priveşte principiului libertăţii economice, principiul libertăţii contractuale şi principiul consensualismului, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi privite şi aplicate în mod absolut, independent de diferenţele obiective existente între dreptul penal şi dreptul civil, care justifică diferenţa de reglementare în privinţa onorariului de succes. Totodată, se reţine că, inclusiv în cauzele penale, avocatul şi persoana pe care o reprezintă beneficiază de întreaga libertate de stabilire a onorariului sub forma celorlalte tipuri de onorarii reglementate de Statut, fiind astfel asigurată respectarea principiilor în discuţie. De altfel, se constată că dispoziţiile art. 1178 din C. civ. reglementează libertatea formei contractului, astfel că nu sunt relevante din perspectiva analizată, iar dispoziţiile art. 1169 din C. civ. referitoare la libertatea de a contracta prevăd expres că "Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri". Or, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede că "profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei", astfel că libertatea contractuală dintre avocat şi persoana căreia îi acordă asistenţă juridică este supusă în mod special condiţiilor impuse de Legea nr. 51/1995, iar subsecvent prevederilor Statutului, ca dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun reprezentat de dispoziţiile menţionate din C. civ. În acest sens, se reţine că, prin chiar dispoziţiile art. 1169 din C. civ., sunt anticipate şi recunoscute limitele libertăţii contractuale aşa cum aceste limite sunt impuse de lege - noţiune căreia, în speţă, i se circumscriu în sens strict dispoziţiile art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 51/1995, iar, subsecvent şi în sens larg, dispoziţiile contestate din Statut.

Jurisprudenţa CJUE avută în vedere de instanţa de fond nu prezintă relevanţă în cauza dedusă judecăţii. Astfel, Hotărârea din 3 februarie 2011, pronunţată în cauza C-359/09 (Donat Cornelius Ebert împotriva Budapesti Ügyvédi Kamara), are ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele chestiuni de drept:

"1) Directiva 89/48[…] şi Directiva 98/5[…] pot fi interpretate în sensul că un reclamant, cetăţean german, care a promovat examenul de admitere în profesia de avocat în Germania, este membru al unei asociaţii profesionale locale a avocaţilor şi este titularul unui permis de şedere şi de muncă în Republica Ungară are dreptul de a utiliza în procedurile judiciare şi administrative titlul oficial din statul membru gazdă (Republica Ungară), şi anume «ügyvéd» (avocat), pe lângă titlul oficial german «Rechtsanwalt» şi cel maghiar «európaiközösségi jogász» [(jurist european)], dacă nu a fost admis în cadrul unei asociaţii profesionale a avocaţilor din Republica Ungară şi nu a obţinut nicio autorizare în acest sensş 2) Directiva 98/5[…] completează dispoziţiile Directivei 89/48[…] în sensul că, în ceea ce priveşte exercitarea activităţii de avocat, Directiva 98/5[…] constituie o legislaţie specială în acest domeniu, în timp ce Directiva 89/48[…] reglementează doar în mod general recunoaşterea diplomelor de învăţământ superiorş". Prin hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns în sensul că:

"1) Nici Directiva 89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/19/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 mai 2001, nici Directiva 98/5/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într‑un stat membru, altul decât cel în care s‑a obţinut calificarea, nu se opun unei reglementări naţionale care instituie, pentru exercitarea activităţii de avocat sub titlul de avocat din statul membru gazdă, obligaţia de a fi membru al unei entităţi precum o asociaţie profesională a avocaţilor. 2) Directiva 89/48 şi Directiva 98/5 se completează, instituind, pentru avocaţii din statele membre, două căi de acces la profesia de avocat într‑un stat membru gazdă sub titlul profesional al acestuia din urmă."

Înalta Curte constată că paragrafele 40 şi 41 din hotărâre, indicate de instanţa de fond, nu se referă la onorariul de succes în cauzele penale şi civile, ci la următoarele aspecte:

"[…] nici Directiva 89/48, nici Directiva 98/5 nu se opun aplicării, în privinţa oricărei persoane care exercită profesia de avocat pe teritoriul unui stat membru, în special în ceea ce priveşte accesul la aceasta, a dispoziţiilor naţionale, fie acestea acte cu putere de lege sau acte administrative, justificate de interesul general, precum normele privind organizarea, deontologia, controlul şi răspunderea (a se vedea în acest sens, în privinţa Directivei 89/48, Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard, C‑55/94, Rec., p. I‑4165, punctul 35 şi jurisprudenţa citată). Revine instanţei de trimitere obligaţia de a se asigura că, în aplicarea acestor norme, Budapesti Ügyvédi Kamara a respectat normele de drept al Uniunii şi, în special, principiul nediscriminării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 martie 1993, Kraus, C‑19/92, Rec., p. I‑1663, punctul 32, Hotărârea Gebhard, citată anterior, punctul 37, şi Hotărârea din 11 iunie 2009, Comisia/Austria, C‑564/07, punctul 31)."

În consecinţă, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită interpretarea per a contrario dată de instanţa de fond jurisprudenţei menţionate a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât problema de drept dedusă judecăţii în prezenta cauză este diferită de chestiunile de drept analizate de instanţa europeană.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A..

3. Cheltuieli de judecată

Având în vedere soluţia de admitere a recursului, în temeiul art. 452 şi art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea intimatului-reclamant A. la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat, în favoarea recurentei-pârâte Uniunea Naţională a Barourilor din România, dovedite prin înscrisurile depuse la filele 8, 10 şi 23 ale dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România împotriva sentinţei civile nr. 968 din 3 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Obligă pe intimatul-reclamant la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat, în favoarea recurentei-pârâte Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2016.