Direct application of EU Charter health access rights to compel interferon-free therapy despite non-responder classification

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău la data de 17.04.2012, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtele CNAS Bucureşti şi Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Bacău, contestaţie împotriva următoarelor acte administrative:

- Decizia nr. 182 din 23 ianuarie 2012, emisa de Comisia de Experţi de la nivelul CNAS Bucureşti, pentru tratamentul specific hepatitelor cronice şi cirozei hepatice de etiologie virală, precum şi pentru boala inflamatorie cronică, înregistrată la CASS Bacău sub nr. x din 24 ianuarie 2012, prin care a fost calificat a fi NONRESPONDER şi i s-a stopat tratamentul cu interferon;

- Decizia nr. 843 din 03 aprilie 2012, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva Deciziei 12 din 23 ianuarie 2012.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri morale în valoare de 1.000.000 euro.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că deciziile prezintă un grad de pericol imens pentru sănătatea sa şi solicită de urgenţă anularea acestora şi obligarea pârâtelor la emiterea de urgenţă a unei decizii de continuare a tratamentului cu interferon. Arată că Decizia nr. 182 din 23.01.2012 i-a fost comunicată sub semnătură, în data de 01.02.2012 şi a atacat-o în termenul legal de 30 de zile, însă răspunsul a fost unul negativ, prin Decizia nr. 843 din 03 aprilie 2012 recepţionată în fapt la data de 05.04.2012.

A susţinut în continuare că a fost depistat cu hepatita C în anul 2007, după investigaţii efectuate la Spitalul Clinic Fundeni, viremia iniţială fiind găsită în iunie 2008 la 875.561 Ul/ml.

În consecinţă, Spitalul Clinic Fundeni sub nr. 16637 din 02.12.2008, a emis Fişa de iniţiere şi monitorizare a tratamentului hepatitei cronice B C D şi Cirozei Hepatice B C D, prin care s-a emis către CNAS, Bucureşti, acordul pentru iniţierea tratamentului cu interferon şi ribavirina (Ribavirina 6 C. pen./zi, peginterferon ALFA 2 B 150 mg/săptămână, tratament ce urma să fie administrat pacientului A..

Ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate, în data de 23.12.2012 A., a efectuat o noua viremie ce a demonstrat dublarea numărului de viruşi de la 875.561 Ul/ml. (iunie 2008) la 1.646.703 Ul/ml în data da 22.12.2008.

A precizat că din luna octombrie 2011 şi până în luna februarie 2012 (data de sfârşit a tratamentului 13 săptămâni), reclamantul nu a înregistrat reacţii adverse, dovadă fiind analizele şi moleucograma care arătau că, nu se punea problema de întrerupere a tratamentului. De asemenea, decizia de experţi a CNAS a fost infirmată de medicul curant specialist în gastroenterologie de la Bacău, care după analiza viremiei, a recomandat continuarea tratamentului, nu stoparea acestuia.

Reclamantul se consideră discriminat, întrucât, chiar în situaţii similare, pârâta a admis pentru alte persoane continuarea tratamentului, proliferând astfel practica discriminatorie preferenţială şi abuzivă, bazată posibil pe relaţii şi intervenţii.

2. În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Bacău Curtea de Apel Bacău, secţia a-II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 169/2013 din 1 octombrie 2013, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate cu şi Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Bacău, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 169/2013 din 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs reclamantul A., în motivarea căruia s-a arătat că, în mod greşit s-a întrerupt tratamentul de care beneficia, critica expertizei medicale efectuate în cauză reliefând o neverificare efectivă a pacientului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 162 din 21 ianuarie 2015, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 169 din 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

3. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/32/2012* la data de 17.07.2015

Instanţa i-a solicitat reclamantului să formuleze precizări, în temeiul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de considerentele instanţei de casare, cu privire la încadrarea reclamantului în categoria "Non responder", cu privire la petitul real al cererii, având în vedere solicitarea de a i se asigura un tratament adecvat prin noile terapii, cât şi cu privire la criticile vizând nelegalitatea Ordinului nr. 461/477/2010, emis de către Preşedintele CNAS.

Prin cererea depusă la dosar în şedinţa din data de 02.10.2015, a arătat reclamantul următoarele:

Cu privire la încadrarea reclamantului în categoria "Non responder", a susţinut că, potrivit Ordinului nr. 461/477/2010, excluderea de la tratament pe motiv de diabet decompensat, este valabilă doar pentru pacienţii de peste 65 de ani. Or, la data tratamentului, reclamantul nu avea diabet, aşa cum rezultă din analizele medicale, şi nici vârsta de 65 de ani.

Pe de altă parte, ordinul în discuţie nu prevede întreruperea tratamentului pentru non responder care după 12 săptămâni de terapie nu înregistrează scăderea suficientă a încărcăturii virale, aşa cum au procedat în cazul său pârâtele, ci doar după 24 de săptămâni de tratament.

Sub un alt aspect, a susţinut reclamantul că i s-a aplicat un tratament inadecvat, fără a se ţine seama de greutatea sa corporală, contrar prevederilor ordinului care impunea o schemă de tratament conţinând 1,5 micrograme/Kgc (n.n kilogram corp)/săptămână de Interferon pegylat alfa 2b + ribavirină. În cazul său, prescripţia medicală a fost de doar 150 micrograme interferon/săptămână, doză recomandată la Kg corp/pentru o greutate de 100 kg. Or, reclamantul avea la începutul tratamentului, respectiv în luna octombrie 2011, 132 kg.

În fişa de trimitere şi monitorizare nr. 16637/02.12.2008, eliberată de spitalul Clinic Fundeni, reclamantul figura cu greutate de 119 kg.

Reclamantul a susţinut că trebuia să i se prescrie o cantitate de interferon de 1,5 (micrograme/Kg corp/săptămână, adică cel puţin 119 x1,5 = 178,5 micrograme de interferon, respectiv 132 Kg x 1,50 micrograme = 198 şi nu 150 micrograme de interferon, cum i s-a administrat, aceasta fiind cauza pentru care nu a răspuns suficient la tratament.

Cât priveşte solicitarea reclamantului de a i se asigura un tratament adecvat prin noile terapii, şi nu doar tratamentul clasic cu interferon şi ribavirină, a precizat că există şi alt gen de terapii alternative, recunoscute, iar pârâtele trebuie să fie obligate să îi deconteze o astfel de terapie, mai ales că în luna august 2014 a depus un dosar complet cu analize medicale.

Cât priveşte criticile vizând nelegalitatea Ordinului nr. 461/477/2010, emis de către Preşedintele CNAS, a arătat că respectivul ordin selectează pacienţi în categoria non responder, fără să le fi prescris nicio altă terapie în compensare. În prezent, CNAS decontează noua terapie doar pentru cei cu fibroză grad IV, nu şi pentru non responder.

A solicitat reclamantul obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, având în vedere faptul că, în cazul său, din anul 2008 şi până în prezent s-a majorat fibroza ficatului de la fibroză uşoară, la fibroză grad 3 severă, adică de peste 72%, iar cauza fibrozei, în proporţie de peste 90%, potrivit testului Fibromax efectuat în iulie 2014, a fost virusul Hepatic C.

Prin întâmpinare, Ministerul Sănătăţii Bucureşti a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a ordinului în discuţie, iar, pe fond, respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

4. Hotărârea instanţei de fond Prin sentinţa nr. 11 din 4.02.2016, Curtea de Apel Bacău a admis excepţia inadmisibilităţii, a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Ordinelor nr. 461/477/2010 şi nr. 1379/1023/2015 emise de către Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bucureşti şi a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ, în rejudecare, după casare, formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Bacău şi cu Ministerul Sănătăţii, astfel cum a fost completată şi precizată.

Asupra excepţiei decăderii reclamantului din posibilitatea de a-şi modifica acţiunea după prima zi de înfăţişare, în sensul că a contestat legalitatea celor două ordine, Ordinul nr. 461/477/2010 şi Ordinul nr. 1379/1023/2015, instanţa a reţinut că aceste precizări au fost formulate la solicitarea sa şi având în vedere indicaţiile instanţei de casare, nu poate opera decăderea, având prioritate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Cu privire la excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 461/477/2010 şi a Ordinului nr. 1379/1023/2015, emise de către Ministrul Sănătăţii şi Preşedintele CNAS, s-au reţinut următoarele:

Instanţa observând că, în speţă, obiectul excepţiei de nelegalitate îl constituie două acte administrative cu caracter normativ, nefiind îndeplinite cerinţele textului cu privire la caracterul individual al actului administrativ contestat, excepţia de nelegalitate nu a putut fi primită spre analiză, fiind respinsă ca inadmisibilă.

În schimb, s-a apreciat că excepţia nu poate fi considerată inadmisibilă din perspectiva neîndeplinirii procedurii prealabile, dat fiind faptul că textul art. 4 nu impune o astfel de cerinţă.

Cu privire la evaluarea reclamantului ca non-responder, s-au reţinut următoarele:

Susţinerea reclamantului potrivit căruia Ordinul ministrului sănătăţii şi preşedintelui CNAS nr. 461/477/2010 nu prevede expres obligaţia de întrerupere a tratamentului este contrazisă chiar de actul normativ invocat de către acesta, care prevede la pct. 1 că răspunsul la terapia antivirală se apreciază astfel:

- biochimic, prin normalizarea ALT;

- virusologic, prin scăderea încărcăturii virale (ARN- VHC) cu >/= 2 log sau sub limita detectabilă la 12 săptămâni. Dacă la 12 săptămâni de terapie ARN- VHC a scăzut cu mai puţin de 2 log_10 sau nu a scăzut, terapia se opreşte.

Mai mult, la punctul 2 din Protocolul terapeutic se prevede faptul că nu se vor retrata non-responderii.

Astfel, în situaţia în care pacientul a fost evaluat non responder, implicit nu i se mai poate acorda tratament în continuare.

În contextul reglementărilor legale în vigoare, în opinia instanţei, medicul curant al reclamantului nu are competenţa legală de a da "verdicte pozitive" cu privire la continuarea tratamentului cu Peginterferonum şi Ribavirină şi nici de a aproba iniţierea tratamentului specific pacienţilor. Astfel, nu au putut fi reţinute susţinerile reclamantului potrivit cărora "dispoziţia" medicului curant al acestuia nu putea fi înlăturată nici de medici şi nici de către o instanţă de judecată.

În concluzie, s-a reţinut că, în mod corect a procedat comisia de experţi din cadrul CNAS, care a oprit terapia datorită lipsei de răspuns constatată la reevaluarea dosarului medical pentru aprobarea continuării tratamentului din data de 23.01.2012, având în vedere că valoarea viremiei (ARN-VHC) la 12 săptămâni de terapie a scăzut cu mai puţin de 2 log_10.

Referitor la afirmaţia reclamantului că lipsa de răspuns la tratament a fost determinată de faptul că i s-a prescris o doză mai mică de interferon, raportat la greutatea sa corporală, în cazul său fiind necesară o doză de interferon săptămânală de 132 Kg x1,50 micrograme = 198 micrograme de interferon alfa 2b şi nu 150 micrograme cum greşit i s-a administrat s-au reţinut următoarele.

Protocolul terapeutic prevede la pct. 12 că este responsabilitatea medicilor coordonatori de a verifica documentele medicale din dosarele pacienţilor, astfel încât indicaţia terapeutică să fie în conformitate cu protocolul terapeutic elaborat.

Prin urmare, a reţinut instanţa că, situaţia juridică relevată de către reclamant nu este de natură să atragă nulitatea deciziei contestate.

De asemenea, nu a putut fi primită susţinerea care vizează excluderea de la tratament pe motiv de diabet. Comisia de experţi de la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate a analizat dosarul medical al reclamantului A. şi a apreciat că îndeplineşte criteriile de includere în tratamentul antiviral, în baza Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 461/477/2010. Protocolul prevede că nu vor fi incluşi în tratament acei pacienţi de peste 65 de ani care suferă de diabet zaharat decompensat, pentru aceştia evaluându-se riscul terapeutic în funcţie de comorbidităţi. Reclamantul este în eroare când susţine că stoparea tratamentului a fost justificată de existenţa diagnosticului secundar de diabet zaharat tip 2, acest tip de diagnostic fiind un criteriu de excludere de la terapia cu interferon care a fost analizat de comisie, aceasta considerând că nu îl vizează pe reclamant.

Invocarea dreptului la viaţă şi la sănătate, garantate de Constituţia României şi de tratatele şi pactele la care România este parte, în opinia instanţei, nu dă dreptul reclamantului de a solicita continuarea unui tratament, acordat la un moment dat, şi despre a cărui continuare există temeri justificate ştiinţific şi medical că ar duce, cel mai probabil, la înrăutăţirea stării de sănătate a reclamantului, decizia de continuare a tratamentului neputând urma, în astfel de speţe, decât criteriile obiective de natură ştiinţifică şi care au stat la baza stabilirii parametrilor inseraţi în protocolul în vigoare în baza cărora se poate decide acordarea, continuarea sau întreruperea unui astfel de tratament (echivalent unei chimio - terapii).

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtelor la asigurarea tratamentului cu triplă terapie, instanţa a apreciat că este atributul exclusiv al comisiei medicale de a se pronunţa asupra cererii care vizează noul tratament alternativ.

5. Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bacău a declarat recurs reclamantul A., pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Recurentul consideră că sentinţa atacată demonstrează o motivaţie contradictorie, o încălcare clară a dispoziţiilor instanţei de casare, o interpretare subiectivă, eronată şi selectivă, o nesocotire/încălcare a Constituţiei României şi a dreptului european.

Excepţia de nelegalitate a Ordinelor nr. 461/477/2010 şi nr. 1397/1023/2015 a fost respinsă nelegal, actele au fost apreciate în mod greşit ca fiind acte administrative unilaterale cu caracter normativ, ce nu pot fi atacate pe calea excepţiei de nelegalitate.

Conform Legii pacientului, Ministerul Sănătăţii poate elabora doar criterii de selecţie şi nu acte juridice normative.

Chiar şi în situaţia respingerii excepţiilor de nelegalitate, instanţa de fond era obligată să aplice în mod direct Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să lase lipsite de eficienţă normele interne, care îl exclud şi îi încalcă dreptul la viaţă, ocrotirea sănătăţii şi accesul la un tratament medical.

Recurentul susţine nelegalitatea Ordinului nr. 461/477/2010, având în vedere acele dispoziţii care fac trimitere la protocolul de tratament stabilit pentru hepatita C, care impun, în anumite condiţii de lipsă de răspuns la tratament, stoparea acestuia şi selectarea pacienţilor în categoria non responder.

În acest sens, susţine recurentul, se permite o selecţie generală a pacienţilor şi sunt lăsaţi fără niciun fel de tratament alternativ cei înscrişi în categoria non responder, deşi bolile au un caracter particular.

Recurentul arată că se încalcă art. 34 din Constituţia României, art. 13-20 din Legea nr. 46/2003, art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (2) lit. b) din Carta DFUE, iar pacientul are dreptul să refuze stoparea tratamentului.

De asemenea, recurentul invocă faptul că este interzisă selecţia pacienţilor, iar dispoziţiile ordinului analizat nu sunt dispoziţii normative, ci doar criterii medicale.

Cu privire la nelegalitatea Ordinului nr. 1379/1023/2015, reiterează motivele prezentate deja şi, în plus, susţine că ordinul a fost elaborat numai pentru pacienţii cu hepatica C - fibroză gradul IV, pentru celelalte categorii de pacienţi - fibroză III, II, I, aplicarea noii terapii este exclusă (I, II) şi aproape imposibilă pentru cei cu fibroză III.

Prin acest ordin se creează o discriminare şi selecţie între pacienţi, nepermisă în raport de dispoziţiile legale amintite.

Un alt motiv de recurs priveşte netemeinicia deciziei încadrării pacientului în categoria non responder, în primul rând pentru că tratamentul a fost aprobat pentru 16 săptămâni şi nu pentru minim 24 săptămâni şi, în al doilea rând, anterior începerii tratamentului nu s-a determinat genotipul virusului de hepatită C de care suferea, situaţie importantă pentru perioada de tratament (24, 48 sau 72 săptămâni).

În mod eronat, instanţa de fond a reţinut că recurentul are genotipul 2-3, fără a avea la bază o dovadă medicală, iar conform analizelor din martie 2016, are genotipul virusologic 1B.

Recurentul consideră că nu s-a ţinut seama că terapia cu interferon se aplică în funcţie de greutate, astfel încât i s-a aplicat de la început o doză mai mică de molecule, ce a condus la eşecul tratamentului.

În acest sens, instanţa de rejudecare nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare şi nu a analizat dacă încadrarea pacientului în categoria non respondere s-a făcut corect.

Instanţa de fond a ignorat relaţia pacient-medic curant, când a constatat întreruperea tratamentului după numai 16 săptămâni, deşi medicul curant a aprobat continuarea acestuia, hotărârea fiind dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Este nelegală şi susţinerea că întreruperea tratamentului cu interferon în anul 2012 s-a datorat faptului că recurentul suferă de diabet, dar Ordinul nr. 461/477/2010 prevede interdicţia tratamentului numai pentru cei cu diabet decompensat şi cu vârsta de peste 65 de ani.

Mai arată recurentul că Decizia nr. 182 din 23.01.2012 nu conţine semnăturile tuturor membrilor comisiei şi nici a persoanelor cărora li s-a delegat competenţa în acest sens.

În mod greşit, instanţa de fond a respins obligarea părţilor la acordarea noului tratament medical cu interferon free prevăzută prin Ordinul nr. 1379/2012/2015 şi a selectat un singur criteriu de includere în acest tratament, doar pentru pacienţii cu fibroză gradul IV, neobservând că acelaşi ordin include în noua terapie şi pacienţii cu hepatita C cu genotip 1b şi fibroză III, dar cu interferon sau factori de risc major.

Recurentul precizează că medicul curant i-a comunicat că intimaţii nu aprobă noua terapie pentru bolnavii cu fibroză III, iar la cererile adresate intimatei CNAS în acest sens, nu a primit niciun răspuns.

Cu privire la daunele morale solicitate, recurentul consideră că a demonstrat reaua-credinţă a intimatelor, precum şi stresul la care a fost supus prin întreruperea tratamentului.

6. Apărările formulate de intimaţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Bacău şi Ministerul Sănătăţii

Prin întâmpinare şi note scrise, intimaţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Se apreciază că au fost respectate toate prevederile administrative şi medicale prevăzute de actele normative în vigoare pentru întreruperea tratamentului şi că medicul curant nu are competenţa legală de a aproba continuarea tratamentului.

Excepţia de nelegalitate a fost respinsă, de asemenea, conform prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, conform cărora actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate.

Recurentul-reclamant şi-a dat acordul scris pentru întreruperea tratamentului în cazul apariţiei reacţiilor adverse sau a lipsei de răspuns terapeutic, iar ghidurile de tratament ale infecţiei cu VNC contraindică reluarea tratamentului.

De tratamentul fără interferon al hepatitelor cronice virale C şi a cirozei hepatice C pot beneficia numai pacienţii care îndeplinesc criteriile de includere în tratament prevăzute în Ordinul nr. 1379/1023/2015, după efectuarea examenului fizic al bolnavului şi la indicaţia medicului curant.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, intimaţii solicită respingerea ca nefondată, actele administrative atacate fiind legale, iar refuzul rezolvării cererii întemeiat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra căii de atac extraordinare exercitate de recurentul-reclamant

Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare.

Excepţia de nelegalitate a Ordinelor nr. 461/477/2010 şi nr. 1379/1023/2015 a fost respinsă în mod corect de prima instanţă, iar motivul de recurs este nefondat, ţinând seama de faptul că cele două acte îndeplinesc toate condiţiile pentru a fi încadrate în categoria actelor administrative unilaterale cu caracter normativ, ce sunt exceptate de la a fi analizate pe calea excepţiei de nelegalitate, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

Ordinele sunt emise de Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public.

Actele analizate sunt emise în vederea organizării executării legii dau naştere/modifică raporturi juridice şi se adresează unor destinatari nedeterminaţi.

Indiferent că poartă denumirea de criterii sau protocoale, important este faptul că ordinele emise dau naştere sau modifică raporturi juridice ce ţin de posibilitatea aprobării tratamentului cu un anumit medicament.

Recurentul-reclamant avea posibilitatea să introducă acţiune directă împotriva celor două acte administrative la instanţa de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, în cadrul căreia avea posibilitatea să invoce încălcarea Constituţiei României sau a legislaţiei interne cu valoare juridică superioară acestora.

În ceea ce priveşte aplicarea directă a dispoziţiilor dreptului european se constată că nu există o uniformizare în această materie, fiecare ţară are norme specifice.

La rândul său, Carta Europeană a Drepturilor Pacienţilor cuprinde 14 drepturi fundamentale şi anume: dreptul la măsuri preventive, accesibilitate, informare corectă, consimţământul informat, alegere liberă, respectul intimităţii şi confidenţialităţii, respect pentru timpul pacientului, respectarea standardelor de calitate, siguranţă, inovaţie, evitarea suferinţei şi durerii care nu sunt justificate, tratamentul personalizat, dreptul de a manifesta nemulţumirea, dreptul de a fi compensat.

Este adevărat că documentul nu are forţă juridică obligatorie, dar are la bază Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 35, conform căruia "orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţie şi practicile naţionale, act devenit obligatoriu pentru statele membre.

Teza a II-a a art. 35 din Cartă obligă la asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii umane.

Astfel, disp. art. 2 alin. (1) din Cartă, invocate de recurent, nu îşi găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză.

De asemenea, invocarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fără a se preciza în concret dreptul încălcat nu este de natură să conducă la temeinicia motivelor de recurs.

Referitor la respectarea legislaţiei interne, respectiv a Ordinului nr. 461/477/2010, pentru luarea deciziei de întrerupere a tratamentului cu interferon şi ribavirină, se constată că au fost respectate dispoziţiile legale, în sensul că valoarea viremiei la 12 săptămâni de tratament nu a permis continuarea acestuia.

Indiferent dacă se confirmă greşelile la iniţierea tratamentului pe care recurentul nu le-a reclamat decât cu ocazia formulării acţiunii în justiţie, protocoalele şi ghidurile medicale unanim acceptate contraindică în mod categoric reluarea tratamentului cu interferon şi ribavirină.

Ceea ce interesează este faptul că întreruperea tratamentului s-a făcut ca urmare a lipsei de reacţie a organismului pacientului, ceea ce a demonstrat încadrarea în categoria non responder.

În prezent, nu mai are relevanţă că tratamentul a fost aprobat pentru 16 săptămâni şi nu 24 săptămâni, dacă în a 12-a săptămână la reevaluare, recurentul nu a răspuns la tratament.

Dozajul mai mic nu este demonstrat, iar aprobarea continuării tratamentului o realizează numai comisia de specialitate şi nu medicul curant.

Din actele dosarului rezultă că recurentul şi-a dat consimţământul pentru întreruperea tratamentului, decizia atacată poartă semnăturile tuturor membrilor comisiei, iar faptul că recurentul are şi diabet nu a reprezentat cauza principală a luării deciziei comisiei.

În concluzie, Înalta Curte va constata neîndeplinirea motivelor de recurs în ceea ce priveşte luarea deciziei de întrerupere a tratamentului dispus în baza Ordinului nr. 461/477/2010.

Motivele de casare ce privesc acordarea tratamentului cu interferon free sunt fondate, ducând la admiterea recursului.

Reiterând principiile înscrise în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine că dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă prin asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii este obligatoriu pentru statul român şi pentru autorităţile publice ce au competenţe în domeniul sănătăţii.

Înalta Curte va constata că recurentul, în urma întreruperii tratamentului cu interferon şi ribavirină în anul 2012, nu a mai beneficiat de niciun alt tratament.

În aceste condiţii, din actele dosarului, reiese că recurentul-reclamant are în prezent fibroză gradul III, crescută de la gradul I, anterior întreruperii tratamentului.

Prin faptul că acestuia nu i s-a pus la dispoziţie o altă terapie, iar Ordinul nr. 1379/1023/2015 limitează aprobarea tratamentului numai pentru pacienţii cu fibroză gradul IV, care este stadiul terminal, demonstrează că s-a încălcat dreptul recurentului la asistenţă medicală preventivă, dreptul la sănătate, prevăzut de Cartă, ce conţine norme obligatorii pentru autorităţile cu competenţe în domeniu.

O asemenea încălcare poate fi constatată de instanţa de contencios administrativ, dat fiind faptul că prevederile dreptului european şi implicit ale Cartei se aplică direct şi obligatoriu de instanţa naţională.

Faţă de acestea, se constată că refuzul intimaţilor este nejustificat, în sensul disp. art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

În fine, motivele de recurs ce privesc respingerea capătului de cerere de acordare a unor daune sunt nefondate în raport de obligarea intimatelor de acordare a noii terapii, satisfacţia morală fiind suficientă pentru repararea pagubei.

Urmare a considerentelor sus-menţionate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va fi admis recursul formulat de recurent, se va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că vor fi obligaţi intimaţii-pârâţi să acorde recurentului-reclamant noul tratament cu interferon free, compensat 100%, conform cerinţelor din acţiune, în raport de decizia medicului curant cu privire la perioada de prescripţie şi la eventuala prelungire peste durata maximă de 12 săptămâni prevăzută în normele incidente.

Urmează a se menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 20 din 27 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că obligă intimaţii-pârâţi să acorde recurentului-reclamant noul tratament cu Interferon Free.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2016.