Sentences merge request remanded for merits ruling; no justice interruption in competence cascade.

Întreruperea cursului justiţiei. Declinarea de competenţă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Participanţii în procesul penal. Competenţa organelor judiciare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- întreruperea cursului justiţiei

- declinarea de competenţă

C. proc. pen., art. 40 alin. (4), art. 50

Dacă judecătoria îşi declină competenţa de soluţionare a unei cauze în favoarea tribunalului, tribunalul în favoarea curţii de apel, iar curtea de apel în favoarea judecătoriei, nu există un caz de întrerupere a cursului justiţiei, întrucât curtea de apel a desemnat instanţa competentă prin hotărârea de declinare.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 434 din 24 iulie 2018

Prin sentinţa penală nr. 517 din 27 februarie 2018, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în temeiul art. 47 alin. (1), art. 50 raportat la art. 585 alin. (2) C. proc. pen., a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect contopirea pedepselor formulată de A. în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală din 6 octombrie 2016 a Tribunalului Provincial 5 din Barcelona petentul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri.

Conform Deciziei nr. 1/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cererea de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă străină, formulată de persoana condamnată, aflată în România, în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate, este o cerere incidentală de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de contopire.

Potrivit art. 585 alin. (2) C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

În cauză, s-a constatat că locul de deţinere de la data formulării cererii este Penitenciarul Rahova, iar ultima hotărâre de condamnare rămasă definitivă este o hotărâre prin care petentul a fost condamnat pentru infracţiunea de trafic de droguri, astfel că, faţă de dispoziţiile menţionate, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalul Bucureşti, ca instanţă corespunzătoare în grad instanţei de executare a ultimei hotărâri, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

Prin sentinţa nr. 870 din 2 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia penală.

Tribunalul a apreciat că recunoaşterea pe cale principală a hotărârii de condamnare aplicată de un stat străin este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia penală, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 302/2004.

Obţinând recunoaşterea pe cale principală a hotărârii de condamnare din Spania, petentul îşi va putea deduce perioada de arest efectuată în Spania.

S-a apreciat că soluţia se impune cu atât mai mult cu cât faptele pentru care a fost condamnat petentul la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi faptele pentru care petentul a fost condamnat în Spania nu sunt concurente, astfel că obiectul prezentei cereri nu este o contopire de pedepse, contopire care ar atrage competenţa Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 114/F din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 47 alin. (2) C. proc. pen., a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.

În baza art. 50 alin. (1) C. proc. pen., a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de petentul A. în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

S-a constatat întreruperea cursului justiţiei şi, în baza art. 40 alin. (4) C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării cazului de întrerupere a cursului justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că nu este competentă material după niciunul dintre criteriile prevăzute în art. 1401 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004. În cazul în care cererea de recunoaştere are caracter principal, competenţa aparţine judecătoriei de la domiciliul petentului; ca atare, este greşit raţionamentul tribunalului, care a arătat că în privinţa recunoaşterii hotărârilor penale străine este întotdeauna competentă curtea de apel.

Totodată, curtea de apel nu este competentă material să soluţioneze în cauză contestaţii la executare ori cereri de contopire a pedepselor, ţinând seama de prevederile art. 38 C. proc. pen.; pe cale de consecinţă, curtea de apel nu poate soluţiona nici cereri incidentale privind recunoaşterea unor hotărâri penale străine.

Ca atare, competenţa materială de a soluţiona prezenta cauză aparţine judecătoriei sau tribunalului, în niciun caz curţii de apel.

Analizând situaţia juridică în speţă, curtea de apel a apreciat că este competentă material să soluţioneze cauza judecătoria, iar nu tribunalul.

Astfel, s-a arătat că prin Decizia nr. 1/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a stabilit aspectul dacă, în situaţia juridică amintită anterior, cererea de recunoaştere are caracter principal, astfel încât este competentă curtea de apel potrivit art. 142 din Legea nr. 302/2004 ori, dimpotrivă, are caracter incidental, fiind de competenţa instanţei de executare ori corespunzătoare în grad, învestită cu o cerere de contopire; după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că o astfel de cerere are caracter incidental, fiind competentă material instanţa învestită cu o cerere de contopire.

Totodată, dispoziţiile art. 585 alin. (2) C. proc. pen., ce reglementează competenţa materială de soluţionare a cererilor de contopire, sunt pe deplin aplicabile atunci când se solicită contopirea a două pedepse aplicate prin hotărâri penale distincte, hotărâri ce sunt executabile pe teritoriul României. Astfel, spre exemplu, competenţa materială se poate stabili potrivit dispoziţiile art. 585 alin. (2) C. proc. pen. atunci când se solicită contopirea a două pedepse aplicate de instanţe române şi, suplimentar, se solicită recunoaşterea unei hotărâri străine şi contopirea pedepsei aplicate de aceasta, în vederea deducerii perioadei executate ori atunci când se solicită contopirea unei pedepse aplicate de instanţa română cu o pedeapsă aplicată printr-o hotărâre penală străină, recunoscută deja pe cale principală de curtea de apel.

În cauza de faţă, sentinţa penală din 6 octombrie 2016 a Tribunalului Provincial 5 din Barcelona nu este recunoscută, potrivit legii, pe teritoriul României, astfel încât aceasta nu poate produce niciun efect juridic în dreptul intern, nici în privinţa stabilirii competenţei materiale a instanţelor; mai mult, aceasta nu se execută şi nu este executabilă la acest moment pe teritoriul României.

Prin urmare, competenţa materială de soluţionare a cererii formulate de petent, în circumstanţele cauzei, independent de calificarea juridică a acesteia (contestaţie la executare ori cerere de contopire), se stabileşte în funcţie de dispoziţiile art. 585 alin. (2) C. proc. pen. sau art. 597 alin. (1), (6) C. proc. pen., respectiv instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

Cum singura hotărâre ce se execută în cauză este sentinţa penală nr. 65 din 30 ianuarie 2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 1601 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, rezultă că orice cerere în materia executării hotărârii penale formulată de petentul A. este de competenţa judecătoriei.

În condiţiile în care la data formulării cererii petentul era privat de libertate la Penitenciarul Rahova, rezultă că Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti este competentă material şi teritorial să soluţioneze prezenta cerere, ca şi instanţă corespunzătoare în grad instanţei de executare, în a cărei circumscripţie este deţinut petentul.

De asemenea, curtea de apel a constatat întreruperea cursului justiţiei, deoarece Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi-a declinat competenţa materială către Tribunalul Bucureşti, acesta la rândul său a declinat competenţa materială către curtea de apel, iar curtea a declinat competenţa materială către judecătorie.

Într-o astfel de situaţie nu sunt aplicabile regulile prevăzute în art. 51 alin. (1) C. proc. pen., nefiind îndeplinite condiţiile conflictului negativ de competenţă. De asemenea, curtea nu este învestită pentru a pronunţa un regulator de competenţă.

Ca atare, ţinând seama că trei instanţe s-au declarat necompetente material să soluţioneze cauza, fără a exista declinări reciproce de competenţă, curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele de existenţă a unui caz de întrerupere a cursului justiţiei, de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei.

Fiind învestită cu soluţionarea sesizării Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală privind existenţa unui caz de întrerupere a cursului justiţiei, conform art. 40 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 3 ianuarie 2018, petentul A. a solicitat deducerea perioadei executate în străinătate, computarea pedepselor şi a măsurilor preventive executate.

Prin sentinţa penală nr. 65 din 30 ianuarie 2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 1601 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-au dispus următoarele:

În baza art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi b) C. pen. anterior.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. anterior, s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1987 din 22 noiembrie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin neapelare la data de 5 decembrie 2005 şi executarea în întregime a pedepsei de 2 ani închisoare, care a fost cumulată cu pedeapsa aplicată prin sentinţa pronunţată, inculpatul executând în final o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi b) C. pen. anterior.

În baza art. 88 C. pen. anterior, s-a dedus reţinerea de la 27 august 2008, de la 15 martie 2005 - 16 martie 2005 şi de la 24 martie 2005 la 25 martie 2005.

În baza acestei sentinţe penale a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 136 din 17 noiembrie 2009 de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

La data de 30 octombrie 2014, a fost emis mandatul european de arestare nr. 11, petentul fiind arestat la 26 aprilie 2015 în Barcelona, în vederea executării acestui mandat.

Ulterior, autorităţile judiciare din Spania au hotărât predarea acestuia după executarea unei pedepse cu închisoarea pentru fapte săvârşite pe teritoriul acelui stat.

Prin adresa din 26 aprilie 2017, emisă de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Sirene, comunicată Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, a fost transmis formularul cu privire la perioadele în care petentul A. a fost arestat pe teritoriul Spaniei în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din România, respectiv 27 aprilie 2015 - 28 mai 2015, 8 februarie 2017 - 2 martie 2017 şi 11 aprilie 2017 - 25 aprilie 2017.

Potrivit adresei din 28 aprilie 2017, emisă de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Sirene, numitul A. a fost preluat din aeroportul naţional din Barcelona la data de 25 aprilie 2017 şi predat unei escorte din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor - Penitenciarul Rahova.

Conform evidenţei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, la data de 25 aprilie 2017, petentul A. a fost încarcerat în Penitenciarul Rahova în baza mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 136 din 17 noiembrie 2009 emis de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat condamnatului A. să precizeze dacă prin contestaţia formulată solicită deducerea perioadei de arest executate în baza mandatului european de arestare emis de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti sau deducerea perioadei executate ca urmare a hotărârii pronunţate de tribunalul din Spania, acesta arătând că solicită deducerea ambelor perioade executate.

Prin urmare, obiectul cauzei îl prezintă atât o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportate la cele ale art. 15 din Legea nr. 302/2004, cât şi o cerere de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 C. proc. pen., ambele soluţionându-se conform art. 597 C. proc. pen., iar instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare.

Pe de altă parte, cum judecătoria şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, acesta şi-a declinat competenţa în favoarea curţii de apel, iar această din urmă instanţă şi-a declinat competenţa în favoarea judecătoriei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există un caz de întrerupere a cursului justiţiei, în condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti nu şi-au declinat competenţa reciproc.

În doctrina juridică s-a menţionat că întreruperea cursului justiţiei este o situaţie excepţională care constituie o împiedicare a desfăşurării normale a procesului penal; de exemplu, o astfel de situaţie excepţională se produce în cazul desesizării organului judiciar, fără pronunţarea unei soluţii legale şi fără ca dosarul să fie preluat de un alt organ, sesizat în acest scop (când o instanţă pronunţă o hotărâre de declinare de competenţă, fără să indice în mod corect instanţa căreia îi revine competenţa, cursul justiţiei va fi întrerupt, deoarece în locul organului desesizat niciun alt organ nu va fi învestit cu judecarea în continuare a cauzei).

Întreruperea cursului justiţiei presupune împrejurarea în care se poate afla o cauză penală, aflată pe rolul unei instanţe judecătoreşti, de imposibilitate a realizării scopului final al procesului penal, ca urmare a inaplicabilităţii niciuneia din prevederile procedurale referitoare la competenţă, astfel încât nu se poate determina instanţa competentă a dispune o soluţie legală.

Or, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat greşit că, în cauză, cursul justiţiei a fost întrerupt, în condiţiile în care, declinându-şi competenţa, în favoarea altei instanţe decât cea care a sesizat-o (Tribunalul Bucureşti), se impunea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) C. proc. pen., să trimită, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nu este întrerupt cursul justiţiei şi a trimis spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti cauza privind pe condamnatul A.