Admissibility of judicial assistants' drafting in disciplinary appeals and validity of integrity agency reports under Romanian criminal procedure law

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Acţiunea disciplinară

Prin Rezoluţia din 24 iunie 2016, înregistrată pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. 14/J/2016, Inspecţia Judiciară a dispus exercitarea acţiunii disciplinare faţă de judecătorul A. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Legea nr. 303/2004"), solicitând să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din aceeaşi lege.

2. Hotărârea instanţei de disciplină

Prin Hotărârea nr. 1J din 8 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a hotărât următoarele:

- respinge excepţia nelegalei sesizări a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, ca neîntemeiată;

- respinge excepţia prescripţiei invocată de pârâta judecător A., ca neîntemeiată;

- admite acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti;

- în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică pârâtei A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din acelaşi act normativ;

- admite cererile de intervenţie accesorie formulate în interesul reclamantei Inspecţia Judiciară de către Fundaţia B. şi C.;

- respinge cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei A. de către Asociaţia D., ca neîntemeiată;

- respinge cererea de despăgubiri formulată de pârâta A., ca neîntemeiată.

3. Recursul declarat în cauză

Împotriva hotărârii menţionate la pct. 2 au declarat recurs pârâta A. şi intervenienta Asociaţia D.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători sub nr. x/1/2017.

4. Hotărârea pronunţată în recurs de Completul de 5 judecători

Prin Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, cu majoritate, a admis recursurile declarate de pârâta A. şi intervenienta Asociaţia D. împotriva Hotărârii nr. 1J din 8 februarie 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2016, a casat în parte hotărârea atacată, în ceea ce priveşte sancţiunea excluderii din magistratură, pe care a înlocuit-o cu sancţiunea constând în mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Târgu Mureş, începând cu data de 15 ianuarie 2018, sancţiune prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

5. Contestaţia în anulare şi cererile formulate de contestatoare

5.1. Contestaţia în anulare

Recurenta A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei menţionate la pct. 2, invocând motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1, 3 şi 4 C. proc. civ.

a) Critici subsumate motivului prevăzut de art. 503 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Contestatoarea critică faptul că hotărârea instanţei, adoptată cu opinie majoritară, nu este motivată de judecătorii care au pronunţat-o, ci de către magistratul-asistent, fiind încălcate prevederile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil şi dreptul la o justiţie independentă şi imparţială.

Se arată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 din Convenţie s-a statuat că hotărârea trebuie să fie motivată de judecătorii în faţa cărora s-a derulat procedura şi care au asistat în mod nemijlocit la procesul de administrare a probelor (Mellors împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 17 iulie 2003; P.K. împotriva Finlandei, Decizia din 9 iulie 2002; Beraru împotriva României, Hotărârea din 18 martie 2014; Cutean împotriva României, Hotărârea din 2 decembrie 2014; Cerovšek şi Božičnik împotriva Sloveniei, Hotărârea din 7 martie 2017).

În ceea ce priveşte motivarea hotărârii judecătoreşti din perspectiva art. 6 din Convenţie, contestatoarea invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Albina împotriva României şi Gheorghe împotriva României, susţinând că nemotivarea hotărârii judecătoreşti echivalează cu lipsa de prezentare a argumentelor pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, ceea ce reprezintă o necercetate a fondului cauzei.

Susţine recurenta că repartizarea hotărârii spre redactare magistratului-asistent nu are temei în C. proc. civ., nefiind prevăzută de art. 426 referitor la redactarea şi semnarea hotărârii, articol încălcat de prevederile din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Regulamentul ÎCCJ") care permit redactarea hotărârilor de către magistratul-asistent.

Ca argument, contestatoarea invocă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 33/2018 prin care s-a reţinut că sunt contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie prevederile din proiectul de modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în sensul posibilităţii conferite preşedintelui curţii de apel de a dispune ca, la instanţele cu volum mare de activitate din circumscripţia curţii de apel, să fie încadrate persoane, foşti judecători care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătoreşti. Mutatis mutandis, contestatoarea afirmă că orice reglementare care ar permite judecătorului de la Înalta Curte să fie degrevat de obligaţia motivării hotărârii pronunţate este de natură a-l plasa pe acesta deasupra legii.

Susţine contestatoarea că, în cauză, instanţa care a pronunţat hotărârea cu opinie majoritară nu a fost legal alcătuită, deoarece hotărârea a fost motivată de către o persoană care nu are calitatea de judecător, fiind încălcat principiul nemijlocirii, analizat prin prisma accesului la o instanţă independentă şi imparţială. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că, prin motivarea unei hotărâri de către o persoană care nu a participat la deliberare, se încalcă garanţiile dreptului la un proces echitabil şi art. 124 şi art. 126 din Constituţie, care consacră independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

Susţine contestatoarea că sunt întrunite dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., deoarece apărătorul ales a expus, în faţa instanţei de recurs, în debutul pledoariei, că pentru a fi respectate standardele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - cu trimitere la cauza Alexe împotriva României - care pretind, pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, legala alcătuire a instanţei, trebuie respectate valenţele principiului nemijlocirii şi contradictorialităţii, însă instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei invocate, iar, pe fond, a încălcat, în opinia majoritară, valenţele principiului nemijlocirii. Din această perspectivă, contestatoarea susţine că este incident cazul de nulitate absolută necondiţionată prevăzut de art. 176 alin. (4) C. proc. civ., în măsura în care decizia ar fi pronunţată de o instanţă nelegal alcătuită. Totodată, susţine că, prin redactarea hotărârii de către magistratul-asistent, se încalcă principiul nemijlocirii, ceea ce echivalează cu nerespectarea art. 395 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul continuităţii dezbaterilor, potrivit căruia la deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora au avut loc. dezbaterile.

Subsumat aceluiaşi motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea invocă nerespectarea principiului nemijlocirii, susţinând că nu a fost pusă în discuţia părţilor legalitatea/nelegalitatea Raportului de evaluare din 20.05.2016 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, act care produce efecte juridice şi se bucură de prezumţia de legalitate, nefiind anulat sau analizat din punctul de vedere al legalităţii într-o procedură în care agenţia să fi fost citată pentru opozabilitate.

În context, contestatoare reiterează faptul că, în virtutea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2014, este incident motivul de nulitate absolută necondiţionată prevăzut de art. 176 alin. (4) C. proc. civ. în măsura în care decizia ar fi pronunţată de o instanţă nelegal alcătuită.

Printr-o altă serie de critici circumscrise aceluiaşi motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea invocă incompatibilitatea judecătorilor E. şi F.

Susţine contestatoarea că Înalta Curte nu a răspuns solicitării sale formulate în temeiul Legii nr. 544/2001 pentru furnizarea de date cu privire la judecător E., fiind privată astfel în mod nejustificat de furnizarea dovezilor pentru formularea unei cereri de recuzare. Totodată, afirmă contestatoarea că judecătorul respectiv este formator remunerat al Consiliului Superior al Magistraturii, fiind colaborator formator al Institutului Naţional al Magistraturii, ceea ce ştirbeşte încrederea într-o judecată imparţială; susţine că magistratul a ignorat obligaţia de a solicita avizul Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzut de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În privinţa judecătorului F., contestatoarea arată că, la două zile după pronunţarea hotărârii, a luat cunoştinţă de faptul că judecătorul respectiv a fost gratificat prin pronunţarea unui "laudatio" de către magistratul fondului, judecător G., cu ocazia decernării unor premii ştiinţifice care îi permit să obţină beneficii cu titlu de drepturi de autor, conform declaraţiei de avere din ultimii ani.

În susţinere, contestatoarea invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la conceptul de imparţialitate (DeCubber împotriva Belgiei, Hotărârea din 26 octombrie 1984; Piersack împotriva Belgiei, Hotărârea din 1 octombrie 1982).

O altă critică circumscrisă motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. vizează îndeplinirea cu rea-credinţă a atribuţiilor judiciare de către judecătorii care au pronunţat hotărârea de sancţionare, fiind privată de o judecată imparţială, ca urmare a tratamentului discriminatoriu la care a fost supusă prin ignorarea practicii unitare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În susţinere, contestatoarea invocă faptul că, în privinţa unui alt magistrat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2356 din 22 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, a reţinut că, în contextul practicii administrative, atât în ceea ce priveşte activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi referitor la cea a Agenţiei Naţionale de Integritate, activitatea didactică desfăşurată în cadrul programelor de formare şi perfecţionare profesională a altor profesii juridice nu încalcă regimul juridic al incompatibilităţilor, ca urmare a deţinerii simultane a calităţii de magistrat şi de formator. În acest sens, contestatoarea invocă, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice din perspectiva asigurării unei practici judiciare unitare.

Prin precizarea motivelor contestaţiei în anulare depuse la termenul de judecată din 12 martie 2018, contestatoarea argumentează că art. 71 din Legea nr. 303/2004 a fost abrogat prin dispoziţiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Subsecvent, contestatoarea expune argumente în sensul că magistratul-asistent nu face parte din compunerea completului, ci intră doar în constituirea instanţei.

b) Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Contestatoarea expune argumente referitoare la natura şi efectele juridice, prezumţia de legalitate şi autenticitate a Raportului de evaluare din 20.05.2016 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate şi susţine că, întrucât instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu a pus în discuţia părţilor, fie şi pe cale de excepţie, o eventuală nelegalitate a actului respectiv, au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii.

Raportat la dispoziţiile art. 1, art. 8, art. 22 alin. (3) şi art. 25 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, contestatoarea expune argumente referitoare la competenţa exclusivă a ANI în ceea ce priveşte situaţiile de incompatibilitate a judecătorilor.

Mai susţine contestatoarea că nepronunţarea asupra legalităţii sau asupra rămânerii în circuitul civil a Raportului de evaluare al ANI prin care s-a reţinut că nu s-a aflat în stare de incompatibilitate se circumscrie şi motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., deoarece instanţa de recurs, cu opinie majoritară, nu a cercetat în niciun fel şi nici nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs circumscris legalităţii/nelegalităţii Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de către ANI şi nici asupra împrejurării că acest act produce efecte juridice în continuare.

Circumscris acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea invocă faptul că instanţa de recurs nu a cercetat în niciun fel şi nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs vizând nerespectarea principiului colaborării loiale între autorităţi ce ar putea fi generat de Înalta Curte dacă s-ar pronunţa asupra stării sale de incompatibilitate cu ignorarea prezumţiei de legalitate şi temeinicie a Raportului de evaluare al ANI, prin care s-a constatat că nu se află în stare de incompatibilitate, ignorând forţa juridică a acestui act emis de o autoritate administrativă autonomă.

Prin precizarea motivelor contestaţiei în anulare depuse la termenul de judecată din 12 martie 2018, suplimentar faţă de argumentele expuse în contestaţia în anulare, se susţine că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivului de recurs de la pct. 5.4 din cererea de recurs, prin care a fost invocată nulitatea absolută/nelegalitatea deciziilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul inexistenţei în activul legislativ a unei competenţe a Plenului CSM de a emite decizii pentru interpretarea şi/sau aplicarea actelor normative, competenţa aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul procedurii întrebării preliminare sau a recursului în interesul legii. În acest sens, contestatoarea susţine că, în decizia atacată, nu se regăsesc argumentele pentru care acest motiv de recurs a fost respins sau admis, iar lipsa motivării echivalează cu inexistenţa judecăţii.

c) Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

Criticile referitoare la redactarea hotărârii judecătoreşti de către magistratul-asistent, expuse în cadrul motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., sunt invocate de contestatoare şi în susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 504 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

Argumentează contestatoarea că, raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cauza dedusă judecăţii, motivarea realizată de persoane care nu au participat la deliberări echivalează cu lipsa motivării.

Totodată, se afirmă că obligaţia instanţei de motivare a hotărârii pronunţate este singurul mijloc prin care se verifică respectarea drepturilor părţilor şi constituie, în acelaşi timp, o exigenţă care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, iar aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, în sensul că art. 6 din Convenţie instituie în sarcina instanţelor judecătoreşti o obligaţie de a efectua examinarea lor efectivă, examinare care nu poate să transpară decât din motivarea realizată de judecătorul care a pronunţat hotărârea.

Susţine contestatoarea că instanţa învestită cu soluţionarea recursului, în opinie majoritară, prin lipsa motivării deciziei, nu a prezentat motivele care au condus la soluţia adoptată, încălcând, astfel, exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Nerespectarea principiului motivării hotărârilor şi, implicit, lipsa unei soluţii la o cerere, constituie motiv de contestaţie în anulare potrivit art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., rolul acestei exigenţe fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei.

5.2. Excepţia de nelegalitate invocată cu privire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul ÎCCJ

Raportat la criticile formulate cu privire la redactarea hotărârii judecătoreşti de către magistratul-asistent, contestatoarea invocă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul ÎCCJ, susţinând că, în lumina dezlegărilor constituţionale, sunt contrare dispoziţiilor art. 426 din C. proc. civ., întrucât permit judecătorilor Înaltei Curţi să se degreveze de obligaţia de a-şi motiva hotărârile, obligaţie care ţine de esenţa funcţiei de judecător.

5.3. Excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la dispoziţiile art. 426 C. proc. civ.

Raportat la criticile formulate cu privire la redactarea hotărârii judecătoreşti de către magistratul-asistent, contestatoarea invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 C. proc. civ., susţinând că acestea contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie în măsura în care degrevează judecătorii Înaltei Curţi de obligaţia motivării hotărârilor pronunţate.

5.4. Excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 şi art. 508 C. proc. civ.

În eventualitatea în care contrar dispoziţiilor legale în vigoare instanţa ar aprecia că în sensul art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., alcătuirea nelegală a instanţei ar putea fi invocată doar în faţa instanţei de recurs, deşi în cazul de faţă alcătuirea nelegală a putut fi constatată doar după lecturarea Deciziei nr. 336/2017, contestatoarea solicită instanţei să ia act de faptul că invocă neconstituţionalitatea art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 şi art. 508 C. proc. civ. în măsura în care ar permite o interpretare ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.

5.5. Excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoarea A. cu privire la prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004

La data de 28 februarie 2018, a fost înregistrată la dosar excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoarea A. cu privire la prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, sub aspectul violării dreptului la un proces echitabil aplicabil cu prioritate conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, precum şi în raport cu art. 124, art. 126, art. 21 alin. (3) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, contestatoarea solicită suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

În esenţă, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, contestatoarea arată că magistratul-asistent nu face parte din compunerea completului, redactarea şi motivarea hotărârii nu poate aparţine decât judecătorului care a judecat cauza, iar redactarea hotărârii de către magistratul-asistent, care nu face parte din completul de judecată, acreditează ideea că sancţiunea disciplinară a fost aplicată de către o persoană care nu are calitatea de judecător.

În susţinere, contestatoarea invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 33/2018 (pct. 161-179) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Cerovšek şi Božičnik împotriva Sloveniei, Hotărârea din 7 martie 2017.

5.6. Plângerea prealabilă formulată de contestatoarea A. cu privire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La data de 28 februarie 2018, a fost înregistrată la dosar plângerea prealabilă adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de contestatoarea A., în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu privire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

5.7. Cererea referitoare la sesizarea Curţii Constituţionale cu conflictul juridic de natură constituţională

La data de 2 martie 2018, a fost înregistrată la dosar cererea contestatoarei A., prin care se solicită sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere, a primului-ministru şi a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate, pe de altă parte, generat prin nesoluţionarea unuia dintre motivele de recurs de către judecătorii care au pronunţat soluţia majoritară cuprinsă în Decizia nr. 336/13.12.2017, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, conflict constatat de către judecătorii care au formulat opinia separată ce face parte integrantă din decizia respectivă. În subsidiar, în măsura în care nu va fi admisă prima cerere, contestatoarea invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 interpretate prin ignorarea art. 22 alin. (3) din Legea nr. 176/2010. În esenţă, contestatoarea susţine că, în cauză, Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie extind competenţa lor asupra procedurii de evaluare a stării de incompatibilitate, în detrimentul competenţei aparţinând Agenţiei Naţionale de Integritate, prevăzută de Legea nr. 176/2010, ceea ce creează un conflict juridic de natură constituţională între o autoritate a administraţiei publice centrale de specialitate şi o autoritate a puterii judecătoreşti.

II. Apărările formulate de intimate

La data de 5 martie 2018, intimatele-interveniente Asociaţia C. şi Fundaţia B. au depus întâmpinare, prin care solicită respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă.

III. Incidente procedurale

Prin Încheierea din camera de consiliu de la 15 februarie 2018, au fost admise cererile de abţinere formulate de judecător E., preşedintele Completului de 5 judecători - Civil 1, şi magistrat-asistent H. de a participa la judecarea dosarului nr. x/2018

Prin Încheierea din camera de consiliu de la 15 martie 2018, instanţa a respins cererile de recuzare formulate de contestatoarea A. privind pe judecătorii I. - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, J. şi K.

Prin Încheierea din camera de consiliu de la 15 martie 2018, instanţa a respins cererea formulată de contestatoarea A. privind preschimbarea termenului de judecată fixat la data de 19 martie 2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi

A. Cererile contestatoarei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cauză

În ceea ce priveşte cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, conform cărora:

"Art. 29. - (1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

a) Cererea contestatoarei A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 şi art. 508 din C. proc. civ.

Conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992:

"Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate".

Raţiunea dispoziţiilor art. 29 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 rezidă în faptul că una dintre cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate constă în expunerea motivelor de neconstituţionalitate care fundamentează excepţia, prin raportare la normele cuprinse în Constituţie.

În acest sens, prezintă relevanţă considerentele de la pct. 20 şi 22 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 115/2017, în cuprinsul cărora s-a reţinut că "potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorilor excepţiei în ceea ce priveşte identificarea şi formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie", iar indicarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a "şapte temeiuri constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autoare".

În speţă, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate este invocată prin raportare la o eventuală interpretare dată dispoziţiilor contestate în sensul că alcătuirea nelegală a instanţei ar putea fi invocată doar în faţa instanţei de recurs, interpretare ce ar contraveni dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Cu alte cuvinte, autoarea excepţiei invocă neconstituţionalitatea unei eventuale interpretări a dispoziţiilor contestate, iar nu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, rezumându-se totodată să indice texte din Constituţie, fără a dezvolta viciile de constituţionalitate pe care le are în vedere.

Or, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu realizează un control de constituţionalitate al interpretării date de instanţă dispoziţiilor legale, ci analizează conformitatea acestora cu normele constituţionale în funcţie de criticile formulate de autorul excepţiei.

Pentru argumentele expuse, se reţine că nu este îndeplinită cerinţa decelată din interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la faptul că este necesar ca excepţia să vizeze dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, iar nu interpretarea acestora, precum şi faptul că autoarea excepţiei nu a expus motivele de neconstituţionalitate, excepţia fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiaşi articol.

b) Cererea contestatoarei A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 din C. proc. civ.

Conform celor expuse în practicaua prezentei decizii, în cadrul dezbaterilor de la termenul de astăzi, 19 martie 2018, apărătorul ales al contestatoarei a pus concluzii în sensul că nu mai susţine această excepţie de neconstituţionalitate.

c) Cererea contestatoarei A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

Conform art. 71 din Legea nr. 303/2004:

"Art. 71. - Magistraţii-asistenţi care participă la şedinţele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului de judecată."

Autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare prin prisma motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 4 C. proc. civ., conform cărora:

"Art. 503. - [...]

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză".

Înalta Curte reţine că prevederile contestate, referitoare la redactarea de către magistraţii-asistenţi a hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu au legătură cu soluţionarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât redactarea hotărârii judecătoreşti reprezintă o chestiune care nu se circumscrie competenţei ori alcătuirii instanţei şi nici omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

În consecinţă, se constată că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la legătura dintre dispoziţiile contestate şi soluţionarea cauzei, excepţia fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiaşi articol.

d) Cererea contestatoarei A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

Dispoziţiile art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, au următorul conţinut:

"Art. 44 - [...]

(6) În vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară."

Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile citate prin raportare la art. 22 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Excepţia de neconstituţionalitate este invocată în contextul cererii formulate de contestatoare privind sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere, a primului-ministru şi a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate, pe de altă parte.

Criticile de neconstituţionalitate sunt invocate prin prisma competenţei în materia regimului incompatibilităţilor şi în considerarea Raportului de evaluare din 20.05.2016 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate.

Or, este evident faptul că dispoziţiile contestate în procedura excepţiei de neconstituţionalitate nu au legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare, ci vizează o chestiune ce ţine de fondul cauzei, analizată în cuprinsul Deciziei nr. 336/2017. Astfel fiind, o legătură cu soluţionarea cauzei pe fond în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ar exista numai în ipoteza în care, ulterior admiterii contestaţiei în anulare şi anulării hotărârii atacate, cauza s-ar afla în stadiul de soluţionare a recursului.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte reţine că prevederile art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 nu au legătură cu soluţionarea cauzei în actualul stadiu procesual, astfel că nu este îndeplinită această condiţie prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiaşi articol.

B. Cererea contestatoarei de sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere, a primului-ministru şi a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate, pe de altă parte

Înalta Curte constată că sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice este o procedură constituţională care îşi găseşte reglementarea în cuprinsul art. 146 lit. e) din Titlul V - "Curtea Constituţională" din Constituţie şi, subsecvent, în cuprinsul pct. 7 (art. 34-36) din Secţiunea a 2-a - "Procedura jurisdicţională" din Capitolul III - "Competenţa Curţii Constituţionale" din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora:

"Constituţie

Titlul V - Curtea Constituţională

Art. 146. - Atribuţii

Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

Capitolul III - Competenţa Curţii Constituţionale

Secţiunea a 2-a - Procedura jurisdicţională

7. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice

Art. 34. - (1) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.

Art. 35. - (1) Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna judecătorul-raportor.

(2) La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc. la data stabilită de preşedintele Curţii Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.

(3) Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate potrivit alin. (1), a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor.

Art. 36. - Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În contextul reglementărilor citate, se reţine că cererea formulată de contestatoare este specifică unei proceduri constituţionale, fiind inadmisibilă în cadrul procedurii judiciare reglementate de C. proc. civ., întrucât excedează competenţei instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea prezentei contestaţii în anulare.

C. Excepţia de nelegalitate invocată cu privire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul ÎCCJ

Conform celor expuse în practicaua prezentei decizii, în cadrul dezbaterilor de la termenul de astăzi, 19 martie 2018, apărătorul contestatoarei a pus concluzii în sensul că nu mai este susţinută excepţia de nelegalitate, întrucât a formulat acţiune în anulare în contencios administrativ împotriva dispoziţiilor respective.

D. Considerentele instanţei cu privire la contestaţia în anulare

În contextul circumstanţelor litigiului dedus judecăţii, astfel cum au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii atacate şi a căror reluare în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, Înalta Curte, analizând motivele de contestaţie în anulare în conformitate cu prevederile art. 499 C. proc. civ., aplicabil în virtutea normei de trimitere de la art. 508 alin. (1) C. proc. civ., reţine considerentele arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, se reţine că, în reglementarea C. proc. civ., contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, fără a presupune o analiză în privinţa temeiniciei soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii.

De asemenea, cu caracter general, în analiza contestaţiei în anulare, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

a) Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.:

"hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia"

Acest motiv de contestaţie în anulare vizează ipoteza în care hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, în condiţiile în care, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs ar fi omis să se pronunţe asupra acesteia.

În cadrul unei prime serii de critici, în susţinerea acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea invocă, în esenţă, faptul că decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nu a fost redactată de unul dintre judecătorii care intră în compunerea completului, ci de către magistratul-asistent care a participat la şedinţa de judecată.

Înainte de a proceda la analiza temeiniciei pe fond a criticilor contestatoarei, Înalta Curte constată, pe de o parte, că redactarea hotărârii judecătoreşti reprezintă o chestiune care nu se circumscrie competenţei ori alcătuirii instanţei, aspecte care se circumscriu acestui motiv de contestaţie în anulare.

În aceste condiţii, subsumat motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., nu pot forma obiectul analizei critici care nu vizează expres şi limitativ ipotezele prevăzute de textul procedural referitoare la competenţa ori alcătuirea instanţei.

Printr-o a doua serie de critici subsumate acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea invocă nerespectarea principiului nemijlocirii, motivat de faptul că nu a fost pusă în discuţia părţilor legalitatea/nelegalitatea Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenţia Naţională de Integritate, singura autoritate competentă să evalueze situaţii de incompatibilitate a magistraţilor. Se afirmă că interpretarea dată prin hotărârea instanţei de disciplină extinde competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în defavoarea competenţei Agenţiei Naţionale de Integritate. Totodată, contestatoarea afirmă că instanţa de recurs, admiţând recursul şi casând în parte hotărârea recurată, a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la legalitatea/nelegalitatea rămânerii în circuitul civil a Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

Este de observat faptul că aceste critici formulate de contestatoare nu se circumscriu ipotezei reglementate de textul procedural, care vizează competenţa instanţei de a soluţiona recursul cu care a fost învestită, iar nicidecum competenţa sa ori, în speţă, a instanţei disciplinare care a pronunţat hotărârea recurată de a se pronunţa asupra legalităţii/nelegalităţii unui act juridic administrat în cadrul probei cu înscrisuri, cum este în cauză Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

Subsumat acestui motiv de contestaţie în anulare, nu pot fi primite nici criticile referitoare la incompatibilitatea judecătorilor E. şi F., întrucât nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de textul procedural în sensul că instanţa de recurs ar fi omis să se pronunţe cu privire la eventuale cereri de recuzare formulate cu privire la magistraţii respectivi. Or, pe calea contestaţiei în anulare, circumscris acestui motiv de contestaţie în anulare, nu se examinează respectarea dispoziţiilor din C. proc. civ. privind incompatibilitatea, o asemenea verificare putând fi realizată în faţa instanţei de recurs în conformitate cu prevederile Capitolului I - "Judecătorul. Incompatibilitatea" din Titlul II - "Participanţii la procesul civil" din C. proc. civ.

Nu se circumscrie ipotezelor referitoare la competenţa ori alcătuirea instanţei nici criticile contestatoarei referitoare la îndeplinirea cu rea-credinţă de către judecători a atribuţiilor judiciare prin privarea de dreptul de a beneficia de o judecată imparţială, derivând din tratamentul discriminatoriu constând în ignorarea practicii unitare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezentată de o decizie pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia regimului incompatibilităţilor.

b) Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.:

"instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen"

Subsumat acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea invocă faptul că hotărârea instanţei de recurs a fost redactată de magistratul-asistent, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu omisiunea de a se pronunţa asupra unui motiv de recurs. Or, criticile formulate nu se circumscriu motivului de contestaţie în anulare, care vizează omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de casare, iar nu legalitatea titlului în baza căruia o anumită persoană a redactat hotărârea judecătorească.

În ceea ce priveşte criticile contestatoarei referitoare la faptul că instanţa de recurs, admiţând recursul şi casând în parte hotărârea recurată, a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la legalitatea/nelegalitatea rămânerii în circuitul civil a Raportului de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenţia Naţională de Integritate şi nici motivul de recurs referitor la nerespectarea principiului colaborării loiale între autorităţi, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi primite, pentru considerentele arătate în continuare.

Se constată că, în Dosarul nr. x/2017, recurenta-pârâtă A., în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a expus aspecte referitoare la competenţa exclusivă a Agenţiei Naţionale de Integritate de a evalua starea de incompatibilitate a magistraţilor, invocând Raportul de evaluare din 20.05.2016 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

Or, din simpla lectură a deciziei ce formează obiectul contestaţiei în anulare, se constată că instanţa de recurs a examinat grupat criticile din cele două recursuri şi apărările corespunzătoare, într-o ordine stabilită în funcţie de natura chestiunilor de drept invocate şi de criteriul efectelor pe care acestea le pot produce în soluţionarea cauzei, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, instanţa de recurs, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi raportat la criticile recurentei-pârâte întemeiate pe raportul de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate, a analizat problema partajării de competenţe între Agenţia Naţională de Integritate şi instituţiile cu atribuţii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor cu referire la regimul incompatibilităţilor.

Înalta Curte constată că, pe calea contestaţiei în anulare, contestatoarea tinde în realitate să obţină un control de legalitate şi temeinicie în privinţa hotărârii pronunţate în recurs din perspectiva apărărilor sale întemeiate pe Raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, examinare ce nu poate fi realizată pe calea contestaţiei în anulare.

În context, se cuvine a fi menţionat faptul că motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu vizează omisiunea instanţei de a cerceta în detaliu şi exhaustiv toate susţinerile părţilor.

În concluzie, pentru considerentele expuse în debutul lit. B), Înalta Curte reţine că, în cadrul contestaţiei în anulare, prin prisma motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., nu se poate realiza o asemenea examinare cu privire la modul în care instanţa de recurs a dezlegat chestiunile de drept cu care a fost învestită prin prisma probatoriului administrat şi în raport cu susţinerile şi apărările părţilor.

c) Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.:

"instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză".

Subsumat acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea invocă de asemenea faptul că decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nu a fost redactată de unul dintre judecători care intră în compunerea completului, ci de către magistratul-asistent care a participat la şedinţa de judecată.

Or, aceste susţineri ale contestatoarei nu se circumscriu ipotezei expres şi limitativ reglementate în conţinutul acestui motiv de contestaţie în anulare, întrucât îndrituirea unei persoane de a redacta hotărârea judecătorească nu poate fi analizată din perspectiva obligaţiei impuse instanţei de a se pronunţa asupra recursului cu care este învestită.

E. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, cererile formulate de contestatoarea A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 şi art. 508 din C. proc. civ., art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare în privinţa soluţiei referitoare la cererile de sesizare a Curţii Constituţionale.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea prin care contestatoarea A. solicită sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere, primului-ministru şi preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate, pe de altă parte.

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 336 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2018.

Procesat de GGC - GV