Proportionality of VAT late payment surcharges for unregistered taxpayers under CJUE Salomie and Oltean

Deliberând asupra prezentului recurs, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/59/2010, la data de 15.10.2010, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 06 aprilie 2010 emis de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş - Activitatea de inspecţie fiscală; anularea Deciziei de impunere nr. 3817 din 06.04.2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş în baza raportului de inspecţie fiscală supra menţionat; anularea Deciziei nr. 1117/199 din 24 iunie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş - Biroul Soluţionare Contestaţii - prin care s-a respins contestaţia administrativă formulată; exonerarea reclamantului de la plata sumei de 781.517 RON cu titlu de obligaţii fiscale suplimentare constând în Taxa pe Valoare Adăugată (TVA), din care 490.956 RON debit principal şi 290.561 RON accesorii (majorări de întârziere).

Totodată, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 3817 din 06.04.2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentului litigiu; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 82 din 25 martie 2015 (pronunţată în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 1751 din 03 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea promovată şi completată de reclamantul A.; a dispus anularea parţială a Deciziei de impunere nr. 3817 din 06 aprilie 2010, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 06 aprilie 2010 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative cu nr. 1117/199 din 24 iunie 2010, emise de fosta Direcţie Generală a Finanţelor Publice Timiş, în partea care excede sumei de 412.567,91 RON - TVA, cu accesoriile aferente şi a respins cererea reclamantului de anulare a certificatului de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, cererea de anulare a actelor administrative fiscale atacate, în limita sumei de 412.567,91 RON - TVA, cu accesoriile aferente, cererea de exonerare a reclamantului de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare constând în TVA cu accesorii şi cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x din 06 aprilie 2010, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a analizat într-o manieră detaliată situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente cauzei şi a constatat că reclamantul solicită atât anularea actului de impunere, împreună cu raportul de inspecţie fiscală în baza căruia a fost emis, cât şi a deciziei soluţionare a contestaţiei administrative, a certificatului de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, solicitând exonerarea de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de pârâtă, precum şi suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Curtea a apreciat că cererea astfel formulată şi completată este doar parţial întemeiată, faţă de următoarele considerente:

Cu privire la calitatea de persoană impozabilă a reclamantului, la calificarea acestuia drept "comerciant" în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., la aplicarea pretins retroactivă a unor norme în materia TVA, la posibilitatea stabilirii obligaţiilor de plată şi a determinării plafonului de scutire la plata TVA în mod distinct pentru cei doi soţi, precum şi la dreptul de deducere a cheltuielilor aferente edificării celor două imobile din Timişoara str. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, instanţa a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat dezlegări în drept cu caracter obligatoriu potrivit art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care aceste susţineri ale reclamantului nu au mai fost analizate, reţinându-se că asupra acestor aspecte s-a statuat în mod irevocabil prin decizia dată de Înalta Curte cu nr. 1751 din 3 aprilie 2014.

Prin urmare, au fost analizate în rejudecare doar acele susţineri ale reclamantului care vizează starea de fapt, în privinţa căreia s-a stabilit necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar, precum şi cele care privesc baza de impunere la calculul TVA, sub toate aspectele invocate.

Cu privire la prima din cele două probleme astfel reţinute, instanţa a constatat că susţinerile reclamantului nu pot fi reţinute. Acesta acreditează ideea că ar beneficia de scutire de la plata TVA şi pentru livrările de apartamente din imobilul construit pe str. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în considerarea faptului că blocul de apartamente a fost finalizat până la data de 16.09.2009, a fost ocupat după această dată şi până la eliberarea autorizaţiei de construire pentru intrarea în legalitate, astfel încât, potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., interpretat prin dispoziţiile pct. 37 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004, apartamentele înstrăinate nu pot fi considerate drept "construcţii noi".

Instanţa a reţinut din probatoriul administrat că imobilul de pe str. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel nr. 35B a fost edificat în intervalul 2004-2005, potrivit susţinerilor reclamantului, însă în ce priveşte data finalizării construcţiei (inclusiv a finisajelor), cu posibilitatea ocupării acestuia în vederea folosirii spaţiilor cu destinaţia de locuinţă, afirmaţiile acestuia nu mai pot fi valorificate în speţă.

Aceasta deoarece o stare de fapt contrară este reţinută printr-o hotărâre irevocabilă, respectiv decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 220 din 14 februarie 2013, pronunţată în dosarul ataşat cu nr. x/2011, care se impune cu puterea lucrului judecat şi în prezenta cauză.

În concluzie, instanţa a reţinut că niciuna din probele administrate în cauză nu poate fi valorificată pentru a se reţine că imobilul din str. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel nr. 35B a fost ocupat în anul 2005, pentru a se considera că trebuia calificat drept construcţie veche, în temeiul art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 3 C. fisc., în forma în vigoare la data efectuării vânzărilor, livrările fiind astfel scutite de la plata TVA.

De altfel, chiar în măsura în care s-ar reţine aceste susţineri, instanţa a observat incidenţa în speţă a disp. art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 4 C. fisc., pentru calificarea apartamentelor vândute de reclamant drept construcţii noi.

Pe de altă parte, Curtea a concluzionat că în mod corect organul fiscal a apreciat că reclamantul nu beneficiază de scutire de la plata TVA în temeiul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., pentru livrările ce au vizat cele 12 apartamente din imobilul situat pe str. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din acest punct de vedere actul de impunere fiind legal.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la cele reţinute în raportul de inspecţie fiscală în privinţa terenurilor de pe raza localităţii Nucet, jud. Bihor, cu privire la care reclamantul pretinde că ar fi operat în beneficiul său o scutire similară de la plata TVA, conform art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., întrucât menţionatele imobile nu ar fi avut caracter constructibil la data înstrăinării acestora.

S-a constatat însă că susţinerile reclamantului în această privinţă, întemeiate, în esenţă, pe menţiunile operate în cărţile funciare ale imobilelor, referitoare la destinaţia de păşune a terenurilor, nu pot fi reţinute, în condiţiile în care, potrivit celor comunicate de Primăria oraşului Nucet, prin adresa din 22 decembrie 2014, parcelele ce au fost proprietatea reclamantului erau construibile atât la data dobândirii acestora - 15.10.2005, cât şi la data transmiterii dreptului de proprietate - 12.10.2009, potrivit HCL a oraşului Nucet nr. 92 din 02 septembrie 205, privind aprobarea PUG a oraşului Nucet.

Însă, a reţinut judecătorul fondului, neîntemeiate sunt şi alegaţiile referitoare la calculul eronat al cifrei de afaceri şi determinarea greşită de către organul fiscal a momentului la care a fost depăşit plafonul de scutire de la plata TVA reglementat de art. 152 alin. (1) Cod. Fiscal. În această privinţă instanţa reţine că "cifra de afaceri care serveşte drept referinţă pentru aplicarea alin. (1) este constituită din valoarea totală a livrărilor de bunuri şi a prestărilor de servicii care ar fi taxabile dacă nu ar fi desfăşurate de o mică întreprindere, efectuate de persoana impozabilă în cursul unui an calendaristic, incluzând şi operaţiunile scutite cu drept de deducere şi pe cele scutite fără drept de deducere prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. a), b), e) şi f)". Aşadar, legiuitorul prevede expres că în calculul cifrei de afaceri pentru determinare a plafonului anual de scutire la plata TVA se includ toate livrările de bunuri efectuate de o persoană impozabilă în cursul unui an, inclusiv operaţiunile scutite fără drept de deducere prev. de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., cum este cazul operaţiunilor de vânzare a apartamentelor din imobilul situat pe str. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, construit în regim P+2E+M, pentru care s-a considerat că operează scutirea de la plata TVA.

În schimb, s-a constatat a fi întemeiate, după cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare, susţinerile reclamantului referitoare la determinarea eronată de organul fiscal a bazei de impunere la care a fost aplicată cota standard de TVA, prin includerea în aceasta în întregime a contrapartidei livrărilor de bunuri. În această privinţă, este de reţinut că prin hotărârea dată la 7.11.2013 în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12, Tulică-Plavoşin, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată."

Acestea fiind reţinute, instanţa a constatat că este necesar ca în speţă să se stabilească baza de impunere pentru calculul TVA în conformitate cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) C. fisc., a căror interpretare este necesară a fi realizată prin luarea în considerare a sensului unora din termenii incluşi în aceste texte legale, astfel cum a fost determinat în jurisprudenţa CJUE, dată în interpretarea Directivei 2006/112/CE ori a directivelor anterioare acesteia în materia TVA, modificate ori completate în timp, codificate prin directiva din anul 2006. Aceasta în condiţiile în care Titlul VI al C. fisc. român, referitor la taxa pe valoare adăugată transpune Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28.11.2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 347 din 11 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens se precizează în art. 161<SUP>2</SUP> C. fisc., rezultând astfel că instanţele naţionale au obligaţia de a interpreta dreptul naţional în materie de TVA în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene care armonizează această materie la nivelul tuturor statelor membre.

Potrivit expertizei tehnice judiciare administrate în prezenta cauză, prin redimensionarea în acest mod a bazei de impunere, a rezultat că reclamantul datorează, pentru livrările celor 12 apartamente din imobilul situat în str. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi a celor două terenuri de pe raza localităţii Nucet, jud. Bihor, TVA în sumă de 412.567,91 RON, faţă de 490.956 RON, cât s-a stabilit prin actele atacate în speţă.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 82 din 25 martie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., în esenţă, pentru următoarele motive întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865:

1. În mod greşit prima instanţă şi-a fundamentat soluţia pe decizia nr. 220/2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2011 în condiţiile în care în acea cauză nu s-a judecat fondul pricinii, acţiunea fiind respinsă ca inadmisibilă (recurentul se referă la starea de fapt şi pretinde că, spre diferenţă de cele reţinute de instanţă, imobilul a fost edificat în perioada 2004-2005 şi a fost locuit în perioada 17.09.2005-01.01.2007).

2. În mod greşit instanţa a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 4 C. fisc. deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a reţine că imobilul vândut este o construcţie nouă.

3. De asemenea, instanţa de fond a reţinut greşit că vânzarea de imobile este supusă TVA deoarece practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 576/2003) stabileşte că "afacerile cu imobile sunt de natură eminamente civilă".

4. În mod greşit prima instanţă, deşi a reţinut obligativitatea colectării TVA, nu a acordat dreptul de deducere aferent taxei, contrar practicii CJUE (se invocă şi sub acest aspect cauza Salomie şi Oltean C&#8209;183/14).

5. Referitor la obligaţiile accesorii stabilite prin decizia de impunere, recurentul pretinde că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală deoarece a încălcat principiul proporţionalităţii, aşa cum este acesta stabilit în practica CJUE (cauzele C 286/94, C 255/02, C 210/91, etc.). De asemenea, se invocă hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Salomie şi Oltean C&#8209;183/14.

Partea pretinde că nu poate fi obligat la plata de obligaţii accesorii în condiţiile în care legea internă nu era suficient de clară şi previzibilă în ce priveşte înregistrarea în scop de TVA a persoanelor fizice care vând imobile.

III. Întâmpinarea intimatului

În apărare, intimatul DGRFP Timişoara solicită respingerea recursului ca nefondat arătând că problemele invocate de recurent au primit dezlegare în primul ciclu procesual prin decizia de casare nr. 1751 din 03 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

IV. Considerentele Înaltei Curţi

Examinând actele şi lucrările dosarului precum şi susţinerile părţilor, ţinând cont de motivele de recurs invocate în cauză precum şi de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. 1865 (în continuare C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arată în continuare:

1. Referitor la primele patru motive de recurs

1.1 Cu privire la calitatea recurentului de persoană impozabilă

Înalta Curte constată că apărarea intimatului formulată prin întâmpinare este întemeiată deoarece calitatea recurentului de persoană impozabilă şi obligativitatea colectării taxei pe valoarea adăugată (în continuare, TVA sau taxa) au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 1751 din 03 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.

Astfel, în mod întemeiat instanţa de fond în cel de-al doilea ciclu procesual nu mai reluat întreaga problematică invocată de reclamant, respectând întocmai dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În acest context, Înalta Curte constată că singurul motiv pentru care s-a dispus casarea cu trimitere în primul ciclu procesual a fost legat de modul de stabilire a bazei de calcul a TVA, respectiv cu luarea în considerare a hotărârii CJUE în cauzele conexate Tulică şi Plavoşin (C&#8209;249/12 şi C&#8209;250/12).

Dată fiind casarea cu trimitere, s-a dispus ca în rejudecare să fie reanalizate criticile reclamantului referitoare la starea de fapt şi încadrarea juridică a tranzacţiilor ce au avut ca obiect imobilul din Timişoara str. Sf. Apostoli Petru şi Pavel şi două terenuri (aflate în loc Nucet, jud. Bihor). Aceste verificări referitoare la o parte a stării de fapt nu poate aduce atingere dezlegării date problemelor de drept prin decizia amintită.

1.2 Cu privire la situaţia apartamentelor vândute de recurent situate Timişoara str. Sf. Apostoli Petru şi Pavel şi a terenurilor situate în loc Nucet, jud. Bihor.

În esenţă, recurentul pretinde că cele 10 apartamente situate la adresa de mai sus şi vândute în cursul anului 2008 nu sunt construcţii noi, în sensul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., deoarece imobilul în care sunt situate a fost construit fără autorizaţie de construire în perioada 2004-2005 (fapt pentru care a fost sancţionat contravenţional) iar apartamentele au fost locuite în perioada 17.09.2005-01.01.2007.

Înalta Curte constată că instanţa de fond - bazându-se nu numai pe lucrările dosar nr. x/2011 (cum greşit susţine recurentul) ci pe un probatoriu mai vast ce include procesul-verbal de contravenţie, un memoriu tehnic întocmit de expert B. în 09.11.2006, verificări la serviciile de evidenţa populaţiei şi la furnizorii de utilităţi - a reţinut în mod corect că data finalizări construcţiei din Timişoara str. Sf. Apostoli Petru şi Pavel este data procesului-verbal de recepţie (22.11.2007) iar vânzarea apartamentelor în cursul anului 2008 reprezintă vânzare de construcţii noi, în sensul art. 37 alin. (1)-(6) din H.G. nr. 44/2003. În aceste condiţii, motivarea alternativă dată de prima instanţă (motivare care pleacă de la ipoteza că, acceptând că imobilul a fost finalizat în 2005, el a fost transformat semnificativ ulterior, în 2006), întemeiată pe excepţia prevăzută de dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 4 C. fisc., este lipsită de relevanţă.

În ce priveşte cele două terenuri situate pe raza localităţii Nucet jud. Bihor, în mod întemeiat prima instanţă a respins apărările reclamantului bazate pe menţiunile de carte funciară. Într-adevăr, regimul juridic construibil sau neconstruibil al unui teren rezultă din documentaţia de urbanism a localităţii, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, astfel încât destinaţia de "păşune" menţionată în cartea funciară este lipsită de relevanţă. Or, din comunicările făcute de Primăria Nucet rezultă caracterul construibil al parcelelor.

În sfârşit, practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie indicată de recurent nu are legătură cu prezenta cauză.

În consecinţă, raportat la criticile recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de fond a dezlegat legal şi temeinic chestiunile legate de starea de fapt (privind imobilele în discuţie) şi încadrarea juridică a acestora şi, bazându-se pe expertiza efectuată în cauză, a anulat parţial actele administrativ fiscale luând în considerarea că preţul de vânzare a imobilelor include TVA.

1.3 În ce priveşte dreptul de deducere a taxei, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 1751 din 03 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că dreptul de deducere nu face obiectul judecăţii, trebuind urmată o procedură separată. Aşadar, fondul dreptului pretins de recurent nu a fost soluţionat de prima instanţă ca o consecinţă a deciziei de casare iar hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Salomie şi Oltean nu este de natură să modifice această dispoziţie strict procedurală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

2. Referitor la ultimul motiv de recurs

Înalta Curte constată că la data de 09.07.2014 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a pronunţat hotărârea în cauza C-183/14 Salomie şi Oltean prin care a dezlegat următoarele două chestiuni de drept:

"1) Principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administraţie fiscală naţională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operaţiuni taxei pe valoarea adăugată şi să impună plata unor majorări, cu condiţia ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare şi precise, iar practica acestei administraţii să nu fi fost de natură să creeze în percepţia unui operator economic prudent şi avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul proporţionalităţii.

2) Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, unei reglementări naţionale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri şi servicii utilizate în cadrul operaţiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operaţiuni, şi aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoarea adăugată şi nu a fost depus decontul taxei datorate."

Împrejurările din litigiul care a condus la sesizarea CJUE sunt asemănătoare cu cele din prezenta cauză şi, având în vedere preeminenţa dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional, Înalta Curte urmează să dea eficienţă hotărârii CJUE.

Astfel, răspunzând criticilor reclamantului privind obligaţiile accesorii debitului principal instanţa nu a luat în considerare principiul proporţionalităţii şi nu a hotărât dacă majorările de întârziere stabilite prin actul de impunere (diminuate corespunzător părţii anulate din obligaţia principală) respectă sau nu acest principiu.

Chestiunea nu este pur formală ci ţine de precizarea unui criteriu (sau a unui set de criterii) în funcţie de care se face aprecierea. Or, soluţionarea acesteia direct în recurs ar aduce atingere dreptului reclamantului de a beneficia de dublul grad de jurisdicţie.

Aşa fiind, pentru ca instanţa de fond să se pronunţe asupra cererii reclamantului de scutire de la plata majorărilor de întârziere cu luarea în considerare a principiului proporţionalităţii acestor obligaţii accesorii, cf. hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-183/14 Salomie şi Oltean, Înalta Curte, în temeiul art. 312 şi art. 313 C. proc. civ., va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei nr. 82 din 25 martie 2015 a Curţii de Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2015.