Parish wins order compelling restitution commission to issue decision on Bucharest land claim

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 octombrie 2015, reclamanta Parohia Iancu Nou Bălăneanu a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 3501 din 24 august 2015 emisă de pârât şi obligarea la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul revendicat, situat în Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2.

Prin sentinţa civilă nr. 2432 din 14 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare prin care a solicitat a se constata refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 1.444 mp situat în Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2, cu obligarea pârâtului la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul teren mai sus identificat.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3413 din 7.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea pârâtului să emită decizia de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul teren situat în Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu nr. 117-119, sector 2 şi a fost respins acest capăt de cerere, ca prematur formulat.

A fost admisă, în parte, acţiunea completată, în sensul că a fost obligată pârâta Comisia Specială de Retrocedare să soluţioneze cererea înregistrată de reclamantă sub nr. x din 24.01.2006, cu privire la imobilul teren situat în Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2, prin emiterea unei decizii în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. A fost respinsă în rest cererea reclamantei, ca neîntemeiată, cu privire la nelegalitatea deciziei nr. 3501 din 24 august 2015 emisă de pârâtă.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea recurentei să soluţioneze cererea nr. x din 24 ianuarie 2006 cu privire la imobilul teren, situat în municipiul Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2, prin emiterea unei decizii în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că sentinţa recurată este nelegală, având în vedere că pentru termenul de judecată din data de 12.09.2016, reclamanta a formulat cerere modificatoare, solicitând să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea de retrocedare nr. x/C/24.01.2006. Prin întâmpinarea la cererea modificatoare, pârâta a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare, dat fiind faptul că reclamanta a introdus contestaţia iniţial la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, ulterior fiind admisă excepţia de necompetenţă materială şi faptul că la termenul de judecată din 14.04.2016, reclamanta s-a prezentat prin avocat, iar procedura de citare a părţilor a fost legal îndeplinită. În acest context, consideră că intimata-reclamantă putea să îşi modifice cererea de chemare în judecată până la termenul din 14.04.2016, iar nu direct în faţa Curţii Apel Bucureşti.

Recurenta-pârâtă critică faptul că în speţă, calificând cererea reclamantei ca adiţională, instanţa a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea Comisiei speciale de retrocedare să emită decizia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul în litigiu, respingând acest capăt de cerere ca prematur formulat, fără a se pronunţa asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii modificatoare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că sentinţa recurată este nelegală, întrucât instanţa a interpretat în mod eronat prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi pe cele ale pct. 1 din Normele de aplicare a art. 4 din O.U.G nr. 94/2000, concluzia instanţei că autoritatea publică pârâtă a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze pe fond o astfel de cerere de retrocedare, deşi dispunea de documentaţia ataşată cererii, fiind eronată.

Obiectul prezentului litigiu îl constituie verificarea de către instanţă a legalităţii Deciziei nr. 3501 din 24 august 2015 emisă de Comisia specială de retrocedare pentru soluţionarea cererii nr. x/C din 24.01.2006, prin care reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul, construcţie demolată, situată în municipiul Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2, dar distinct de această cerere, reclamanta a înaintat Comisiei speciale de retrocedare şi cererea nr. x/C din 24.01.2006, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafaţă de 1444 m.p., situat la aceeaşi adresă. Având un obiect material diferit, Comisia specială de retrocedare a analizat distinct aceste cereri, luând în considerare regimul juridic al fiecărui imobil solicitat, teren sau clădire.

Conform art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţia Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, iar conform punctului 1 din Normele de aplicare a art. 4 din O.U.G. . 94/2000, cererea de retrocedare se va face distinct pentru fiecare imobil solicitat. Faptul că până în prezent recurenta-pârâtă a soluţionat doar cererea de retrocedare nr. x/C/24.01.2006, prin decizia nr. 3501 din 24.08.2016, nu reprezintă un refuz nejustificat care să determine obligarea recurentei la soluţionarea cererii de retrocedare nr. 688683/C din 24.01.2016 cu privire la un alt imobil, respectiv cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 1444 m.p.

Se mai arată că, întrucât pentru soluţionarea dosarului aferent cererii nr. x/C din 24.01.2006 sunt necesare înscrisuri suplimentare, Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a realizat o serie de demersuri suplimentare. Astfel, prin adresa nr. x/C din 28.12.2016, a solicitat O.C.P.I. Bucureşti transmiterea: cărţii funciare actuale, împreună cu planul cadastral aferent imobilului situat în municipiul Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2; cărţii funciare actuale, împreună cu planul cadastral aferent imobilului situat în municipiul Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2, iar prin adresa nr. x/C din 13.12.2016, a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti transmiterea situaţiei juridice actuale a imobilului care face obiectul cererii de retrocedare nr. 688683/C din 23.08.2005.

De asemenea, prin adresa nr. x/C din 28.12.2016, a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti transmiterea Dispoziţiei Primarului General nr. 4484/2005, emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care a fost restituit imobilul de la adresa din Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu.

Prin adresa nr. x/C din 28.12.2016, Comisia specială de retrocedare a solicitat Arhivelor Naţionale - Serviciul Municipiului Bucureşti transmiterea următoarelor documente: planul cadastral aferent imobilului situat în municipiul Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, anexă la Procesul-verbal nr. x din 24 septembrie 1940, emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti; copia adresei nr. x din 19 septembrie 1969, emisă de către Sfatul Popular al Capitalei.

Totodată, prin adresa nr. x/C din 28.12.2016, recurenta-pârâtă a solicitat intimatei-reclamante, având în vedere dispozitivul hotărârii recurate: clarificarea obiectului cererii de retrocedare prin indicarea exactă a suprafeţei pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, întrucât, deşi în cererea de retrocedare este menţionată suprafaţa de 1444 m.p., la dosarul aferent cererii a fost depus Raportul de expertiză tehnică, întocmit de către ing. A. cu privire la imobilul în cauză, ce face referire la o suprafaţă de 924 m.p.; acte juridice care să ateste dreptul de proprietate al solicitantei, la momentul preluării abuzive; acte sau înscrisuri, eventual declaraţii de martori autentificate notarial, din care să reiasă dovada preluării abuzive a întregului imobil solicitat; istoricul adresei administrative/poştale şi istoricul denumirii arterei de circulaţie pentru imobilul solicitat; declaraţie notarială din care să reiasă faptul că pentru imobilul solicitat nu s-a reconstituit dreptul de proprietate pe alt amplasament/pe vechiul amplasament în favoarea solicitantei, în baza legilor fondului funciar sau a altor legi cu caracter reparatoriu; înscrisuri din care să reiasă dacă au fost încasate despăgubiri pentru imobilul sus-menţionat.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că, în contextul în care dosarul aferent cererii de retrocedare nr. 688683/C din 24.01.2006 este incomplet, obligarea Comisiei speciale de retrocedare la soluţionarea respectivei cereri de retrocedare în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii poate pune solicitanta în situaţia de a-i fi soluţionată respectiva cerere cu nerespectarea dreptului său de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi a preluării abuzive a acestuia.

4. Apărările formulate de intimata-reclamantă Parohia Iancu Nou Bălăneanu

Intimata-reclamantă Parohia Iancu Nou Bălăneanu a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

Referitor la criticile recurentei vizând nepronunţarea instanţei cu privire la excepţia tardivităţii, arată că acestea sunt nefondate, având în vedere că recurenta-pârâtă a refuzat să analizeze şi situaţia imobilului teren aferent construcţiei, pentru care a formulat cerere în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 şi că la termenul din 13.06.2016, instanţa i-a solicitat lămurirea capătului de cerere referitor la restituirea suprafeţei de teren, astfel că prin cererea modificatoare, de fapt, a reluat aspectele din motivarea cererii iniţiale.

Consideră că recurenta-pârâtă a apreciat, în mod neîntemeiat, faptul că lămurirea obiectului cererii reprezintă o cerere modificatoare a cererii iniţiale.

Mai arată că prin încheierea de şedinţă din data de 12.09.2016, instanţa a respins excepţia tardivităţii cererii modificatoare, ca neîntemeiată, pe motiv că precizarea obiectului cererii a venit ca urmare a solicitării instanţei de judecată, faţă de cele susţinute în acţiunea iniţială.

Intimata-reclamantă consideră că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., nu este fondat, instanţa de fond pronunţându-se în limitele învestirii sale, prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, deoarece recurenta nu a adus nicio critică hotărârii recurate, care să poată fi subsumată acestor dispoziţii, astfel că în mod corect a apreciat instanţa de fond că exista un refuz nejustificat, exprimat cu exces de putere, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, din partea recurentei, cu privire la soluţionarea cererii de retrocedare a terenului, având în vedere că de la data înregistrării cererii au trecut mai mult de 10 ani, prima instanţă reţinând în mod corect că, deşi nu exista un text expres în O.U.G. nr. 94/2000 cu privire la soluţionarea cererilor de retrocedare, totuşi autorităţile competente trebuie să ia toate masurile pentru a le soluţiona într-un termen cât mai scurt şi pentru a elimina starea de incertitudine juridică în care se afla imobilele respective.

Astfel, consideră că susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că nu poate fi vorba de un refuz de soluţionare, ci de o întârziere, este eronată, deoarece aceasta avea obligaţia ca, în cazul în care ar fi constatat lipsa unor documente sau informaţii necesare soluţionării cererii, să le solicite, dar în speţă, asemenea demersuri au fost făcute de către recurentă abia la data de 28.12.2016, după ce instanţa de fond a admis cererea reclamantei şi a obligat-o la soluţionarea cererii de retrocedare. Or, având în vedere cele de mai sus, consideră că a existat un refuz de soluţionare şi o tergiversare nejustificată din partea recurentei în analiza cererii sale.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 10 martie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au depus la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 29 iunie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul de faţă ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Parohia Iancu Nou Bălăneanu a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 3501 din 24 august 2015 emisă de pârât şi obligarea la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul revendicat, situat în Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2.

În motivarea cererii de chemare în judecată a arătat că prin cererea înregistrată sub nr. x/C din 24.01.2006, a solicitat acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, cerere respinsă întrucât construcţiile demolate nu fac obiectul O.U.G. 194/2000.

Sintagma "terenuri nerestituite", din art. 1 alin. (3) din ordonanţă, acoperă şi acele terenuri aflate în intravilanul localităţilor, atât la data preluării abuzive, cât şi la data adoptării Legii 247/2005 şi care nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite.

Se mai arată în cererea de chemare în judecată că imobilul fiind demolat, pârâta avea obligaţia să analizeze situaţia imobilului teren aferent construcţiei, pentru a vedea dacă acesta poate fi restituit în natură sau prin echivalent.

Este prezentată situaţia de fapt privind dobândirea imobilului în litigiu, iar în finalul cererii de chemare în judecată se solicită anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul teren revendicat şi care nu mai poate fi restituit în natură.

După declinarea de competenţă de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la primul termen de judecată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, - 13.06.2016, instanţa a pus în discuţie fila 51 din dosarul Tribunalului Bucureşti privind cererea înregistrată sub nr. x/C/29.01.2016, prin care reclamanta solicită acordarea despăgubirilor pentru imobilul teren în suprafaţă de 1444 mp, pârâta comunicând prin întâmpinare că această cerere este în curs de completare şi că pentru aceasta nu a fost emisă nicio decizie. În raport cu această împrejurare, instanţa a pus în discuţie calificarea obiectului cererii, respectiv dacă obligarea emiterii deciziei de acordare a despăgubirilor se referă la teren, pentru a se putea aprecia asupra utilităţii şi concludenţei probei cu expertiză solicitată de reclamantă.

Reclamanta, prin avocat, a precizat că obiectul cererii de obligare la emiterea unei decizii de despăgubire se referă la imobilul teren, apreciind că nu se pot soluţiona prin două decizii separate cele două cereri, pentru că ele priveau acelaşi imobil, care se compune din teren şi construcţie. Apreciază că a fost greşit soluţionată cererea sa care priveşte doar partea de construcţie şi că ar fi trebuit să se aibă în vedere atât construcţia, cât şi terenul.

Se mai consemnează în încheierea de şedinţă de la acel termen că instanţa a pus în discuţie dacă prin acţiune nu s-a solicitat obligarea pârâtei să soluţioneze cererea şi cu privire la teren.

Reclamanta, prin avocat, a precizat că înţelege să-şi modifice acţiunea în sensul că solicită obligarea pârâtei să soluţioneze şi cererea privind terenul şi să emită o decizie de retrocedare, urmând a formula această cerere şi în scris.

În consecinţă, a depus la dosar o cerere scrisă intitulată "cerere modificatoare" în care a menţionat că îşi completează obiectul cererii iniţiale, în sensul că solicită instanţei, constatând refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 1444 mp, obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru acest imobil.

Primul motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în susţinerea căruia recurenta pârâtă invocă tardivitatea acestei cereri, în raport cu disp. art. 204 C. proc. civ. potrivit cărora reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat (...).

Consideră că reclamanta putea să-şi modifice cererea de chemare în judecată până la termenul din 14.06.2016, în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, termen la care reclamanta s-a prezentat prin avocat, iar procedura de citare a părţilor a fost legal îndeplinită.

Deşi a invocat tardivitatea cererii, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acesteia.

Înalta Curte apreciază că este nefondat acest motiv de recurs, prin prisma motivelor de fapt şi de drept menţionate în cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost prezentate anterior, din care rezultă că reclamanta a avut în vedere solicitarea de anulare a deciziei contestate şi de obligare a pârâtei la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, şi pentru imobilul teren revendicat şi care nu mai poate fi restituit în natură, solicitare care se regăseşte în finalul cererii de chemare în judecată.

La primul termen de judecată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, - 13.06.2016, prin solicitarea de precizare a obiectului acţiunii, adresată reclamantei, instanţa de fond a făcut, de fapt, aplicarea disp. art. 22 C. proc. civ. care la alin. (2) stabilesc că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Astfel, din moment ce reclamanta menţionase în cererea de chemare în judecată că sintagma "terenuri nerestituite" din art. 1 alin. (3) din ordonanţă acoperă şi acele terenuri aflate în intravilanul localităţilor, atât la data preluării abuzive, cât şi la data adoptării Legii 247/2005 şi care nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite şi că imobilul fiind demolat, pârâta avea obligaţia să analizeze situaţia imobilului teren aferent construcţiei, pentru a vedea dacă acesta poate fi restituit în natură sau prin echivalent, rezultă că era necesară solicitarea formulată de instanţa de fond, de precizare a obiectului acţiunii, respectiv dacă se solicită obligarea pârâtei să soluţioneze cererea şi cu privire la teren, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Chiar dacă cererea depusă la dosar pentru termenul de judecată din 12.09.2016 a fost denumită "cerere modificatoare", ea nu reprezintă o cerere în înţelesul art. 204 C. proc. civ., întrucât motivele de fapt şi de drept ale acestei cereri erau cuprinse în cererea de chemare în judecată, iar aceste motive, împreună cu înscrisurile depuse la dosar, impuneau lămurirea obiectului cererii cu care a fost învestită instanţa de judecată.

Este vădit nefondată susţinerea că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii cererii modificatoare, întrucât în încheiearea de şedinţă din 12.09.2016 se menţionează că se respinge această excepţie ca neîntemeiată, având în vedere că la termenul de judecată din 13.06.2016, instanţa a pus în vedere reclamantei să precizeze acţiunea, scopul fiind acordarea despăgubirilor pentru teren, astfel cum rezultă din conţinutul acţiunii iniţiale.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în susţinerea căruia recurenta pârâtă face referire la interpretarea eronată a disp. art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 şi a disp. pct. 1 din Normele de aplicare a art. 4 din O.U.G. 94/2000 precizând că nesoluţionarea până în prezent a cererii de retrocedare nr. 688683/C din 24.01.2006 nu reprezintă un refuz nejustificat, care să determine obligarea sa la soluţionarea acestei cereri.

Înalta Curte constată că prin sentinţa recurată, instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Specială de Retrocedare să soluţioneze cererea înregistrată de reclamantă sub nr. x din 24.01.2006 cu privire la imobilul teren situat în Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2, prin emiterea unei decizii în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Rezultă că a fost avută în vedere nesoluţionarea în termenul legal a cererii, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri este definit de alin. (1) lit. i) a aceluiaşi articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.

În cauză este vorba despre nesoluţionarea cererii înregistrate de reclamantă sub nr. x din 24.01.2006 şi nu despre refuzul nejustificat de soluţionare a acestei cereri. Deşi instanţa de fond foloseşte sintagma "refuz nejustificat" de soluţionare pe fond a acestei cereri de retrocedare, Înalta Curte reţine că este vorba despre nesoluţionarea cererii, din moment ce nu a fost exprimată explicit, cu exces de putere voinţa pârâtei de a nu rezolva cererea, respectiv de a nu acorda despăgubiri băneşti pentru imobilul teren, în suprafaţă de 1444 mp, situat în Bucureşti, Şoseaua Mihai Bravu, sector 2, prin emiterea unei decizii de respingere a cererii.

De altfel, în finalul sentinţei recurate, instanţa de fond face referire, implicit, la această distincţie dintre cele două tipuri de acte administrative asimilate - nesoluţionarea cererii şi refuzul de soluţionare, precizând că trebuie să se dea posibilitatea finală autorităţii publice să analizeze efectiv, în primul rând cererea şi documentaţia ataşată, rolul instanţei de contencios administrativ fiind de a verifica, iniţial, comportamentul autorităţii publice pârâte şi, ulterior, soluţia dată cererii administrative formulate de reclamantă.

Astfel, există o diferenţă clară între nesoluţionarea unei cereri şi refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, prin sentinţă instanţa de fond obligând pârâta la soluţionarea cererii, prin emiterea unei decizii, constatând că aceasta nu a fost soluţionată şi nu a obligat-o la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul teren, deci la soluţionarea favorabilă a cererii, ca urmare a constatării unui refuz nejustificat de soluţionare, respectiv a exprimării refuzului de acordare a despăgubirilor solicitate.

S-a invocat interpretarea eronată de către instanţa de fond a disp. art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 şi a disp. pct. 1 din Normele de aplicare a art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 atunci când a reţinut refuzul nejustificat de a soluţiona pe fond cererea sus menţionată, întrucât obiectul litigiului îl constituie verificarea de către instanţă a legalităţii Deciziei nr. 3501 din 24 august 2015 referitoare la construcţie.

Nu poate fi reţinută această critică din moment ce, aşa cum s-a arătat, reclamanta a solicitat şi constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 1444 mp, precum şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru acest imobil.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs invocat au fost enumerate demersurile făcute de recurentă pentru soluţionarea dosarului aferent cererii nr. x/C din 24.01.2006 susţinându-se că acesta este incomplet, astfel că obligaţia stabilită de instanţa de fond poate pune solicitanta în situaţia de a-i fi soluţionată respectiva cerere cu nerespectarea dreptului său de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi a preluării abuzive a acestuia.

Susţinerea nu este relevantă în soluţionarea căii de atac, din moment ce instanţa de fond a obligat pârâta la soluţionarea cerererii constatând că aceasta avea ataşată o documentaţie, iar caracterul complet sau incomplet al acestui dosar va fi analizat în cazul în care va fi supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ decizia ce va fi emisă de recurentă în soluţionarea cererii înregistrate sub nr. nr. 688683/C din 24.01.2006.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei civile nr. 3413 din 7 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 decembrie 2017.