Disciplinary sanction against architect upheld; cassation appeal admitted and lower judgment annulled

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Sesizarea instanţei de fond

Prin cererea adresată iniţial Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi ulterior declinată, prin sentinţa civilă nr. 2472 din 3 aprilie 2015, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ordinul Arhitecţilor din România - Comisia Naţională de Disciplină, anularea Hotărârii Comisiei Naţionale de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România nr. 6 din 27.05.2014 şi suspendarea aplicării consecinţelor acestui act administrativ.

În şedinţa publică din 21.05.2015 s-a dispus introducerea în cauză a pârâtei B., conform dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi art. 78 şi urm. C. proc. civ. cu motivarea că aceasta a fost parte în procedura administrativă.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Comisiei Naţionale de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România, inadmisibilitatea acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzuta de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi inadmisibilitatea acţiunii cu privire la motivele care nu au fost invocate in fata Comisiei Naţionale de Disciplina şi, pe cale de consecinţa, nu au făcut nici obiectul analizei şi al considerentelor Hotărârii nr. 6/2014, iar, pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Ordinul Arhitecţilor din România - Comisia Naţională de Disciplină, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Comisiei Naţionale de Disciplină, solicitând respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi respingerea acţiunii ca inadmisibila pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din legea nr. 554/2004.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale a Comisiei Naţionale de Disciplina a Ordinului Arhitecţilor din România şi excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile au fost analizate şi respinse, ca neîntemeiate, la termenul din 03.09.2015, pentru motivele indicate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2180 din 10 septembrie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Comisiei Naţionale de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România şi a inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile, ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ordinul Arhitecţilor din România, Comisia Naţională de Disciplină, şi B., a anulat Hotărârea Comisiei Naţionale de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România nr. 6 din 27.05.2014 şi a obligat pârâţii, în solidar, la 500 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 2180 din 10 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pârâta B. a declarat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., iar la data de 1 octombrie 2015 a depus completare la motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Primele motive de casare invocate au fost cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pentru că s-au încălcat regulile de procedură şi violarea unor principii generale de drept.

S-a invocat faptul că la 3.09.2015, când cauza s-a judecat în fond, recurenta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, dar a fost respinsă de către instanţă, cu toate acestea, la pronunţarea soluţiei instanţa de fond a avut în vedere înscrisurile noi depuse la dosar de către reclamant odată cu cererea de chemare în judecată şi care nu au făcut obiectul cercetării disciplinare în baza căreia s-a pronunţat Hotărârea nr. 6 din 27.05.2014 a Comisiei Naţionale de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil şi cel al imparţialităţii şi egalităţii de tratament juridic.

Referitor la cele trei hotărâri judecătoreşti invocate de instanţa de fond s-a spus că acestea nu existau la dosarul cauzei, fiind menţionate în Concluziile scrise depuse de către reclamant şi sunt irelevante din perspectiva soluţiei.

Al doilea motiv de casare a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (4) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi s-a invocat faptul că instanţa de fond a calificat motivele reclamantului fără ca acest aspect să fie pus în prealabil în discuţia părţilor, iar excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, nu a fost discutată.

A fost invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenta a susţinut că instanţa de fond trebuia să se rezume în motivarea hotărârii exclusiv la aspecte care şi de încălcarea de către arhitect a principiilor şi normelor deontologice ale profesiei, stabilind dacă astfel s-a adus atingere prestigiului şi onoarei profesiei de arhitect.

Curtea a reţinut greşit, în opinia recurentei, faptele în raport cu exigenţele textelor de lege şi a dezvoltat argumentele care au stat la baza aplicării sancţiunii disciplinare şi a motivării hotărârii Comisiei de disciplină.

Mai mult, instanţa de fond a încălcat o normă incidentă în cauză, respectiv dispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construire deoarece art. 27 din această lege, care stabileşte că recurenta-pârâtă nu avea nevoie de acordul reclamantului, acesta fiind necesar numai în caz de subzidire, iar între casa pârâtei şi cea a reclamantului este o distanţă de 5-10 metri.

Se susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. întrucât motivarea soluţiei prin raportare la planşele foto aflate la filele 51, 53 dosar fond vol. I s-a făcut cu încălcarea legii, aceste planşe foto nu au făcut obiectul analizei în etapa administrativă, dar şi pentru că s-a depăşit limita învestirii când s-a motivat soluţia cu referire la raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul C., în condiţiile în care motivele de fapt şi de drept care au stat la baza aplicării sancţiunii disciplinare nu au avut în vedere expertiza extrajudiciară, ci doar actele de cadastru intabulate/existente la Cartea Funciară.

Au fost încălcate de către instanţa de fond, când a motivat că în mod nejustificat s-a înlăturat apărarea reclamantului, chiar prin aparenta nelegalitate a autorizaţiei de construire a pârâtei, conform procesului-verbal de control nr. x din 29.05.2013 întocmit de ISC următoarele dispoziţii legale: art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 1 alin. (2) C. proc. civ., art. 20 C. proc. civ., art. 1 alin. (3) din Hotărârea nr. 387 din 22.09.2005 pentru aprobarea ROI, art. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 2 din Legea nr. 50/1991.

A fost criticată soluţia instanţei de fond ca insuficient motivată pentru că nu s-au prezentat argumente clare şi fără echivoc care ar exclude aplicarea sancţiunii disciplinare, fiind încălcat astfel art. 6 parag. (1) din CEDO.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a vizat interpretarea greşită a dispoziţiilor legale şi, totodată, fapta a fost reţinută greşit în raport cu exigenţa textului.

A fost invocată încălcarea prevederilor art. 7 alin. (21) şi (22) din Legea nr. 50/1991 şi faptul că reclamantul "a studiat AC 192/2013 la data de 27.05.2013", dar la dosar a fost depus un înscris semnat "conform cu originalul" de către reclamant.

În opinia recurentei instanţa de fond avea obligaţia să cerceteze dacă faptele reţinute de Comisia de disciplină se încadrează în dispoziţiile legale pe care le-a enunţat în vederea pronunţării hotărârii, respectiv Legea nr. 184/2001 şi Codul deontologic şi este lipsit de importanţă modul în care actele au ajuns în posesia reclamantului.

Invocarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. a avut legătură cu cea de-a treia faptă cercetată de instanţa de fond, soluţia fiind apreciată ca nelegală întrucât avea obligaţia, pe de o parte, de a cerceta în ce mod şi această faptă încalcă obligaţiile înscrise în Legea nr. 184/2001 şi ale Codului deontologic, iar, pe de altă parte, de a pune în balanţă şi protecţia interesului recurentei garantat prin Constituţie şi legile speciale.

Deşi instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea modului în care a fost emisă Hotărârea nr. 6/2014 a Comisiei Naţionale de Disciplină, respectiv de a stabili dacă faptele reţinute în sarcina reclamantului se înscriu în dispoziţiile Codului deontologic, instanţa emite judecăţi fără valoare şi, deci, nelegale, respectiv a recurs la analiza pe fond a unor înscrisuri, fiind scoase din contextul în care au fost emise.

Un alt motiv de casare are în vedere lipsa de încadrare a faptelor în textele de lege care au stat la baza aplicării sancţiunii disciplinare de către Comisia de Disciplină pentru că instanţa de fond trebuia să cerceteze faptele reclamantului, nicidecum pretinsele acţiuni ale recurentei faţă de aceasta, or, faptele săvârşite de către reclamant, dată fiind calitatea şi pregătirea acestuia de arhitect, precum şi utilizarea calităţii sale profesionale pentru a influenţa terţe persoane şi/sau pentru a obţine un anumit tratament ori informaţii din partea instituţiilor statului, sunt suficiente pentru a contura încălcarea principiilor şi normelor deontologice ale profesiei.

La 05.10.2015 recurenta a depus o completare a motivelor de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încheierea de şedinţă din 3.09.2015 prin care instanţa a soluţionat excepţiile lipsei capacităţii Comisie Naţionale de Disciplină şi excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei Comisia Naţională de Disciplină, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor calificarea acesteia ca fiind una a lipsei calităţii procesuale pasive şi, de aceea, recurenta apreciază că se impune motivarea soluţiei exclusiv din perspectiva excepţiei invocate şi nu prin raportare la legitimarea calităţii procesuale pasive.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile, deşi instanţa a înlăturat de la aplicabilitate dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, considerând că sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege, recurenta susţine că hotărârea contestată nu are caracterul unui act administrativ-jurisdicţional, iar termenul în care a fost contestat actul este de 30 de zile, conform art. 39 alin. (6) din Legea nr. 184/2001.

Intimatul A. a formulat întâmpinare la recursul declarat şi a solicitat respingerea ca inadmisibil a recursului formulat de pârâta B., menţinerea sentinţei civile nr. 2180/2015, prin care a fost anulată Hotărârea nr. 6/2014 emisă de Comisia Naţională de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România şi anularea completării motivelor de recurs formulate de recurentă la 01.10.2015 ca fiind tardiv formulate, respectiv cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Recurenta a răspuns la întâmpinarea formulat de intimat.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 30.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a dispus comunicarea acestuia către părţile din litigiu.

Prin încheierea din 29.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen pentru judecata acestuia, cu citarea părţilor.

La solicitarea recurentei-reclamante şi a intimatului-pârât a fost încuviinţată proba cu înscrisuri ce au fost depuse şi comunicate celorlalte părţi.

4. Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, a apărărilor formulate, a probelor administrate, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente.

Prealabil, va fi analizată solicitarea intimatului-pârât de respingere a recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2180/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil şi ca tardiv depuse completările la motivul de recurs.

Inadmisibilitatea invocată a vizat faptul că, de fapt, recurenta, prin motivele de recurs, nu a indicat motive de nelegalitate a hotărârii atacate, ci de netemeinicie, dar aceste susţineri sunt nefondate.

Recursul a fost motivat prin indicarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., fiind dezvoltate aceste critici, astfel că nu se poate susţine că acesta ar cuprinde numai critici de netemeinicie.

Tardivitatea completării motivelor de recurs nu poate fi reţinută deoarece, deşi intimatul a susţinut că acestea au fost depuse cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii, din analiza probelor depuse la dosar rezultă că sentinţa în dispozitivul căreia a fost respinsă şi soluţia cu privire la cele două excepţii, a fost comunicată pârâtei B. la data de 16.09.2015, iar completarea la motivele de recurs a fost depusă la 1.10.2015, astfel că acestea au fost depuse cu respectarea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

De altfel, pentru aceste argumente a şi fost admis în principiu recursul, astfel cum a fost completat, prin încheierea din 29.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Referitor la fondul recursului declarat de pârâta B.

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii reclamantului A., de anulare a Hotărârii CNDOAR nr. 6 din 27.05.2014 şi suspendarea aplicării consecinţelor acestui act administrativ.

Această hotărâre a fost emisă ca urmare a reclamaţiei pe care pârâta B. a formulat-o împotriva reclamantului la Filiala Teritorială Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România în considerarea calităţii sale membru al acestei organizaţii.

Prin Hotărârea nr. 51 din 14 ianuarie 2014 Filiala Teritorială Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România a respins sesizarea, cu motivarea ca faptele reclamate sunt de altă natura şi nu ţin de exercitarea profesiei de arhitect.

Împotriva acesteia, partea reclamantă a formulat recurs, iar Comisia Naţională de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor l-a admis prin Hotărârea nr. 38 din 08.05.2014, dispunând casarea şi procedând la rejudecare, în urma acesteia fiind pronunţată Hotărârea nr. 6 din 27.05.2014, prin care a fost sancţionat cu vot de blam pentru următoarele motive:

- pentru faptul ca a tăiat sârmele ce susţineau cofrajele în vederea turnării betonului;

- pentru faptul ca a procurat fara temei legal proiectul locuinţei doamnei B., de la Primăria Sectorului 2, uzitând de relaţii personale;

- pentru faptul ca a folosit proiectul tehnic şi Autorizaţia de Construire a doamnei Dobrescu ca suport tehnic în formularea unor reclamaţii împotriva acesteia.

Pe parcursul soluţionării cauzei, a fost introdusă ca pârâtă B. şi au fost invocate excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Comisiei Naţionale de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România şi cea a inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile.

Prin sentinţa atacată au fost respinse excepţiile invocate şi admisă cererea reclamantului, fiind anulată Hotărârea Comisiei Naţionale de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România nr. 6/2014.

Pentru că criticile din completarea la motivele de recurs sunt aduse unor excepţii soluţionate de către instanţa de fond, excepţii care pot influenţa soluţia adoptată în prezenta cauză, conform art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., instanţa de recurs va analiza, mai întâi aceste critici ce se referă la excepţii ce au fost respinse de instanţa de fond.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei Comisia Naţională de Disciplină a fost respinsă de către instanţa de fond în mod corect.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în materia contenciosului administrativ nu prezintă relevanţă existenţa sau nu a capacităţii de folosinţă a unei autorităţi sau instituţii publice, ci se analizează numai calitatea procesuală pasivă raportat la abilitarea acesteia de a emite acte administrative, astfel că, fiind emitenta actului ce se contestă în prezenta cauză aceasta are capacitate administrativă ce îi conferă dreptul de a sta în proces şi, deci, capacitate juridică în sensul civil al noţiunii.

Excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile a fost respinsă cu motivarea că, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, procedura prealabilă nu este necesară pentru anularea actelor administrativ-jurisdicţionale, cum este şi cazul deciziei contestate în prezenta cauză, iar soluţia a fost criticată de recurenta-pârâtă pentru că a considerat că actul contestat nu este unul administrativ jurisdicţional şi ar fi aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi, deci, necesară parcurgerea procedurii prealabile anterior formulării acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ.

Pentru a putea stabili dacă este necesară sau nu procedura prealabilă este important de stabilit dacă hotărârea atacată este un act administrativ sau un act administrativ jurisdicţional.

Art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 defineşte actul administrativ ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ", iar la lit. d) din acelaşi act normativ este definit actul administrativ-jurisdicţional ca fiind "actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială". La lit. e) se prevede că jurisdicţia administrativă specială este "activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale".

În calificarea unui act emis sau a activităţii desfăşurate de o autoritate sau instituţie publică este esenţială prevederea din legea care reglementează aceasta.

Conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, cu modificările şi completările ulterioare, Comisiile de disciplină ale Ordinului Arhitecţilor din România sunt organe cu activitate jurisdicţională şi se organizează "la nivel naţional şi teritorial pentru fiecare filială", iar potrivit art. 39 alin. (5):

"procedura judecării abaterilor este prevăzută în Registrul Ordinului Arhitecţilor din România şi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă".

Este relevant, de asemenea, de amintit, prevederile art. 38 alin. (5) din acelaşi act normativ (împotriva hotărârii comisiei teritoriale de disciplină, prin care s-a aplicat una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), se poate formula contestaţie la Comisia naţională de disciplină în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii) şi art. 38 alin. (6) (împotriva hotărârii Comisiei naţionale de disciplină, prin care s-a aplicat o sancţiune disciplinară prevăzută la alin. (2), se poate formula contestaţie la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii).

De aceea, faţă de aceste prevederi rezultă că, în cazul în care se contestă o hotărâre a Comisiei naţionale de disciplină prin care s-a aplicat o sancţiune administrativă, partea vătămată formulează "contestaţia" la instanţa de contencios administrativ competentă şi nu este necesară formularea plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi soluţia instanţei de fond sub acest aspect, este legală, iar criticile recurentei sunt nefondate.

Criticile recurentei ce vizează fondul cauzei sunt fondate pentru următoarele considerente:

În hotărârea Comisiei Naţionale de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor, prin Hotărârea nr. 38 din 8.05.2014 s-a reţinut că intimatul-reclamant a săvârşit următoarele fapte:

- a tăiat legăturile de sârmă ce susţineau scândurile instalate în vederea turnării betonului şi a distrus cofrajul instalat pentru turnarea sâmburilor de beton din zidăria casei Ştefaniei Dobrescu. Arhitectul a recunoscut că a făcut acest lucru în deplină cunoştinţă de cauză, prin natura profesiei sale (…). Acest act făcut cu bună-ştiinţă a avut efecte nocive nu doar asupra rezistenţei (…). Arh. a motivat acest gest ca fiind întemeiat pe faptul că acel zid se afla pe terenul său, afirmaţie care nu a rezultat, însă, din documentele cadastrale prezentate în timpul audierilor;

- a procurat fara temei legal proiectul locuinţei doamnei Dobrescu Stefania de la Primaria Sectorului 2, uzitând de relaţii personale;

- a folosit proiectul tehnic şi documentaţia supusă autorizării de construcţie aparţinând doamnei Ştefania Dobrescu ca suport tehnic in formularea unor reclamaţii împotriva acesteia;

- pentru faptele constatate, ce au reprezentat în opinia Comisiei dovezi de indisciplină şi de lipsă de etică în raport cu Codul deontologic al profesiei de arhitect, putând fi încadrate la art. 10 şi art. 18, membrii Comisiei i-au aplicat părţii reclamate sancţiunea votului de blam, conform art. 18 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură jurisdicţională al comisiilor de disciplină ale OAR şi art. 38 alin. (2) din Legea nr. 184/2001.

Instanţa de fond a analizat fiecare dintre aceste abateri şi a considerat că au fost fondate criticile reclamantului, anulând hotărârea contestată.

Primul motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.) şi care s-a referit la încălcarea regulilor de procedură şi violarea unor principii generale de drept, este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sancţiunea nulităţii este definită în art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru că se prevede că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acesteia.

Recurenta invocă faptul că instanţa de fond a respins solicitarea acesteia de a depune înscrisuri la dosar, dar prin acestea nu se poate considera că i-a fost produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii atacate cu recurs şi, de aceea, nu se impune casarea hotărârii atacate sub acest aspect. De altfel, recurenta a putut depune înscrisuri în faţa instanţei de recurs şi care vor putea fi analizate în contextul analizei criticilor formulate în prezenta cauză în raport cu probele la care a făcut trimitere instanţa de fond, probe administrate în fond.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la atitudinea instanţei de fond care a calificat argumentele reclamantului ca unele care ţin de netemeinicia sancţiunii ce i-a fost aplicată şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâta B. nu este fondat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului invocată de pârâtă a fost motivată pe neinvocarea motivelor din acţiune şi în faţa Comisiei Naţionale de Disciplină şi nu au făcut obiectul analizei şi al considerentelor Hotărârii nr. 6/2014.

În fapt, într-adevăr, reclamantul în cererea sa de chemare în judecată a susţinut că se impune anularea pentru că emitenta actului contestat nu ar avea competenţa de analiză, constatare şi judecare a cauzelor, totuşi, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, criticile subsumate acestui motiv de anulare reprezintă aspecte de netemeinicie a sancţiunii aplicate şi s-au făcut trimiteri la aspecte de fapt, iar concluzia reclamantului a fost aceea că nu a adus atingere în niciun fel Codului Deontologic din 27.11.2011 al profesiei de arhitect.

Se poate considera că prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii, sub acest aspect, soluţia instanţei de fond nu este nelegală, aşa cum susţine recurenta şi nu se impunea punerea în discuţia părţilor a modului în care este redactată acţiunea reclamantului.

Recurenta a invocat ca motiv de casare şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi a apreciat că instanţa de fond nu ar fi motivat suficient, însă, din analiza considerentelor sentinţei atacate rezultă că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor legale, respectiv art. 425 C. proc. civ., pentru că au fost prezentate argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Faptul că instanţa de fond nu a răspuns la toate argumentele invocate de reclamant sau în apărare de către pârâţi, nu echivalează cu nemotivarea sentinţei atacate cu recurs şi, de aceea, acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

Este fondat, însă, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de anulare a hotărârii contestate.

Membrii Ordinului Arhitecţilor din România răspund disciplinar, potrivit Legii nr. 184/2001 pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 184/2001, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, ale prezentului regulament, ale Codului deontologic al profesiei de arhitect, ale hotărârilor adoptate de forurile de conducere abilitate ale Ordinului, precum şi pentru orice abateri săvârşite in legătura cu profesia ori in afara acesteia care aduc prejudicii prestigiului profesiei sau Ordinului", iar art. 96 din Codul deontologic al profesiei de arhitect prevede in mod expres ca "nerespectarea prevederilor prezentului cod se sancţionează conform art. 38 din Legea nr. 184/2001, republicata, cu modificările şi completările ulterioare".

Codul deontologic al profesiei de arhitect dispune, în art. 10, că "Orice arhitect trebuie să se abţină, inclusiv în afara vieţii profesionale, de la acte de natură să ducă la desconsiderarea sa şi a profesiei de arhitect";

Art. 18:

"Arhitectul nu va folosi relaţiile personale sau de rudenie pentru a influenţa deciziile autorităţilor cu activitate în domeniul arhitecturii, în folosul personal şi în detrimentul interesului public".

Cu privire la prima abatere reţinută, potrivit căreia persoana reclamată/reclamantul din acţiunea adresată instanţei de fond, ar fi tăiat legăturile de sârmă ce susţineau scândurile instalate în vederea turnării betonului şi a distrus cofrajul instalat pentru turnarea sâmburilor de beton din zidăria casei numitei Ştefania Dobrescu, instanţa de fond a arătat că, deşi a recunoscut că a făcut acest lucru în deplină cunoştinţă de cauză, prin natura profesiei sale şi cu bună-ştiinţă, aceste afirmaţii au fost scoase din context şi folosite trunchiat.

Fără a se contesta starea de conflict existentă între părţi şi care este dovedită de probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că nu a fost săvârşită această faptă, deoarece, cel puţin în aparenţă, această atitudine a fost una prin care acesta a încercat să-şi apere proprietatea, putând fi sancţionat civil, penal, constituţional dar nu disciplinar.

În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a apreciat că a lipsit acordul reclamantului pentru montarea cofrajelor, pătrunderea fără drept a lucrărilor pârâtei pe terenul proprietatea reclamantului şi chiar aparenţa de nelegalitate a autorităţii de construire a pârâtei conform procesului-verbal de control nr. x/29.,05.2013. întocmit de Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Criticile recurentei în privinţa acestor susţineri sunt fondate.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 50/1991:

"(1) Autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi post utilizarea construcţiilor. (2) Autorizaţia de construire se emite în baza documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, elaborată în condiţiile prezentei legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii".

Fiind un act administrativ aceasta se bucură de prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate, astfel că acestea nu pot fi răsturnate decât prin anularea actului administrativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, prin obţinerea suspendării acesteia.

În raport de aceste argumente nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de fond referitoare la "aparenta nelegalitate a autorizaţiei de construire" emisă pârâtei. Mai mult, acţiunea formulată de intimatul-reclamant ce a avut ca obiect anularea autorizaţiei de construire nr. 192 din 3.04.2013 emisă de Primăria Sector 3 Bucureşti a fost respinsă, în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 6274 din 25.10.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, conform înscrisului depus la fila 214, dos. recurs ICCJ, iar cererea de suspendare a fost şi ea respinsă.

Aparenta nelegalitate a autorizaţiei de construire nu poate fi dedusă din procesul-verbal de control nr. x din 29.05.2013 al Inspectoratului de Stat în Construcţii, aşa cum susţine instanţa de fond, întrucât la solicitarea acestuia, Primăria Sector 3 Bucureşti a comunicat că nu-şi însuşeşte acest proces-verbal şi a comunicat aceasta cu adresa nr. x/10.06.2013, adresă în care s-a precizat că autorizaţia de construire s-a emis în baza documentaţiilor tehnice, avizelor şi acordurilor favorabile cu respectarea legislaţiei în vigoare.

Pentru că autorizaţia de construire se emite în baza unei documentaţii cadastrale nu poate fi reţinută nici motivarea instanţei de fond care susţine că "distanţa" dintre cele două imobile se pare că există numai în acte, iar nu în fapt, pe teren, pentru că nici această documentaţie cadastrală nu poate fi ignorată de simple supoziţii, aşa cum a procedat instanţa de fond.

Existenţa documentaţiei cadastrale ce dovedeşte că prin montarea cofrajelor nu s-a încălcat proprietatea reclamantului, aşa cum a reţinut şi Comisia Naţională de Disciplină a Ordinului Arhitecţilor din România, a autorizaţiei de construire emisă pe numele recurentei-pârâte precum şi recunoaşterea faptei şi chiar având reprezentarea faptelor sale dovedesc că această faptă constituie o abatere care aduce prejudicii profesiei de arhitect.

Cea de-a doua faptă reţinută a constat în procurarea fără temei legal a proiectului locuinţei doamnei B. de la Primăria Sectorului 3 Bucureşti.

Instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine săvârşirea acestei fapte pentru că nu există dovezi asupra modului în care documentele respective ar fi ajuns în posesia acestuia.

Sentinţa atacată în prezenta cauză a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale, sub acest aspect.

Potrivit art. 7 alin. (21) din Legea nr. 50/1991:

"Autorizaţia de construire şi anexele acesteia au caracter public şi se pun la dispoziţia publicului spre informare pe pagina proprie de internet a autorităţii administraţiei publice emitente sau prin afişare la sediul acesteia, după caz".

Reclamantul a făcut cerere înregistrată din 23.05.2013, prin care a solicitat Primăriei sector 3 punerea la dispoziţie a autorizaţiei de construire emisă pe numele pârâtei, dar în baza acesteia nu se putea dispune emiterea copiei după autorizaţie sau a anexelor sale. Reclamantul a recunoscut că a intrat în posesia acestora ca urmare a cererii formulate, însă, în baza ei se putea, potrivit legii, să se permită numai accesul la autorizaţie şi anexele sale şi nu eliberarea unei copii, care nici nu a fost solicitată, solicitarea vizând numai punerea la dispoziţie.

Ca o dovadă că textul art. 7 alin. (21) din Legea nr. 50/1991 permite numai punerea la dispoziţie a autorizaţiei şi anexelor este şi răspunsul înregistrat din 2.10.2013 la Primăria sector 3 Bucureşti şi comunicat recurentei atunci când aceasta a solicitat copii xerox după actele care au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire din 26.01.2009 .

În aceeaşi adresă s-a precizat că la cererea instanţei de judecată, Primăria Sector 3 prin Direcţia Juridică, dacă este parte într-un proces are obligaţia, în calitate de emitent, să depună actele în copie conformă cu originalul la instanţa de judecată.

Este adevărat că răspunderea pentru fapta de a-i fi înmânate copii după autorizaţia de construire şi anexele sale este a persoanei care a săvârşit-o, dar aceasta nu înseamnă că nu poate constitui abaterea în sensul Legii nr. 184/2001 al Codului deontologic modalitatea în care reclamantul a intrat în posesia copiilor, fără respectarea prevederilor legale, mai ales că, fiind de profesie arhitect, cunoştea modalitatea legală în care ar fi putut obţine copii ale autorizaţiei de construire.

Chiar dacă nu se analizează răspunderea penală pentru această faptă, aceasta constituie abatere pentru care poate fiu antrenată răspunderea disciplinară, mai ales că art. 18 din Codul deontologic al profesiei de arhitect prevede că "Arhitectul nu va folosi relaţiile personale sau de rudenie pentru a influenţa deciziile autorităţilor cu activitate în domeniul arhitecturii, în folosul personal şi în detrimentul interesului public".

Cea de-a treia faptă pentru care a fost aplicată sancţiunea a fost aceea că reclamantul a folosit proiectul tehnic şi documentaţia supusă autorizării de construcţie aparţinând lui B. ca suport tehnic pentru formularea unor reclamaţii împotriva acesteia.

Instanţa de fond a anulat sancţiunea cu motivarea că prin aceasta se sancţionează nelegal dreptul reclamantului, ca de altfel, al oricărei persoane de a se adresa instituţiilor abilitate pentru a sesiza încălcări ale normelor legale, iar plângerile reclamantului cu privire la construcţia edificată de pârâtă nu apar ca "simple reclamaţii", pentru că acestea s-au confirmat, aşa cum rezultă din procesul-verbal de control nr. x din 29.05.2013 întocmit de Inspectoratul de Stat în Constraucţii.

Tot instanţa de fond a făcut referiri la mai multe soluţii ale instanţelor în legătură cu sesizările recurentei-pârâte la adresa reclamantului.

Însă, sancţiunea a fost aplicată tocmai având în vedere faptul că profesia de arhitect impune o anumită conduită, inclusiv în afara vieţii profesionale.

Într-adevăr, între intimatul-reclamant şi recurenta-pârâtă există o relaţie tensionată, dar reclamantul nu putea folosi, inclusiv în sesizările pe care le-a adresat diferitelor autorităţi, documentele în posesia cărora a intrat şi, de aceea, nu se poate considera că aceasta reprezintă o manifestare a dreptului de sesizare a oricărei persoane.

În această cauză nu se analizează dacă plângerile şi sesizările reclamantului cu privire la construcţia edificată de pârât sunt sau nu şicanatoare, abuzive ori de rea-credinţă ci se verifică dacă reclamantul a avut un comportament conform prevederilor legale şi ale Codului deontologic atunci când a folosit pentru formularea unor sesizări documente obţinute în calitatea sa de arhitect.

De altfel, celelalte litigii dintre recurenta-pârâtă şi intimatul-reclamant au continuat şi după soluţionarea cauzei în primă instanţă şi, din probele depuse la dosar în faţa instanţei de recurs, rezultă că cele mai multe nu s-au finalizat.

Nu se poate vorbi de o "confirmare" a plângerilor reclamantului cu privire la construcţia edificată de pârâtă şi că aceasta ar rezulta din adresa din 29.05.2013 emisă de Inspectoratul de Stat în Construcţii deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, acest proces-verbal nu a fost însuşit de Primăria Sector 3 Bucureşti, iar acţiunea formulată împotriva autorizaţiei de construire emisă pe numele recurentei-pârâte, în primă instanţă, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă.

Toate aceste aspecte dovedesc că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale, deoarece actul contestat - Hotărârea nr. 6 din 27.05.2013 a Comisiei Naţionale de Disciplină din cadrul Ordinului Arhitecţilor din România este legal şi temeinic şi nu se impune anularea acestuia, iar probele dovedesc că intimatul-reclamant se face vinovat de faptele reţinute şi care atrag sancţiunea disciplinară a acestuia.

În raport de aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, casată sentinţa şi, rejudecând, va fi respinsă acţiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 2180 din 10 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2017.