Police officer's obligation to repay training costs after leaving to become judicial auditor; contractual nature of commitment vs. administrative liability

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând:

- anularea în parte a hotărârii nr. 35 din 23 martie 2015 pronunţată de M.A.I. - Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor în dosar nr. x/2015, în sensul anulării pct. 4 din dispozitivul hotărârii ce prevede:

"Dispune efectuarea unei cercetări administrative în cauză de către o comisie constituită la nivelul I.G.P.R. în ceea ce priveşte aspectele constatate prin hotărârea de referinţă. Termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la data înregistrării prezentei hotărâri la secretariatul I.G.P.R." (capăt de cerere principal);

- anularea în tot a deciziei de imputare nr. 383598 din 15 iunie 2015 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române (capăt de cerere accesoriu).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1032 din 25 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că hotărârea nr. 35 din 23 martie 2015 îndeplineşte cerinţa unei motivări complete, care să asigure reclamantului şi oricărei instanţe care o cenzurează, posibilitatea de a urmări, in mod clar şi neechivoc, raţionamentul organului emitent. În mod legal s-a dispus efectuarea unei noi cercetări administrative, în baza art. 118 alin. (3) din Instrucţiunile MAI nr. 114/2013, de vreme ce exista un motiv temeinic reprezentat de nulitatea actelor efectuate pe parcursul primei cercetări. Existenta unei culpe a organului care a făcut prima cercetare administrativa nu exclude aplicarea art. 118 alin. (3) din Instrucţiunile MAI nr. 114/2013, de vreme ce acest text de lege nu distinge intre motivele temeinice care pot justifica efectuarea unei noi cercetări de organul superior celui care a efectuat cercetarea iniţiala. În acest caz, nu se aplica principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece, este aplicabila norma speciala reprezentata de art. 118 alin. (3) din Instrucţiunile MAI nr. 114/2013, in detrimentul normei generale ce consacra principiul menţionat, norma speciala ce include in motivele temeinice şi pe cele ce presupun culpa organului care a efectuat cercetarea iniţiala.

S-a mai arătat, faptul că auditorii de justiţie nu îndeplinesc o funcţie publică reiese şi din conţinutul prevederilor care reglementează regimul disciplinar aplicabil acestora. Astfel, potrivit prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cea mai gravă dintre sancţiuni o reprezintă exmatricularea din Institutul Naţional al Magistraturii, sancţiune specifică numai celor care urmează un proces de formare în cadrul unei instituţii de învăţământ. De aceea, s-a considerat ca nu poate fi reţinută aplicarea unui tratament diferenţiat poliţiştilor care au dobândit calitatea de auditori de justiţie, faţă de poliţiştii care au avut minim 5 ani vechime în funcţii juridice, admişi direct în magistratură, acestea nefiind categorii socio-profesionale similare aflate în situaţii identice. Dobândirea calităţii de auditor de justiţie nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Cererea de recurs

Reclamantul A. a atacat cu recurs sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, solicitând casarea şi, pe fond, admiterea cererii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:

- contrar instanţei de fond, consideră recurentul că trebuiau analizate de Comisie toate criticile invocate, cu referire la inadmisibilitatea cadrului legal invocat, împlinirea termenelor de prescripţie sau decădere şi nulitatea, aspecte ce s-au produs anterior demarării procedurii de citare viciate;

- instanţa de fond a aplicat eronat doar metoda gramaticală (ad literam) de interpretare a art. 118 alin. (3) din IMAI nr. 114/2013, reţinând că acest text de lege ar include în cadrul motivelor temeinice şi pe cel ce presupune culpa organului care a efectuat cercetarea iniţială, aducând atingere principiului respectării unităţii între litera şi spiritul legii, fiind încălcată echitatea;

- MAI trebuia să-şi exercite drepturile procesuale cu bună credinţă, aspect care nu s-a concretizat, fiindu-i încălcat dreptul procesual referitor la termenul optim şi previzibil conform aplicării în mod analog a art. 6 din C. proc. civ.

- contrar instanţei de fond consideră că s-a produs un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, de către Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul MAI;

- instanţa de fond nu a analizat susţinerile privind faptul că emiterea unei decizii de imputare este o măsură discriminatorie, contrară Protocolului 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea generală a discriminării. Discriminarea se invocă faţă de situaţia ofiţerilor de poliţie judiciară care au intrat în magistratură în condiţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 precum şi faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 65/2003 şi O.U.G. nr. 54/2011;

- instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra criticilor precizate în carul răspunsului la întâmpinare precum şi în cadrul notelor scrise.

4. Apărările intimaţilor

Ministerul Afacerilor Interne, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea hotărârii primei instanţe ca temeinică şi legală, arătând în esenţă că susţinerile recurentului sunt lipsite de fundament, întrucât instanţa a analizat şi s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor invocate.

Prin întâmpinarea formulată, Inspectoratul General al Poliţiei Române a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că decizia de imputare nr. 383.598 din 15 iunie 2015 emisă de IGPR şi actele subsecvente au fost emise cu respectarea prevederilor legale.

5. Excepţia de neconstituţionalitate

La data de 23.02.2017 recurentul-reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate, completată la data de 5.04.2017, a dispoziţiilor:

- art. 2, art. 9, art. 24 alin. (3), art. 47 din O.G. nr. 121/1998 - în privinţa tezei privind aplicarea actului normativ în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul MAI;

- O.G. nr. 121/1998 - în privinţa aplicării în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul MAI;

- O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a poliţiştilor;

- nr. 25 din 26 ianuarie 1999 pentru aprobarea O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

În susţinerea excepţiei invocate, recurentul-reclamant a arătat în privinţa art. 1 alin. (4), (5) din Constituţie şi art. 6 din CEDO că tragerea sa la răspundere materială s-a făcut în baza unor acte normative secrete, aplicate de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" în efectuarea calculului pretinsului prejudiciu, sumă preluată exact de organele MAI implicate în cercetare.

Cu privire la incidenţa art. 61 alin. (1), art. 108 alin. (3), art. 115 alin. (1) din Constituţie se arată că Guvernul a fost abilitat prin Legea nr. 148/1998 să emită o ordonanţă, ca act normativ autonom, privind răspunderea materială a militarilor însă Guvernul a emis O.G. nr. 121/1998 ce nu se încadrează în limitele şi condiţiile prevăzute de legea menţionată.

În privinţa incidenţei art. 55 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. j), p din Constituţie, se arată că regimul general al răspunderii materiale a militarilor şi poliţiştilor (şi a întregului personal civil din structura MAN, SRI, SPP, SIE, STS, MAI şi Ministerul Justiţiei) nu se regăseşte într-o lege organică, normele generale de reglementare fiind prevăzute de O.G. nr. 121/1998, iar normele de aplicare fiind stipulate de Instrucţiunile MAI nr. 114/2013.

6. Procedura de filtrare a recursului

Raportul asupra admisibilităţii recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părţilor în baza încheierii din data de 27.04.2017, conform alin. (4) al aceluiaşi articol. Prin încheierea din 19.10.2016, completul de filtru a admis recursul în principiu şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

7. Contestaţia privind tergiversarea

La data de 5.07.2017, recurentul-reclamant a formulat contestaţie privind tergiversarea procesului în privinţa nefixării primului termen de judecată, invocând în drept prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În susţinerea acestei cereri, s-a arătat, între altele, că la data de 5.06.2017 completul avea obligaţia legală imperativă de a trece la examinarea recursului, apreciindu-se ca fixarea primului termen de judecată poate fi dispusă chiar şi în cadrul vacanţei judecătoreşti.

8. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererilor formulate şi a recursului exercitat

1. Analizând contestaţia privind tergiversarea procesului în privinţa nefixării primului termen de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 522 din C. proc. civ.:

"(1) Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:

1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Deci, articolele 522 - 526 din Noul C. proc. civ., sub denumirea "Contestaţie privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac, aflată la dispoziţia părţilor şi a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a acestei situaţii.

Articolul 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ. precizează expres situaţiile în care părţile sau/şi procurorul pot face contestaţia.

Toate motivele vizează, inevitabil, şi culpa instanţei, mai exact atitudinea ei faţă de neglijenţa sau abuzul părţilor, a altor participanţi în proces, ori a terţilor propriu-zişi, care aveau obligaţii legale sau judiciare.

Ceea ce caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 din C. proc. civ. este pasivitatea instanţei de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziţie pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte, sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

În acest context, contestaţia în tergiversarea procesului nu trebuie privită ca o posibilitate de sancţionare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situaţiile în care chiar instanţa cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluţionării procesului într-un termen rezonabil.

Noţiunea de termen optim şi previzibil trebuie apreciată însă nu prin raportare la elemente subiective, care ţin de dorinţa părţii de a-i fi soluţionată cauza într-un termen cât mai scurt, ci de posibilitatea obiectivă a judecătorului, conferită de lege, de a putea trece la judecarea pricinii, numai după parcurgerea tuturor etapelor procedurale premergătoare, impuse de dispoziţiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 coroborate cu cele ale art. 493 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, la analiza respectării "termenului optim şi previzibil" în soluţionarea cauzei, trebuie luate în considerare şi alte elemente obiective, care ţin de încărcătura instanţei de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza şi, implicit, a completului de filtru desemnat pentru pregătirea dosarului şi pentru a decide asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.

În acest sens, este de reţinut că Legea nr. 2/2013, care a amânat până la data de 1 ianuarie 2016 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 95/2016, care a amânat până la data de 1 ianuarie 2019 punerea în aplicare a dispoziţiilor C. proc. civ., republicat, potrivit cărora procedura de regularizare a recursului se efectuează de către instanţa a cărei hotărâre se atacată, a condus la existenţa un volum mare de activitate la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin completurile sale a trebuit să soluţioneze atât cauze înregistrate pe vechiul C. proc. civ., cât şi recursurile înregistrate pe noul C. proc. civ., inclusiv sub aspectul regularizării şi filtrării acestora.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului cum că se putea acorda termen de judecată în perioada vacanţei judecătoreşti, întrucât în această perioadă se soluţionează doar cauze urgente, aprobate de Colegiul de Conducere al instanţei.

De asemenea, nefondată este susţinerea recurentului privind soluţionarea dosar nr. x/2014 al Curţii de Apel Suceava cu prioritate faţă de dosarul său deşi era înregistrat ulterior, având în vedere că obiectul acestui dosar era suspendarea executării unui act administrativ, cauză ce se judecă de urgenţă şi cu precădere în condiţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 524 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia la tergiversarea procesului ca neîntemeiată.

2. În ceea ce priveşte cererea recurentului-reclamant A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor:

- art. 2, art. 9, art. 24 alin. (3), art. 47 din O.G. nr. 121/1998 - în privinţa tezei privind aplicarea actului normativ în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul MAI;

- O.G. nr. 121/1998 - în privinţa aplicării în cazul actualilor şi/sau foştilor poliţişti din cadrul MAI;

- O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a poliţiştilor;

- Legea nr. 25 din 26 ianuarie 1999 pentru aprobarea O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor,

Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor citate rezultă că, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite următoarele condiţii în mod cumulativ: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

După cum rezultă din susţinerile recurentului-reclamant, redate mai sus, acesta nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate ale articolelor care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, ci face referire la situaţia sa de fapt, încercând să combată soluţia instanţei de fond prin argumente care nu au fost invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Condiţia relevanţei excepţiei care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţelor. Legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul pendinte, adică a obiectului procesului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

Examinând cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate se constată că recurentul reclamant susţine neconstituţionalitatea normelor legale care reglementează răspunderea poliţistului pentru pagubele cauzate patrimoniului unităţii, prin trimitere la legislaţia aplicabilă personalului civil din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, prin prisma modului în care acestea pot fi interpretate şi aplicate. O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, stabileşte prin art. 9 că "prevederile prezentei ordonanţe se aplică şi militarilor aflaţi în misiune în afara graniţelor ţării, precum şi salariaţilor civili din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2", respectiv Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale al Ministerului Jusţiţiei.

Aşa fiind, se constată că întreaga motivare a recurentului reclamant se circumscrie în sfera unei problematici care excede controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate. Astfel, pretinsa lipsă de precizie şi predictibilitate a dispoziţiilor legale atacate vizează, în realitate, aspecte referitoare la lămurirea înţelesului unei norme de trimitere şi selectarea dispoziţiei legale aplicabile în cauză, în vederea angajării răspunderii poliţistului pentru pagubele cauzate patrimoniului unităţii. Or, înţelegerea conţinutului normelor juridice criticate prin corelare cu alte dispoziţii legale vizează interpretarea şi aplicarea legilor în cauzele deduse judecăţii şi intră în competenţa instanţelor judecătoreşti investite cu soluţionarea cauzelor, fiind operaţiuni specifice şi inerente înfăptuirii justiţiei, iar nu realizării controlului de constituţionalitate ce vizează verificarea conformităţii legii cu Constituţia.

În speţă, Înalta Curte constată că nici motivele de recurs formulate de recurent şi nici susţinerile formulate în cuprinsul acţiunii, nu au legătură cu aspectele invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel că nu este îndeplinită condiţia legăturii normei vizate de excepţia de neconstituţionalitate cu cauza.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ, se va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, ca inadmisibilă.

3. Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne, Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea în parte a hotărârii nr. 35 din 23 martie 2015 pronunţată de M.A.I. - Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor în dosar nr. x/2015, în sensul anulării punctului 4 din dispozitivul hotărârii ce prevede "Dispune efectuarea unei cercetări administrative în cauză de către o comisie constituită la nivelul I.G.P.R. în ceea ce priveşte aspectele constatate prin hotărârea de referinţă. Termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la data înregistrării prezentei hotărâri la secretariatul I.G.P.R." (capăt de cerere principal):

- anularea în tot a deciziei de imputare nr. 383598 din 15 iunie 2015 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române (capăt de cerere accesoriu).

Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, motiv pentru care reclamantul a formulat prezentul recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Or, în cauza de faţă, recurentul formulează critici privind procedura cercetării administrative prealabile şi nu critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, astfel încât motivul de casare invocat apare ca nefondat.

Cel de al doilea motiv de recurs invocat este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (a) pct. 6 din C. proc. civ. şi se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea unei hotărâri este necesară pentru ca părţile să cunoască temeiurile, fundamentele soluţiei adoptate de judecător, iar instanţa de control judiciar să poată aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei acesteia.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

S-a susţinut, în doctrină, că hotărârea ar putea fi casată pentru acest motiv dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, sau între considerente, lipseşte total motivarea dezlegării date de instanţă unei anumite chestiuni de fapt sau de drept sau motivarea este superficială, precum şi atunci când judecătorul a motivat confuz, sumar situaţia de fapt astfel încât instanţa de recurs nu poate să determine în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Este însă de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere, pentru a se considera că hotărârea este motivată.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale incidente, iar în legătură cu măsurile procedurale dispuse au fost arătate şi prin încheierile premergătoare motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Mai mult decât atât, nu va fi reţinută critica recurentului privind neanalizarea de către prima instanţă a argumentelor noi formulate prin notele scrise întrucât pe de o parte, potrivit dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, iar potrivit art. 204 alin. (1) reclamantul poată să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care este legal citat. Din aceste prevederi legale rezultă că reclamantul nu mai poate aduce argumente noi prin notele scrise formulate la ultimul termen de judecată ci doar, eventual, să le sintetizeze sau să le dezvolte pe cele invocate deja la momentele prevăzute de lege.

Pe de altă parte, aşa cum am arătat mai sus, judecătorul nu este obligat să răspundă tuturor argumentelor formulate de părţi ci doar să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere.

Ultimul motiv de casare invocat de recurent se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, recurentul-reclamant A. a urmat, începând cu anul 2006, cursurile Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", iar la data de 28.08.2006 a încheiat Angajamentul de şcolarizare, înregistrat sub numărul 15555, cu Ministerul Administraţiei şi Internelor - Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", prin care acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliţie să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Totodată, recurentul-reclamant se obliga să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate de Ministerul Administraţiei şi Internelor pe timpul şcolarizării, în cazul în care va fi îndepărtat din instituţia de formare a ofiţerilor de poliţie pentru lipsa de interes la învăţătură sau pentru abateri disciplinare, ori încetează şcolarizarea la cererea sa, precum şi în eventualitatea că nu-şi va respecta obligaţia de a îndeplini serviciul în condiţiile alineatului precedent în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior.

Prin Ordinul M.A.I. nr. II/3596 din 24 iulie 2014, s-a dispus în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. d) art. 70 şi art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 360/2002, art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 30/2007, încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.

Urmare a acestui fapt s-a dispus efectuarea cercetării administrative şi a fost emisă Decizia de imputare nr. 647232 din 30 octombrie 2014, ce a fost menţinuta iniţial prin Hotărârea nr. 237687 din 5 ianuarie 2015 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul DGPMB însă, ulterior, a fost anulată prin Hotărârea nr. 35 din 23 martie 2015 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul MAI, dispunându-se efectuarea unei cercetări administrative de către o comisie constituită la nivelul IGPR.

După finalizarea acestei noi cercetări administrative a fost emisă de către Inspectoratul General al Poliţiei Române decizia de imputare nr. 383598 din 15 iunie 2015.

Împotriva acestei din urmă decizii de imputare precum şi împotriva punctului 4 din Hotărârea nr. 35 din 23 martie 2015 a introdus reclamantul cererea de chemare în judecată, formulând critici asupra procedurii cercetării administrative cât şi asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii.

Răspunzând punctual susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine în primul rând că problema de drept ce se impune a fi rezolvată în prezenta cauză, decurgând din susţinerile părţilor, este de a stabili caracterul actului intitulat "Angajament" şi a obligaţiilor ce decurg din acesta.

După cum s-a menţionat mai sus, prin Angajamentul înregistrat sub nr. x din 28 august 2006 Ministerul Internelor şi Reformei Administrative - Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" se obliga să suporte cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere ale recurentului reclamant, iar acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliţie să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Or, art. 942 din C. civ., în vigoare la momentul semnării Angajamentului, defineşte contractul ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge între dânşii raporturi juridice". Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al părţilor - voinţa lor juridică.

În conformitate cu art. 969 din C. civ., "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante". Din acest principiu se desprind două idei: obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părţile nu se pot sustrage şi obligativitatea priveşte, în primul rând, părţile contractante.

Obligativitatea contractului prezintă o deosebită însemnătate, nu numai pentru raporturile dintre părţi dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice în general. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţii înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă.

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor: fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor, obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi, ambele obligaţii sunt interdependente.

Pornind de la aceste consideraţii generale şi analizând obligaţiile părţilor ce decurg din Angajamentul nr. 15555 din 28 august 2006, Înalta Curte reţine că acest act juridic are natura unui contract sinalagmatic, iar încălcarea obligaţiilor asumate atrage, în primul rând, incidenţa răspunderii civile contractuale.

Răspunderea ce intervine în cazul nerespectării obligaţiei asumate prin Angajament este totodată şi o răspundere reglementată expres de legiuitor întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, poliţistul care a absolvit o instituţie de învăţământ a Ministerului Afacerilor Interne şi căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.

Conform dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială este angajată, în condiţiile prezentei ordonanţe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, provocate de militari din vina acestora şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei.

De asemenea, potrivit art. 3, 4 şi 5 din acelaşi act normativ:

"Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar. Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinaţi legal cu atribuţii privind formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, cât şi pentru cei care le-au îndeplinit numai în fapt. Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terţelor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată instituţia publică de care aceştia aparţin."

Din aceste dispoziţii legale rezultă că această răspundere materială presupune săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă în cauza dedusă judecăţii nu există acelaşi tip de răspundere întrucât prejudiciul imputat intimatului reclamant rezultă din nerespectarea unei obligaţii contractuale ce a determinat incidenţa sancţiunii asumate prin Angajament.

Aşa fiind, nu toate prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, sunt aplicabile situaţiei de faţă, întrucât, spre exemplu, nu se impune stabilirea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, gradul de vinovăţie al acesteia, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, etc., întrucât aceste elemente rezultă din angajamentul semnat.

Prima critică a recurentului se referă la nerespectarea termenului de decădere de 60 de zile stabilit de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/2008 şi art. 55 alin. (1) din Instrucţiunile MAI nr. 114/2013.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor:

"(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris. (3) În toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea şi ascultarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare."

Articolul 55 alin. (1) din Instrucţiunile nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, vine şi explică textul ordonanţei în sensul că, cercetarea administrativă şi înregistrarea actului de cercetare, inclusiv hotărârea luată de către comandantul/şeful competent să emită decizia de imputare, se efectuează în cel mult 60 de zile de la data când acesta a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

Faţă de aceste dispoziţii legale, recurentul susţine în mod eronat că în interiorul termenului de 60 de zile trebuie emisă şi decizia de imputate.

Or, potrivit art. 70 lit. a) din Instrucţiunile nr. 114/2013, pe baza dosarului cercetării administrative şi dacă aceasta este completă, comandantul/şeful competent poate hotărî obligarea la acoperirea pagubelor, restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, prin decizie de imputare, în cazul în care recuperarea nu s-a făcut prin angajament de plată în scris, şi concomitent depunerea sumei în casierie.

De asemenea, în art. 25 alin. (1)-(4) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor se prevede că:

"(1) Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare.

(2) Decizia de imputare se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1), când în cauză este comandantul sau şeful unităţii, singur sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de comandantul sau şeful eşalonului superior.

(4) Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită şi se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată."

În condiţiile acestor reglementări legale, apare evident faptul că la momentul înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă, dacă cercetarea este completă, comandantul sau şeful competent poate hotărî restituirea sumelor prin decizie de imputare, urmând ca decizia să fie emisă în termenul legal de 30 de zile.

În cauza de faţă aceste dispoziţii legale au fost respectate, întrucât momentul iniţial la care şeful unităţii a luat cunoştinţă de procedura pagubei este 24.07.2014, când se emite ordinul de încetare a raporturilor de serviciu, procesul-verbal nr. x este încheiat de comisia de cercetare administrativă la data de 20.10.2014, perioada de cercetare administrativă fiind prelungită conform notei 586678 din 18 septembrie 2014, iar prima decizie de imputare nr. 647232 este emisă la 30.10.2014.

Faptul că, urmare a contestaţiilor recurentului-reclamant prin Hotărârea nr. 35 din 23 martie 2015 "a fost anulată Decizia de imputare nr. 647232 din 30 octombrie 2014 dispunându-se efectuarea unei cercetări administrative în cauză de către o comisie constituită la nivelul IGPR în ceea ce priveşte aspectele constatate prin hotărârea de referinţă, termenul pentru efectuarea cercetării administrative începând să curgă de la data înregistrării prezentei hotărâri la secretariatul IGPR", nu este de natură să conducă la concluzia nelegalităţii procedurii administrative decurgând din încălcarea termenelor, întrucât măsura anulării s-a luat pentru a-i da posibilitatea părţii să îşi exercite dreptul la apărare în această fază premergătoare.

Mai mult decât atât, aceste termene au caracterul unor termene de recomandare şi nu de decădere cum susţine recurentul deoarece în cadrul aceluiaşi act normativ - O.G. nr. 121/1998 - acolo unde legiuitorul a dorit a prevăzut expres că termenele sunt de decădere art. 24 alin. (4).

Recurentul nu a arătat nici care este vătămarea ce i-a fost cauzată ca urmare a reluării procedurii cercetării administrative în condiţiile în care, după cum am arătat, această măsură s-a dispus în beneficiul său.

Nefondată este şi critica recurentului privind probele administrate în faza cercetării administrative întrucât contestând numărul de zile rămas din cei 10 ani prevăzute în angajament, precum şi cuantumul cheltuielilor imputate, recurentul-reclamant avea posibilitatea să administreze o probă cu expertiza de specialitate în faţa primei instanţe însă nu a înţeles să solicite acest mijloc de probă.

O altă critică a recurentului se referă la lipsa motivării Deciziei de imputare în fapt şi în drept astfel cum obligă art. 75 alin. (5) din Instrucţiunile nr. 114/2013, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că nu rezultă nemotivarea Deciziei de imputare. Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (5) din Instrucţiunile nr. 114/2013, decizia de imputare se motivează temeinic, în fapt şi în drept, şi cuprinde, în mod obligatoriu, elementele indicate în anexa nr. 2.

Analizând Decizia de imputare nr. 383.598 din 15 iunie 2015, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde toate menţiunile prevăzute în anexa nr. 2 din Instrucţiunile nr. 114/2013.

Pe de altă parte, Decizia de imputare nr. 383.598 din 15 iunie 2015 a fost emisă ca urmare a unei cercetări administrative în cadrul căreia recurentul a fost citat, invitat să îşi exprime un punct de vedere, fiind îndreptăţit, potrivit legii, să ia cunoştinţă de conţinutul cercetării şi să îşi formuleze apărarea. Acestuia i-au fost comunicate, la cerere, actele administrative în baza cărora s-a încheiat procesul-verbal de cercetare administrativă şi decizia de imputare.

Aşa fiind, recurentul nu mai poate susţine că nu a cunoscut considerentele avute în vedere la emiterea acestui act administrativ şi implicit că actul nu este motivat.

Cu privire la încălcarea Protocolului 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, se reţine că prin Ordinul nr. II/3596 din 24 iulie 2014 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor au încetat raporturile de serviciu ale recurentului-reclamant în temeiul prevederilor art. 69 lit. d) - la cerere şi nu în temeiul art. 69 lit. e) - la numirea într-o altă funcţie publică, din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum susţine recurentul-reclamant că se impunea.

Esenţială în acest sens este determinarea conţinutului noţiunii de "numire într-o altă funcţie publică" precum şi calificarea din punct de vedere juridic a calităţii de auditor de justiţie pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului contestat.

Recurentul-reclamant a solicitat încetarea raporturilor sale de serviciu, indicând ca temei legal prevederile art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu motivarea că în urma promovării concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi devenind auditor de justiţie, a fost practic numit într-o altă funcţie publică.

În completarea argumentelor prezentate de instanţa de fond prin considerentele sentinţei atacate, referitoare la incompatibilitatea dintre funcţia de poliţist şi cea de auditor de justiţie, necontestată de altfel nici de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că în sensul prevederilor legale în vigoare, incidente în cauză, dobândirea calităţii de auditor de justiţie, nu reprezintă şi nu echivalează cu numirea într-o funcţie publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, şi pentru următoarele consideraţiuni.

Bazele constituţionale ale funcţiei publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3), din legea fundamentală potrivit cu care funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

Pornind de la prevederile constituţionale, în literatura de specialitate au fost evidenţiate două noţiuni diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcţia publică şi funcţia de demnitate publică.

Funcţia publică este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome (art. 2), în cuprinsul aceluiaşi act normativ, fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii (art. 4).

Raportat la prevederile legale arătate şi faţă de caracteristicile evidente ale funcţiei publice ce se desprind din conţinutul reglementării, rezultă, în opinia Înaltei Curţi că auditorii de justiţie nu sunt şi nu pot fi asimilaţi categoriei funcţionarilor publici.

După cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nici o dispoziţie a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială realizată prin INM, şi nici alte prevederi legale nu stabilesc că auditorul de justiţie al cărui statut este asimilat magistraţilor, pe aspectele anume indicate în cuprinsul Legii nr. 303/2004 (articolele 12-20) se află în exercitarea unei funcţii publice.

De altfel, din conţinutul prevederilor referitoare la cursanţii INM, cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, care au statut de auditori de justiţie (art. 16 alin. (1)) rezultă că aceştia beneficiază de o pregătire teoretică şi practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata programului de formare profesională de 2 ani cu caracter de indemnizaţie lunară iar la încheierea cursurilor susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării ulterioare a funcţiei de judecător sau procuror.

Rezultă astfel, fără echivoc, că auditorii de justiţie urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără a se putea reţine, în raport de conţinutul noţiunii de funcţie publică, astfel cum este reglementată şi totodată analizată şi în doctrină, existenţa în ceea ce îi priveşte a atribuţiilor de serviciu, stabilite în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

În plus, în cazul auditorilor de justiţie nu există un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la INM prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce întruneşte condiţiile unui act de numire în funcţie.

Din această perspectivă, susţinerile referitoare la drepturile salariale, contribuţiile la fondul de asigurări de şomaj, analogiile şi trimiterile făcute de recurent în motivele de recurs, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiţie sunt asimilaţi integral magistraţilor atât în privinţa drepturilor cât şi a obligaţiilor şi atribuţiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, nu pot fi primite pentru că de lege lata, o astfel de reglementare nu există.

Nici sintagma de funcţie publică specifică nu poate fi primită în lipsa unui reper legal care să îndrituiască o astfel de calificare şi ca atare nu se poate reţine nici un astfel de statut pentru auditorii de justiţie, cu atât mai mult cu cât funcţiile publice specifice sunt la rândul lor definite şi reglementate în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată şi în mod evident nu îi vizează pe auditorii de justiţie.

De altfel şi extrasele anexate de recurent la dosar, reprezentând fragmente şi abordări doctrinare în materie, ale unor reputaţi autori de drept administrativ atestă numai calitatea de auditor de justiţie a cursanţilor INM, fără a se indica sau interpreta anume că aceştia au statut de funcţionari publici.

În fine, concluzionând pe acest aspect, nu mai puţin relevantă în determinarea statutului auditorilor de justiţie ca participanţi la un program de formare profesională, cu durata determinată şi nu ca funcţionari publici este reglementarea cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 303/2004, referitoare la obligaţia absolvenţilor INM de a restitui bursa de auditor de justiţie, în anumite condiţii, în situaţia în care, nu îndeplinesc timp de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror, precum şi cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea profesională.

A mai susţinut recurentul că a fost discriminat în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2011 şi O.U.G. nr. 65/2013. Discriminarea survine din obligarea sa la cheltuielile de şcolarizare aferente perioadei petrecute la Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, deşi alte categorii de subiecţi de drept sunt exonerate, fără a exista motive obiective pentru diferenţa de tratament, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituţia României şi Protocolul 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.

Dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2011 şi O.U.G. nr. 65/2013 invocate de recurent nu sunt incidente în prezenta cauză, legiuitorul înţelegând să exonereze de la plata cheltuielilor de şcolarizare anumite promoţii de la Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, pentru considerente financiar-bugetare, însă recurentul nu se încadrează în condiţiile acestor acte normative.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 818/2008 Curtea Constituţională a statuat că un asemenea înţeles al dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că susţinerea recurentului este nefondată.

Nu în ultimul rând se impune a aminti că Înalta Curte are o practică unitară în dezlegarea acestei probleme de drept încă din anul 2009 când în cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a fost adoptată soluţia de principiu potrivit căreia:

"Poliţiştii admişi la Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", care şi-au asumat, prin angajament scris, obligaţia de a îndeplini serviciul în Ministerul de Interne pe o perioadă de minimum 10 ani şi care, ulterior, solicită eliberarea din funcţie pentru motivul că au dobândit calitatea de auditor de justiţie, ca efect al admiterii la Institutul Naţional al Magistraturii, se află în ipoteza reglementată de art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002 (încetarea raportului de serviciu la cerere), astfel că datorează, conform angajamentului, cheltuielile de şcolarizare".

Cu titlu de exemplu pot fi menţionate: Decizia nr. 3692 din 17 februarie 2010, Decizia nr. 549 din 3 februarie 2009, Decizia nr. 1561 din 27 aprilie 2017.

Ca un ultim aspect, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin exces de putere se înţelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Or, din întreaga procedură desfăşurată în faza administrativă şi din considerentele menţionate mai sus, Înalta Curte constată că nu a existat în cauză un exces de putere al autorităţii, fiind aplicate în mod corespunzător dispoziţiile legale.

9. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1032 din 25 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de tergiversare a cauzei, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul - reclamant A., ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1032 din 25 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Cu recurs în termen de 48 de la pronunţare în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2017.