Limits of cancellation for material error: substantive misinterpretation of classified information access and statutory response deadlines in military administrative disputes

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe.

Prin cererea înregistrată, la data de 01.11.2013, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul Român de Informaţii-Direcţia Judeţeană de Informaţii Prahova, obligarea pârâtului la soluţionarea cererii înregistrate sub nr. x din 25 februarie 2013 şi obligarea pârâtului să emită actele şi informaţiile solicitate, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancţiunea prevăzută de art. 13 din aceeaşi Lege, cu cheltuieli de judecată

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a adresat o cerere către pârâtă, înregistrată sub nr. 3.450.906 din 25 februarie 2013, prin care a solicitat să i se elibereze o adeverinţă din care să rezulte cuantumul net al veniturilor obţinute în fiecare lună, începând cu 01.01.2012 până în prezent, să i se comunice dacă, de la data încadrării în Serviciul Român de Informaţii-Direcţia Judeţeană de Informaţii Prahova şi până în prezent, i-au fost aplicate sancţiuni disciplinare, iar, în caz afirmativ, să i se comunice numărul de înregistrare al ordinului/ordinelor prin care s-a dispus sancţionarea sa disciplinară şi să i se elibereze un exemplar/câte un exemplar al acestuia/acestora, să i se comunice dacă diminuarea veniturilor obţinute în cursul anului 2012 s-a realizat ca urmare a aplicării vreunei sancţiuni disciplinare.

La termenul de judecată din data de 29.10.2013, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a adeverinţelor nr. x din 30.04.2013, nr. z din 29 aprilie 2013 şi nr. y din 30 aprilie 2013, cu motivarea că cel care a semnat întâmpinarea a declarat că au fost comunicate la o altă dată, iar art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 menţionează că se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorile administrative, limitării accesului la informaţii de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.

Curtea de Apel Ploieşti, prin sentinţa nr. 242 din 1 noiembrie 2013, a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamant, ca inadmisibilă.

A respins acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul Român de Informaţii-Direcţia Judeţeană de Informaţii Prahova, ca neîntemeiată.

2. Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat.

A susţinut recurentul că instanţa de fond a apreciat greşit că pârâta Direcţia Judeţeană de Informaţii Prahova şi-a îndeplinit obligaţia legală, răspunzând cererilor la data de 22.04.2013, întrucât, pe de-o parte, nu rezultă că data la care i s-a răspuns ar fi cea avută în vedere de instanţă, iar, pe de altă parte, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în lipsa răspunsului, era îndreptăţit să se adreseze instanţelor de judecată.

În mod nelegal, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut că avea posibilitatea să ia cunoştinţă de actele solicitate de la dosarul cauzei, acestea fiind depuse în original, fără a observa că răspunsul pârâţilor venea după data introducerii acţiunii, pârâţii fiind, astfel, în culpă procesuală.

De asemenea, instanţa de fond nu a luat în considerare că răspunsurile pârâţilor la interogatoriu, precum şi susţinerile acestora din notele de şedinţă depuse la dosar, sunt contradictorii şi conţin date inexacte.

Atitudinea intimaţilor de a nu răspunde solicitărilor sale, în condiţiile stabilite de lege, contravine dispoziţiilor prevăzute de R.G. 1, Regulamentul de Ordine Interioară în Unitate, şi de O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, iar prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a încălcat ea însăşi aceste dispoziţii.

Mai susţine recurentul-reclamant că faptul că reprezentanţii S.R.I. încearcă să denatureze faptele şi să ascundă adevărul reiese şi din solicitările repetate adresate instanţei de judecată de a cenzura anumite întrebări, relevante pentru o judecare obiectivă şi care fac obiectul prezentei cauze, din răspunsul la interogatoriul pe care instanţa de judecată l-a încuviinţat a fi administrat intimaţilor.

Simpla arătare a unui document solicitantului, după data introducerii cererii de chemare în judecată, fără a-i da posibilitatea de a-l citi şi analiza şi fără a-i oferi efectiv posibilitatea de a verifica legalitatea sa, precum şi întocmirea unor procese-verbale reprezentând acte unilaterale ale intimatului cu care să dovedească îndeplinirea formalităţilor legale, dar pe care intimatul să refuze să le prezinte în instanţă sub pretextul unei interdicţii legale care nu poate viza şi afecta actul de justiţie, constituie încălcarea prevederilor legale menţionate mai sus şi reprezintă motiv suficient pentru admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamant.

3. Decizia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 882 din 23 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 242 din 01 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

A constatat instanţa de control judiciar că instanţa de fond a dezvoltat un raţionament juridic corect şi temeinic, analizând judicios ansamblul probator administrat în cauză şi pronunţând o soluţie ce nu poate fi cenzurată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

În abordarea demersului judiciar al reclamantului, instanţa de fond a pornit, în mod corect, de la o situaţie premisă şi anume aceea că reclamantul este militar în cadrul Serviciului Român de Informaţii şi, prin urmare, i se aplică, în mod prioritar, cadrul legislativ specific, reprezentat de Legea nr. 14/1992, Regulamentul de Ordine Interioară în Unitate, Ordinele Directorului S.R.I. şi, cu aplicabilitate directă în speţă, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.

În acest context legislativ, Înalta Curte a reţinut că recurentul-reclamant a obţinut pe cale administrativă ceea ce pretinde, prin acţiunea introductivă de instanţă, că nu a primit de la autorităţile pârâte.

În concret, din actele dosarului, inclusiv din documentele clasificate puse la dispoziţia instanţei cu adresa din 3.06.2013, precum şi din răspunsurile reclamantului şi a pârâţilor la interogatoriile reciproce, rezultă că instituţia pârâtă a comunicat cu adresa din 19.03.2013 răspunsul la petiţia reclamantului nr. 3450906 din 25.02.2013, însă acesta a refuzat să confirme în scris, luarea la cunoştinţă a conţinutului acestuia, întocmindu-se proces-verbal semnat de martori şi înregistrat sub nr. Y/S/3423752/2013, în acest sens.

A constatat instanţa de recurs că recurentul-reclamant, la data formulării cererii, avea calitatea de cadru militar în activitate, iar datele a căror comunicare a solicitat-o se referă la activitatea desfăşurată în sistemul militar al Serviciului Român de Informaţii.

Potrivit art. 126 alin. (1) din R.G. 1 aprobat prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M92 din 17 septembrie 2008, invocat în cererea de recurs, răspunsul la cererile adresate de cadrele militare superiorilor lor poate fi transmis şi verbal. Această cale de comunicare a răspunsului a fost aleasă de autoritatea pârâtă, tocmai în considerarea caracterului clasificat al informaţiilor conţinute în documentele solicitate.

Totodată, recurentul-reclamant a recunoscut că sancţiunile aplicate în anul 2012 i-au fost aduse la cunoştinţă verbal, susţinând, însă, că această procedură este nelegală, în raport de reglementările legale şi de ordine internă ale SRI.

Din această perspectivă, punctele 2 şi 3 ale petiţiei înregistrate la data de 25.02.2013 reprezintă reiterări ale unor solicitări mai vechi, iar împotriva celor două sancţiuni reclamantul a formulat acţiune în contencios administrativ, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, în cadrul căruia, reclamantul are posibilitatea să-şi formuleze toate pretenţiile şi apărările legate de aducerea la cunoştinţă a acestor măsuri.

Or, astfel cum rezultă din întregul probator depus la dosar de S.R.I., cuprinzând şi înscrisurile în formă clasificată puse la dispoziţia instanţei prin intermediul Compartimentului Documente Secrete, instituţiile pârâte şi-au îndeplinit obligaţiile legale privitoare la comunicarea către recurentul-reclamant a informaţiilor solicitate, iar situaţia invocată de recurent, în sensul că autorităţile pârâte au indus în eroare instanţa arătând că au răspuns la data de 31.01.2013, nu poate fi reţinută, având în vedere că acesta a formulat mai multe cereri cu solicitări asemănătoare, la care primise răspuns şi anterior datei de 25.02.2013.

În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, Înalta Curte a constatat că şi aceasta este nefondată.

La momentul judecării acţiunii de către curtea de apel nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru declasificarea acestor informaţii, respectiv trecerea la un nivel inferior de secretizare, iar legiuitorul a instituit regula potrivit căreia, nivelurile de secretizare şi termenele de clasificare atribuite informaţiilor clasificate subzistă atât timp cât dezvăluirea sau diseminarea lor neautorizată ar putea prejudicia siguranţa naţională şi a conferit emitenţilor dreptul de a aprecia asupra caracterului acestora, ori de câte ori este posibil, la o anumită dată sau la producerea unui eveniment.

În acest context, prima instanţă, contrar celor susţinute de recurent, a respectat şi aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 182/2002, apreciind, în mod just, că accesul limitat la informaţiile clasificate după regulile cuprinse în Legea nr. 182/2002 şi H.G. nr. 585/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi apreciat ca o împiedicare a părţii de a cunoaşte, dezbate şi evalua probele administrate, care sunt depuse la dosarul cauzei şi de a avea parte de un proces echitabil şi corect.

Din această perspectivă, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare prin faptul că numai instanţa de judecată a avut acces la actele clasificate, având în vedere că dreptul la un proces echitabil este asigurat în primul rând prin aceea că judecătorul cauzei a putut lua cunoştinţă de toate actele necesare formării convingerii sale şi a raţionamentului juridic.

A constatat Înalta Curte că documentele secrete au fost puse la dispoziţia judecătorului fondului, deţinător al unui certificat ORNISS, care a luat cunoştinţă de conţinutul acestora şi de care, în mod evident, a ţinut cont în pronunţarea soluţiei în cauză.

Autoritatea pârâtă a respectat legislaţia din domeniul protecţiei informaţiilor clasificate, legislaţie pe care, recurentul-reclamant o cunoaşte prin prisma activităţii desfăşurate în calitate de ofiţer SRI şi pe care şi-a asumat-o spre respectare când a optat pentru intrarea în acest serviciu special.

În ceea ce priveşte critica privind nelegala comunicare a adeverinţelor de venit solicitate de recurentul-reclamant prin cererea din 25.02.2013, în sensul că s-au emis după termenul de 30 de zile prevăzut de lege şi s-a refuzat comunicarea acestora la adresa de domiciliu, Înalta Curte a apreciat că recurentul nu a făcut dovada unei reale vătămări prin această întârziere, cu atât mai mult cu cât acesta nu a înţeles să le ridice de la dosarul instanţei de fond, unde au fost depuse în original.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 882 din 23 februarie 2016 a formulat contestaţie în anulare recurentul A., apreciind că în cauză sunt incidente prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv al contestaţiei în anulare, contestatarul susţine că dezlegarea dată recursului este rezultatul unor erori materiale.

Astfel, o primă eroare materială constă în confuzia pe care instanţa de recurs o face în legătură cu pretinsul acces şi referirile la informaţii clasificate făcute de instanţa de fond, în condiţiile în care legea nu-i permitea să aibă acces la momentul soluţionării dosarului de fond la informaţiile clasificate, context în care sentinţa pronunţată în dosar nr. x/2013 este netemeinică şi nelegală, aspect ce nu a fost cercetat de instanţa de recurs.

În acelaşi sens, contestatarul arată că instanţa de recurs face o confuzie, admiţând, pe de o parte, că judecătorul fondului nu a avut acces la informaţiile clasificate iar, pe de altă parte, că judecătorul fondului ar fi deţinut certificat ORNISS şi ar fi luat cunoştinţă de conţinutul documentelor secrete.

Prin urmare, eroarea materială săvârşită de instanţa de recurs constă în confuzia pe care o face cu privire la pretinsul acces al judecătorului fondului la informaţiile clasificate.

A doua eroare materială, săvârşită atât de instanţa de fond cât şi de cea de recurs, constă în contradicţia privind modul de comunicare al unui pretins răspuns la cererea nr. x din 25 februarie 2013, respectiv instanţa de recurs menţionează la pag. 7 din decizia civilă contestată că i-a fost comunicat răspunsul la cererea nr. x din 25 februarie 2013 iar la pag. nr. 7 din aceeaşi decizie precizează că recurentului i-a fost comunicat un răspuns verbal cu privire la aceeaşi cerere, fapt ce constituie o eroare materială evidentă.

A treia eroare materială, săvârşită atât de instanţa de fond cât şi de cea de recurs, constă în confuzia privind clasele de secretizare şi neaplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 182/2002, a Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate din România aprobate prin H.G. nr. 585/2002 şi H.G. nr. 781/2002, menţionând contestatarul că instanţa de recurs face referire strict la informaţiile secret de stat deşi nu există acest gen de informaţii în speţă.

A patra eroare materială, săvârşită de instanţa de recurs, constă în contradicţia privind legalitatea şi nelegalitatea comunicării datelor solicitate prin cererea nr. x din 25 februarie 2013, afirmând contestatrul că deşi instanţa de recurs constată că soluţionarea unei cereri a avut loc după expirarea termenului legal de 30 zile susţine că nici sub acest aspect sentinţa instanţei de fond nu poate fi cenzurată, ceea ce constituie o gravă eroare materială.

A cincea eroare materială, săvârşită atât de instanţa de fond cât şi de cea de recurs, constă în confuzia cu privire la datele a căror comunicarea fost solicitată de contestator prin cererea nr. x din 25 februarie 2013, afirmând contestatorul că instanţa de recurs precizează, pe de o parte, că datele solicitate de recurent se referă la activitatea desfăşurată în sistemul militar al Serviciului Român de Informaţii iar, pe de altă parte, că acste date vizează adeverinţe de venit.

A şasea eroare materială, săvârşită de instanţa, de recurs constă în confuzia cu privire la clasele de secretizare ale informaţiilor solicitate prin cererea nr. x din 25 februarie 2013, precizând contestatarul că deşi informaţiile solicitate prin cererea menţionată sunt clasificate ca secret de serviciu instanţa de recurs le-a calificat ca fiind secrete de stat.

A şaptea eroare material, săvârşită atât de instanţa de fond cât şi de cea de recurs, constă în confuzia privind data pretinsei soluţionări a cererii nr. x din 25 februarie 2013, precizând contestatarul că instanţa de recurs menţionează că recurentul-reclamant a obţinut pe cale administrativă ceea ce pretinde, pentru ca, ulterior, să afirme că recurentul-reclamant nu a ridicat de la dosar originalul documentelor ce au fost depuse de pârâtă la instanţa de fond.

Astfel, contestatorul arată că nu putea obţine pe cale administrativă adeverinţele de venit solicitate prin cererea nr. x din 25 februarie 2013, cât timp acestea au fost depuse după introducerea cererii de chemare în judecată prin care a solicitat comunicarea acestor documente.

Cea de a opta eroare materială săvârşită atât de instanţa de fond cât şi de cea de recurs constă în confuzia privind dispoziţiile legale aplicate în cazul consemnării pretinsului acces al recurentului la pretinsul răspuns la cererea nr. x din 25 februarie 2013 iar cea de a noua eroare, săvârşită atât de instanţa de fond cât şi de cea de recurs, constă în confuzia privind dispoziţiile legale aplicate în cazul cadrelor militare din SRI, fără a preciza contestatorul, în concret, care sunt elementele care i-au format convingerea cu privire la eroarea materială în care s-ar fi aflat instanţa de recurs.

Cel de al doilea motiv al contestaţiei în anulare este cel prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., afirmând contestatorul că instanţa de recurs a omis să cerceteze mai multe motive de casare, enumerate în cele ce urmează.

Astfel, instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de casare referitor la nesoluţionarea solicitării de la punctul 2 din cererea nr. x din 25 februarie 2013, respectiv comunicarea numărului de înregistrare al ordinului/ordinelor prin care s-a dispus sancţionarea sa disciplinară în perioada 2006-2013.

Instanţa de recurs a respins recursul contestatorului, omiţând să cerceteze motivul de casare privind nesoluţionarea integrală a solicitării de la punctul 3 din cererea nr. x din 25 februarie 2013, prin care a solicitat pârâtelor să-i comunice dacă diminuarea veniturilor în cursul anului 2012 s-a realizat ca urmare a unei sancţiuni disciplinare.

Instanţa de recurs a respins recursul contestatorului, omiţând să cerceteze motivul de casare privind nesoluţionarea cererilor sale de declasificare a unor înscrisuri/documente, menţionând contestatorul că toate cererile de declasificare a documentelor au fost formulate nu ca un capăt de cerere distinct ci în contextul propunerii şi administrării de probe.

Instanţa de recurs a respins recursul contestatorului, omiţând să cerceteze motivul de casare privind nesoluţionarea excepţiei de nelegalitate a actelor administrative individuale prin care au fost aplicate contestatarului sancţiuni disciplinare.

În fine, contestatarul susţine că instanţa de recurs nu a cercetat motivele de casare raportat la susţinerile instanţei de fond, nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra interogatoriului din fond.

Intimatul Serviciul Român de Informaţii a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei ca tardiv formulată şi, în subsidiar, ca fiind nefondată.

Soluţionând prezenta contestaţie în anulare, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Examinând criticile formulate de contestator, Înalta Curte constată că acestea nu pot conduce la retractarea deciziei nr. 882 din 23 martie 2017, astfel că va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.

Contestaţia în anulare prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. C. proc. civ. este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi promovată decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, calea de atac în discuţie neputând reprezenta prilej pentru rediscutarea aspectelor analizate de instanţele de recurs.

"Erorile materiale", în sensul art. 503 din C. proc. civ., sunt erori evidente cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural, care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; acestea nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.

De aceea argumentele expuse de contestator, prin care afirmă că instanţa de recurs a săvârşit nu mai puţin de nouă erori materiale cu prilejul soluţionării recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 242 din 01 noiembrie 2013 nu pot constitui temei pentru retractarea deciziei civile în discuţie întrucât acestea tind să demonstreze nu existenţa unor greşeli materiale evidente ci netemeinicia raţionamentului logico-juridic al instanţei de recurs, reprezentând astfel o cale de atac.

În acest sens, este de observat că în cadrul pretinselor erori materiale contestatorul critică modalitatea în care instanţa de recurs a statuat cu privire la accesul judecătorului fondului la informaţiile clasificate, deşi judecătorul fondului nu a avut acces la informaţiile clasificate, fiind evident că aceste aspecte nu pot fi circumscrise noţiunii de eroare materială ci cel mult unor considerente contradictorii, ce nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare. Aceleaşi considerente sunt valabile şi cu privire la pretinsa contradicţie existentă cu privire la modul de comunicare a răspunsului la cererea nr. x din 25 februarie 2013.

Nici argumentele contestatorului cu privire la pretinsa confuzie între clasele de secretizare ori neaplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 182/2002, a Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate din România aprobate prin H.G. nr. 585/2002 şi H.G. nr. 781/2002 nu se grefează pe conţinutul eorii de ordin material, argumentele contestatorului reprezentând, în realitate, critic la adresa modalităţii de soluţionare a recursului său, critic ce nu pot fi primite în cadrul prezentei căi de atac.

De asemenea, menţiunile pretins contradictorii pe marginea aprecierii modalităţii de soluţionare a cererii nr. x din 25 februarie 2013 ori asupra datei de comunicare a înscrisurilor solicitate cu cererea menţionată nu atestă faptul că instanţa de recurs a respins recursul din cauza unei erori materiale.

În fine, Înalta Curte a notat faptul că recurentul critică decizia civilă nr. 882 din 23 martie 2017 inclusiv din perspectiva greşelilor materiale săvârşite de instanţa fondului, or instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare îndreptate împotriva unei decizii de recurs nu este abilitată să verifice legalitatea hotărârii instanţei de fond, indiferent de natura criticilor aduse acesteia.

Cât priveşte cel de al doilea motiv al contestaţiei în anulare, trebuie precizat faptul că pentru a fi incidentă ipoteza vizată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesară îndeplinirea următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs iar această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.

Numai nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestaţiei în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului şi nicidecum să pună la dispoziţia părţii interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţele de recurs.

De aceea, este necesară distincţia între motive de modificare sau casare şi argumentele care vin să susţină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Examinând cererea de recurs formulată împotriva sentinţei civile pronunţate în dosar nr. x/2013, Înalta Curte constată că reurentul s-a prevalat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce a fost analizat de instanţa de recurs, după cum rezultă din cuprinsul deciziei civile atacate în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de recurs a respins recursul contestatorului, omiţând să cerceteze motivul de casare privind nesoluţionarea cererilor sale de declasificare a unor înscrisuri/documente, contestatorul a menţionat că toate cererile de declasificare a documentelor au fost formulate nu ca un capăt de cerere distinct ci în contextul propunerii şi administrării de probe, or, este evident, analizând dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. că acestea nu au în vedere nesoluţionarea unor cereri de administrare a probatoriului ci exclusiv omisiunea cercetării unor motive de casare invocate în termen de către contestator.

De asemenea, nici critica referitoare la omisiunea cercetării motivului de casare privitor la excepţia de nelegalitate a actelor administrative individuale prin care au fost aplicate contestatarului sancţiuni disciplinare nu este susţinută, observând Înalta Curte faptul că recurentul nu a dezvoltat, în cuprinsul cererii de recurs, nicio critică în legătură cu nesoluţionarea unei excepţii de nelegalitate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că prezenta contestaţie în anulare este nefondată, urmând a o respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 882 din 23 martie 2016 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2017.