Recovery of police academy training costs following early resignation: scope of ten-year service commitment and effect of transfer to separate state security service

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi B. Bucureşti, - anularea Hotărârii nr. 13 din 24.03.2010 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAI şi, implicit, a actelor administrative emise cu privire la acţiunea sa, inclusiv Decizia de imputare nr. 251542 din 12 octombrie 2009 emisă de B. Bucureşti a Jandarmeriei Române, cu exonerarea sa de la plata sumei de 21.034,18 RON care i-a fost imputată, - repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin emiterea şi executarea actului administrativ atacat.

În fapt, reclamantul a arătat că în perioada 1999-2003 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" Bucureşti. După absolvire, în anul 2003, a fost încadrat în cadrul unităţilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, Jandarmeria Română.

Prin Decizia de imputare nr. 231542 din 12 octombrie 2009, Comisia de cercetare administrativă din cadrul B. Bucureşti a stabilit că a cauzat MAI, prin trecerea în rezervă prin demisie, o pagubă materiala de 21.034,18 RON şi a decis angajarea răspunderii sale materiale şi imputarea acestei sume.

A apreciat că nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor de angajare a răspunderii materiale în sarcina sa, în sensul de a se stabili vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre aceasta şi îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu.

Demisia nu poate fi considerată factor declanşator al răspunderii materiale în condiţiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Nu s-a făcut dovada privind calitatea de subiect circumstanţiat, existenţa vinovăţiei, legătura de cauzalitate dintre vina şi îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu şi existenţa unui prejudiciu pentru a îi putea imputa paguba menţionată în Decizia de imputare.

A apreciat reclamantul că Hotărârea nr. 13 din 24 martie 2010 pronunţată în Dosar nr. x/2010 de către Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor este netemeinică şi nelegală, întrucât face aplicare şi referire la reglementări legale despre care nu a avut cunoştinţă şi care nu au fost invocate de către părţi în cadrul procedurii jurisdicţionale, anume OMAI nr. 1122/2006, IMAI nr. 830/1999. Aceste reglementari nu i-au fost aduse la cunoştinţă, drept pentru care a fost privat de dreptul la apărare şi de un proces echitabil.

Suma imputată conţine inclusiv cheltuielile efectuate în anul I de studiu, care se constituia ca stagiu militar obligatoriu şi gratuit. De asemenea, adresele folosite drept documente justificative nu arată provenienţa sumelor de bani care au fost cheltuite, neavând posibilitatea de a stabili daca paguba se regăseşte într-adevăr in patrimoniul M.A.I.

2. Apărările pârâţilor

2.1. Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat respingerea acţiunii. A arătat că reclamantul, la finalizarea cursurilor Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi-a desfăşurat activitatea în calitate de ofiţer, în structurile subordonate Inspectoratului General al Jandarmeriei Române. La data de 15.05.2009, prin Raportul înregistrat în evidenţele I.G.J.R. sub nr. 237993, reclamantul a solicitat "trecerea în rezervă ... din motive personale", iar, potrivit Raportului înregistrat sub nr. x din 15 mai 2009, se obliga, "odată cu aprobarea raportului de trecere în rezervă, să restituie sumele corespunzătoare perioadei restante din angajamentul încheiat cu Ministerul Administraţiei şi Internelor".

Prin Angajamentul nr. 7364 semnat de reclamant la data de 13.09.1999, şi-a asumat obligaţia ca, "în cazul în care nu-şi va respecta obligaţia de a îndeplini serviciul, timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administraţiei şi Internelor, să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate cu acesta pe timpul cât a fost şcolarizat". De asemenea, la data de 02.06.2009, în cuprinsul Raportului înregistrat în evidenţele I.G.J.R. sub nr. 238075, reclamantul "îşi asumă responsabilitatea de a suporta cheltuielile financiare pentru cursurile şi stagiile de pregătire efectuate de către acesta şi suportate financiar de către Jandarmeria Română".

În urma acestor demersuri, prin OMAI nr. S/II/4154 din 16 iunie 2009, reclamantul a fost trecut în rezervă în baza dispoziţiilor exprese ale art. 85 alin. (1) lit. (h) şi celor ale art. 91 Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.

Deci, ulterior absolvirii cursurilor Academiei de Poliţie, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul unităţilor MAI, fără, însă, a respecta perioada minimă de 10 ani, stabilită conform dispoziţiilor art. 9 din H.G. nr. 137/1991, act normativ în vigoare la data semnării angajamentului, întrucât, la data de 16.06.2009, i-au încetat raporturile de serviciu cu IGJR, prin demisie.

Aşadar, temeiul stabilirii răspunderii materiale în sarcina reclamantului l-a constituit nerespectarea obligaţiei impuse de art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare şi de art. 17 din H.G. nr. 294/2007 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care s-a abrogat H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor (act normativ aflat în vigoare la data admiterii reclamantului la cursurile Academiei de Poliţie).

Conform acestor prevederi legale, la admiterea unui candidat în cadrul Academiei de Poliţie, acesta încheie un angajament prin care se obligă să îndeplinească serviciul în unităţile M.A.I. timp de 10 ani.

Nerespectarea acestui angajament atrage obligaţia de restituire a cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani în cazul în care încetarea raporturilor de serviciu s-a făcut din motive imputabile ofiţerului.

Având în vedere aceste aspecte, conform prevederilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, act normativ în aplicarea căruia au fost emise Instrucţiunile MAI nr. 830/1999, la nivelul unităţii din care a tăcut parte reclamantul, respectiv B. din cadrul IGJR, s-a dispus efectuarea cercetării administrative în vederea stabilirii şi recuperării sumelor reprezentând cheltuieli de şcolarizare.

În vederea recuperării pagubei produse prin nerespectarea perioadei minime de activitate, pe numele reclamantului a fost emisă de către IGJR Decizia de imputare nr. 231542 din 12 octombrie 2009, pentru suma de 21.034,18 RON cu titlu de "cheltuieli de întreţinere suportate de către Ministerul Administraţiei şi Internelor pe timpul şcolarizării, în perioada în care a urmat cursurile Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" şi perioada în care a urmat cursul de la Ilea - Ungaria".

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie la Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul IGJR, care, prin Hotărârea nr. 268757 din 10 decembrie 2009, s-a pronunţat în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii sus-menţionate reclamantul a formulat plângere la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul MAI, care, prin Hotărârea nr. 13 din 24 martie 2010, a respins plângerea şi a menţinut dispoziţiile Hotărârii Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul IGJR şi pe cele ale deciziei de imputare.

Totodată, raportat la afirmaţiile reclamantului, conform cărora decizia de imputare precum şi hotărârile jurisdicţionale ar "face aplicare şi referire la reglementări legale (OMAI 1122/2006 şi IMAI nr. 830/1999) despre care nu am avut cunoştinţă", a arătat pârâtul că art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, statuează în sarcina cadrelor militare - categorie din care acesta a făcut parte - obligaţia de a cunoaşte şi respecta actele normative care le sunt aplicabile şi că, pe cale de consecinţă, în situaţia de faţă, reclamantul nu se poate prevala, invocând propria culpă, de o aşa-zisă necunoaştere a acestui cadru normativ.

2.2. Pârâta B. Bucureşti (Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei) a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată.

A arătat pârâta că, în conformitate cu art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Politie din cadrul Ministerului de Interne (în vigoare la data admiterii reclamantului la cursurile Academiei de Poliţie), "Candidaţii admişi în Academia de Politie sunt consideraţi încorporaţi. Studenţii vor încheia angajamente scrise prin care se obliga ca, după terminarea cursurilor, să îndeplinească serviciul militar activ pe o durata de minimum 10 ani.

În cazul nerespectării angajamentului, precum şi în cazul în care este îndepărtat din scoală ori trecut în rezervă pentru comiterea unor infracţiuni ori săvârşirea unor abateri disciplinare grave, care îl fac incapabil cu calitatea de militar, studentul sau absolventul este obligat să restituie cheltuieli de şcolarizare şi intreţinere, tinandu-se seama de timpul servit.

Prin cheltuieli de şcolarizare şi întreţinere se înţeleg cheltuielile efectuate cu hranirea, echiparea, cazarea şi alte drepturi primate de studenţi".

Nerespectarea angajamentului sus-menţionat atrage obligaţia de restituire a cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani în cazul în care încetarea raporturilor de muncă s-a făcut din motive imputabile ofiţerului.

Urmare a acestor aspecte, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor şi a Instrucţiunilor OMAI nr. 830/1999 pentru punerea în aplicare a actului normativ mai sus menţionat, la nivelul B. Bucureşti s-a dispus constituirea unei Comisii de cercetare - administrativă în vederea stabilirii şi recuperării cheltuielilor de şcolarizare corespunzătoare părţii de angajament neexecutată de către reclamant.

În urma activităţii desfăşurate de Comisia de cercetare administrativă a fost emisă Decizia de imputare nr. 231542 din 12.10.2009, pentru suma de 21.034,18 RON cu titlu de "cheltuieli de întreţinere suportate de către Ministerul Administraţiei şi Internelor pe timpul şcolarizării, în perioada în care a urmat cursurile Academiei de Politie Al. I. Cuza şi perioada în care a urmat cursul de la Ilea - Ungaria".

Referitor la invocarea necunoaşterii legislaţiei care reglementează modul de stabilire şi recuperare a cheltuielilor de şcolarizare, reclamantul a avut acces la actele invocate pe toată perioada cât a avut calitatea de angajat al Ministerul Administraţiei şi Internelor, necunoaşterea acestor acte normative datorându-se culpei exclusive a acestuia şi lipsei sale de interes faţă de actele normative care îi erau aplicabile.

Cu privire la susţinerea reclamantului că acesta nu a fost nici un moment trecut în rezervă fiind imediat încadrat în Serviciul de Protecţie şi Pază, acesta se contrazice singur, el solicitând expres trecerea sa în rezervă prin raportul nr. 237.993 din data de 15.05.2009, lucru care s-a şi materializat, structura unde s-a angajat ulterior nefăcând parte din acest minister.

3. Excepţia de nelegalitate invocată de reclamant

La data de 29 noiembrie 2011, reclamantul a formulat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate a următoarelor acte:

- Ordinul MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară şi străinătate şi modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-şi respectă angajamentele încheiate, nepublicat

- Instrucţiunile MAI nr. 830 din 20 ianuarie 1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagube produse, nepublicate

- Ordinul Ministerului Apărării nr. 117 din 3 decembrie 2008, nepublicat

- Ordinul MAI nr. 533/2003 pentru aprobarea regulamentului privind măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în MAI, nepublicat

În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamantul a arătat, în esenţă, că aceste ordine au fost emise cu nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 79 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevede ca "ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate se publica in Monitorul Oficial".

În afara normelor cu caracter secret, acestea trebuiau aduse la cunoştinţa celor vizaţi de aceste norme, în acest sens statuând şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1418/2009.

De asemenea, niciuna dintre reglementările de mai sus nu au fost publicate şi nu i-au fost comunicate.

A apreciat reclamantul că exista obligaţia instituţiei de a comunica personalului reglementările secrete de serviciu şi/sau nepublicate, întrucât salariatul nu poate avea obligaţia de a se informa cu privire la o reglementare juridica nepublicată, despre care nici nu ştie ca s-a emis. Existenţa unor biblioteci în cadrul instituţiilor nu poate complini obligaţia de comunicare către angajaţi, pentru a fi în deplina cunoştinţă de cauză asupra actelor semnate.

4. Apărările formulate de pârâţi faţă de excepţia de nelegalitate

4.1. Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a arătat că momentul în raport cu care se apreciază asupra conformităţii actului administrativ a cărui legalitate se cercetează este cel al emiterii acestuia, astfel încât cauzele de nelegalitate nu pot fi decât anterioare sau concomitente momentului de referinţă. Or, în situaţia de faţă, reclamantul nu a indicat niciun considerent pentru care actul administrativ cu caracter normativ contestat ar putea fi considerat nelegal, prin prisma neconformităţii cu actele normative în virtutea cărora a fost emis.

Actele administrative cu caracter normativ contestate se află în perfectă concordanţă cu actele normative cu forţă superioară în temeiul cărora au fost emise şi că, astfel cum rezultă din cuprinsul excepţiei de nelegalitate formulate în cauză, reclamantul nu a înţeles să raporteze prevederile actelor vizate la cele ale actelor normative în baza cărora au fost emise.

Practic, reclamantul nu face altceva decât să pună în discuţie o interpretare personală şi eronată asupra cadrului normativ incident în materia regimului răspunderii materiale a militarilor.

A solicitat pârâtul a se constata, aşa cum a apreciat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei civile nr. 449 din 29 ianuarie 2009, faptul că "instituirea obligaţiei de publicare a actelor normative, pentru ca acestea să fie cunoscute de toţi cetăţenii nu se justifică decât atunci când actul normativ are aplicabilitate generală, vizând o problemă de interes public". Astfel, nepublicarea OMAI nr. 1122/2006, IMAI nr. 830/1999 şi a OMAI nr. 533/2003 în Monitorul Oficial al României nu atrage nelegalitatea acestora având în vedere că dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, prevedeau că nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări în sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Or, având în vedere faptul că actele normativ în discuţie, aşa cum s-a arătat, vizează o anumită categorie profesională şi activitatea desfăşurată de aceasta şi deci nu are o aplicabilitate generală, nu se poate pune problema inexistenţei acestora, pe motiv că nu au fost publicate în Monitorul Oficial, întrucât la momentul emiterii acestora existau prevederi care reglementau posibilitatea exceptării actelor normative care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională de la publicarea lor în Monitorul Oficial.

4.2. Pârâta Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei - B. Bucureşti a arătat că, înainte de publicarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 194/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu exista obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României a ordinelor, instrucţiunilor şi a altor acte normative care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Astfel, deşi Ordinele de ministru criticate de reclamant au fost emise după apariţia Legii nr. 24/2000 şi Instrucţiuni nr. 830 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagube produse au fost emise înainte de apariţia Legii nr. 24/2000, obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a actelor normative emise de către conducătorii instituţiilor centrale a fost instituită ulterior prin apariţia Legii nr. 194/2007.

5. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1162 din 6 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, Instrucţiunilor MAI nr. 830 din 20 ianuarie 1999, Ordinului MAI nr. 117 din 03 decembrie 2008, Ordinului MAI nr. 553/2003, ca nefondată.

A admis, în parte, acţiunea reclamantului, a anulat Decizia de imputare nr. 231542 din 12 octombrie 2009 emisă de B. Bucureşti şi Hotărârea nr. 13 din 24 martie 2010 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, exonerând reclamantul de plata sumei imputate, şi a respins pretenţiile reclamantului privind plata de daune, ca nefondat.

A obligat pârâţii, în solidar, să achite reclamantului suma de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi onorariu avocaţial redus de instanţă.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocat de reclamant, a reţinut instanţa că nepublicarea actelor în Monitorul Oficial al României, operaţiune administrativă post factum emiterii acestora, nu are ca efect nelegalitatea actelor, ci, eventual, inopozabilitatea/inaplicabilitatea acestora, desigur în situaţiile în care nu este vorba despre acte care nesupuse publicării.

Or, excepţia de nelegalitate constituie un mijloc procedural la îndemână pentru cauze de nelegalitate, adică pentru nerespectarea condiţiilor de legalitate la momentul adoptării acestuia, iar nu şi pentru eventuala lipsă de efecte urmare a nepublicării, în situaţiile în care se impunea publicarea, desigur. Chiar dacă finalitatea este aceeaşi, adică înlăturarea actelor respective din raţionamentul juridic al cauzei, cauzele de ineficacitate nu pot fi confundate.

Pe fondul acţiunii, instanţa a apreciat că problema de lămurit în cauză este întrunirea sau nu a condiţiilor angajării răspunderii materiale a reclamantului.

A reţinut Curtea că art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului de Interne, unicul temei juridic al invocatului angajament, vizează obligaţia de a îndeplini "serviciul militar activ" pe o durată de minimum 10 ani, neexistând absolut nicio referire la unităţile MAI. Mai mult decât atât, faptul că nu avea fundament nici legal nici logic referirea exclusiv la unităţile Ministerului de Interne rezultă din regimul şi natura Academiei de Poliţie la acea vreme, consacrat în art. 2 al aceleiaşi H.G. nr. 137/1991, potrivit căruia "Academia de Poliţie are sediul în municipiul Bucureşti, este instituţie militară de învăţământ superior, cu autonomie universitară şi este subordonată ministrului de interne, care ii stabileşte structura organizatorică. În cadrul academiei se pregătesc ofiţeri activi necesari acestui minister, Serviciului Roman de Informaţii, Ministerului Justiţiei, Ministerului Apărării Naţionale, precum şi altor beneficiari interni şi externi".

Faţă de această prevedere expresă din finalul articolului, împrejurarea că Academia de Poliţie este subordonată ministrului de interne este irelevantă în economia discuţiei, apreciind instanţa că sensul reglementării este obligativitatea de a îndeplini serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani în structurile oricăruia dintre Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Apărării Naţionale sau ale altor beneficiari interni sau externi, beneficiari în rândul cărora se poate include şi Serviciul de Protecţie şi Pază, potrivit art. 1, art. 16 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază.

Astfel, a reclamantul nu a încălcat obligaţia legală, îndeplinind serviciul militar activ minimum 10 ani, chiar dacă nu doar în structurile MAI, ci şi, ulterior, ale SPP.

De asemenea, H.G. nr. 294/2007 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", la care face trimitere pârâta B. Bucureşti când analizează conţinutul angajamentul, este inaplicabilă în prezenta cauză, angajamentul reclamantul fiind asumat şi semnat în anul 1999, sub imperiul reglementării mai sus redate, în raport de care s-a făcut întreaga analiză a obligaţiilor reclamantului.

A mai constatat instanţa, în ceea ce priveşte modalitatea în care reclamantul a plecat din cadrul pârâtei Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei, că, în tot acest interval, reclamantul a rămas în serviciul militar activ.

Astfel, prin Raportul nr. x din 15 mai 2009, reclamantul a solicitat aprobarea trecerii sale în rezervă prin demisie, din motive personale. Potrivit Adresei nr. 238132 din 16 iunie 2009 a Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmerie, reclamantului i s-a comunicat că cererea sa de trecere în rezervă prin demisie a fost avizată favorabil, iar, prin Ordinul MAI nr. S/II/4154 din 16.06.2009 (document clasificat), reclamantul a fost trecut în rezervă prin demisie, încetându-i totodată raporturile de muncă cu B. Bucureşti, conform art. 43 alin. (1) lit. c) şi art. 85 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, coroborat cu art. 79 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.

Din aceeaşi zi, 16 iunie 2009, reclamantul figurează cadru activ la Serviciul de Protecţie şi Pază, potrivit Adresei nr. A/1455 din 24 noiembrie 2011 a Şefului SPP - C. Bucureşti.

A reţinut Curtea de Apel Bucureşti că împrejurările în care a fost formulată demisia reclamantului sunt conturate de depoziţiile martorilor D. şi E.

Din declaraţia martorului D., reiese că martorul însuşi se mutase anterior, mai exact în anul 2006, la SPP, plecând din aceeaşi unitate de jandarmerie, prin transfer. Plecând prin transfer, declară martorul, nu i-au fost imputate cheltuielile de şcolarizare, cu toate că nici în situaţia sa nu se împliniseră încă cei 10 ani. Martorul a mai făcut referire la o altă persoană plecată din unitatea de jandarmerie tot în SPP, tot prin transfer, în cursul anului 2008.

Martorul E., aflat şi el într-o situaţie similară cu a reclamantului, plecând odată cu acesta la SPP în anul 2009, tot prin demisie, a arătat că au procedat de această manieră întrucât în martie 2009 li s-a adus la cunoştinţă de către comandantul unităţii că s-a decis ca, din 1 ianuarie 2009, să nu se mai aprobe transferuri în alte structuri. Mai mult, potrivit depoziţiei martorului, după prelucrarea din martie, au fost chemaţi la comandantul unităţii pârâte, colonel F., care le-a spus ca are cunoştinţă de demersurile lor în vederea plecării la SPP, fiind ameninţaţi că dacă îşi fac cereri de transfer vor fi sancţionaţi.

A apreciat instanţa de fond că reclamantul nu a avut nici măcar posibilitatea de a depune o cerere de transfer (dincolo de modul de soluţionare a acesteia), fără a se expune sancţionării disciplinare, după cum a declarat martorul E., iar, pe de altă parte, că, şi în lipsa unei cereri de transfer, angajarea răspunderii materiale nu poate depinde de practicile de la un anumit moment ale conducerii pârâtei de a aproba sau nu transferuri, în general, iar nu urmare a unei analize de la caz la caz, în raport de nevoile celor două unităţi implicate în transfer.

6. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1162 din 6 aprilie 2016, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs ambii pârâţi, solicitând modificarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii în întregime a acţiunii reclamantului.

În motivarea căii de atac, recurenţii arată, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este rezultatul greşitei aprecieri a probatoriului administrat în cauză şi a actului juridic dedus judecăţii, reprezentat de angajamentul asumat de reclamantul intimat cu privire la restituirea cheltuielilor de şcolarizare, în situaţia nerespectării acestuia.

Arată recurenţii faptul că reclamantul-intimat şi-a desfăşurat parţial activitatea în unităţile MAI, după absolvirea Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", înţelegând să înceteze raportul de serviciu cu MAI la data de 16.06.2009 prin demisie, context în care devine actuală obligaţia de restituire a cheltuielilor de şcolarizare, proporţional cu perioada de timp rămasă până la împlinirea termenului de 10 ani în care acesta avea obligaţa de a activa în structurile MAI.

Instanţa fondului a ignorat cuprinsul angajamentului nr. 7364 din 13 septembrie 1999, din care rezultă explicit obligaţia de restituire a cheltuielilor de şcolarizare în cazul în care studentul nu-şi va respecta obligaţia de a îndeplini serviciul, timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Astfel, esenţială este atât împrejurarea că reclamantul-intimat a încetat raporturile cu MAI prin demisie dar şi faptul că, activiând în cadrul Serviciului de Protecţie şi Pază nu se poate afirma faptul că reclamantul-intimat îndeplineşte o activitate în raport de nevoile MAI.

Recurenta B. Bucureşti critică hotărârea primei instanţe şi din perspectiva obligării la plata cheltuielilor de judecată, menţionând recurenta faptul că nu poate fi obligată la plata onorariului de expertiză din moment ce aceasta nu numai că nu a fost validată de instanţă dar prevede faptul că reclamantul-intimat datorează cheltuielile de şcolarizare, MAI fiind îndreptăţit la recuperarea prejudiciului cauzat prin încetarea raportului de serviciu la mai puţin de 10 ani de la data absolvirii cursurilor Academiei de Poliţie.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca fiind nefondate, apreciind că sentinţa civilă criticată este legală şi temeinică.

Examinând recursurile civile de faţă, curtea constată că sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În perioada 1999-2003, reclamantul a urmat cursurile Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza din cadrul Ministerului Administraţieişi Internelor, la finalizarea cărora şi-a desfăşurat activitatea în calitate de ofiţer, în structurile subordonate Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.

Este de subliniat faptul că reclamantul, prin Angajamentul nr. 7364 semnat de către acesta la data de 13.09.1999, şi-a asumat obligaţia ca "în cazul în care nu-şi va respecta obligaţia de a îndeplini serviciul, timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administraţiei şi Internelor, să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate cu acesta pe timpul cât a fost şcolarizat".

La data de 15.05.2009, prin Raportul înregistrat în evidenţele I.G.J.R. sub nr. 237993, reclamantul a solicitat "trecerea în rezervă ... din motive personale", iar, potrivit Raportului înregistrat în evidenţele unităţii sus-menţionate sub nr. x din 15 mai 2009, acesta se obligă, "odată cu aprobarea raportului de trecere în rezervă, să restituie sumele corespunzătoare perioadei restante din angajamentul încheiat cu Ministerul Administraţiei şi Internelor."

În urma acestor demersuri, prin OMAI nr. S/II/4154 din 16 iunie 2009, reclamantul a fost trecut în rezervă în baza dispoziţiilor exprese ale art. 85 alin. (1) lit. (h) şi celor ale art. 91 Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.

Deci, ulterior absolvirii cursurilor Academiei de Poliţie, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul unităţilor M.A.I., fără însă a respecta perioada minimă de 10 ani, stabilită conform dispoziţiilor art. 9 din H.G. nr. 137/1991, act normativ în vigoare la data semnării angajamentului, întrucât, la data de 16.06.2009, i-au încetat raporturile de serviciu cu I.G.J.R., prin demisie.

Aşadar, temeiul stabilirii răspunderii materiale în sarcina reclamantului l-a constituit nerespectarea obligaţiei impuse de art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare şi de art. 17 din H.G. nr. 294/2007 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" din cadrul Ministerului Administraţieişi Internelor prin care s-a abrogat H.G. nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului Administraţieişi Internelor (act normativ aflat în vigoare la data admiterii reclamantului la cursurile Academiei de Poliţie).

În mod greşit a exonerat prima instanţă intimatul-reclamant de obligaţia de restituire a cheltuielilor de şcolarizare, proporţional cu perioada de timp rămasă până la expirarea termenului prevăzut prin angajamentul anterior menţionat, subliniind Înalta Curte faptul că pretinsa constrângere la care a fost supus intimatul-reclamant pentru a nu depune o cerere de transfer, nedovedită de altfel, nu înlătură semnificaţia juridică a actului reprezentat de solicitarea încetării raporturilor cu IGJR-Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei, intimatul-reclamant având opţiunea de a continua activitatea în cadrul IGJR sau de a înceta raporturile în cadrul IGJR şi de a se încadra ulterior la Serviciul de Protecţie şi Pază.

Cu alte cuvinte, singura concluzie ce se poate trage cu privire la împrejurările încetării raporturilor intimatului-reclamant cu Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei este aceea precizată de pârâţi, respectiv faptul că intimatul-reclamant a fost trecut în rezervă la cererea sa, în baza dispoziţiilor exprese ale art. 85 alin. (1) lit. (h) şi celor ale art. 91 Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.

De aceea, sunt irelevante declaraţiile martorilor audiaţi de instanţa de fond, întrucât decizia conducerii IGJR de a nu mai aproba transferuri nu poate reprezenta un argument pentru a considera că opţiunea intimatului-reclamant de a înceta raporturile prin demisie nu este rezultatul liberei decizii a acestuia din urmă.

În fine, Înalta Curte constată şi faptul că argumentele primei instanţe, în sensul că reglementarea conţinută de art. 2 din H.G. nr. 137/1991 trebuie interpretată în sensul obligativităţii de a îndeplini serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani în structurile oricăruia dintre Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Apărării Naţionale sau ale altor beneficiari interni sau externi denaturează conţinutul clar şi lipsit de echivoc al angajamentului nr. 7364 din 13 septembrie 1999, prin care, aşa cum s-a arătat mai sus, intimatul -reclamant şi-a asumat obligaţia de a restitui cheltuielile de şcolarizare, printer altele, în ipoteza în care nu va respecta obligaţia de a îndeplini serviciul, timp de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată că în mod greşit a admis instanţa fondului acţiunea reclamantului, sentinţa urmând a fi casată, în parte, cu trimitere spre rejudecare, în vederea cercetării întinderii obligaţiei de restituire angajată în sarcina intimatului-reclamant.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că în cauză au fost administrate probe inclusiv cu privire la întinderea obligaţiei de restituire, reclamantul-intimat contestând cuantumul prejudiciului stabilit prin decizia de imputare criticată în cauza de faţă.

Astfel, instanţa fondului a ordonat efectuarea unei expertise, ale cărei concluzii atestă un alt nivel al obligaţiei de restituire, fiind de notat şi faptul că toate părţile contestă concluziile expertului desemnat de instanţă, inclusiv expertul consilier al intimatului-reclamant.

În contextual în care hotărârea primei instanţe nu a dezlegat problema întinderii prejudiciului imputat intimatului-reclamant, sentinţa fondului statuând exclusiv cu privire la inexistenţa încălcării angajamentului nr. 7364 din 13 septembrie 1999, este necesară casarea în parte a hotărârii, în vederea rezolvării în întregime a fondului cauzei şi în scopul asigurării dublului grad de jurisdicţie pentru toate părţile din proces.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod greşit au fost obligaţi recurenţii-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, incluzând onorariul aferent expertizei judiciare contabile, cât timp, aşa cum s-a arătat mai sus, concluziile raportului de expertiză nu au fost verificate de prima instanţă, astfel că nici caracterul necesar al acestora nu este încă elucidat.

Vor fi menţinute dispoziţiile sentinţei civile cu privire la soluţionarea excepţiei de nelegalitate precum şi a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor solicitate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de Ministerul Afacerilor Interne şi de B. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1162 din 6 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, hotărârea recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţiile referitoare la soluţionarea excepţiei de nelegalitate şi cererii privind plata daunelor solicitate de reclamant.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2017.