Prescription of forest compensation claims: exclusion of suspensive condition for pre-2010 debts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 noiembrie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul de Ape, Păduri şi Piscicultură, a solicitat:

(i) obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 18.141,16 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masa lemnoasa, pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, pentru suprafaţa de pădure de 44,70 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcţional T2, cu titlu de compensaţii/despăgubiri, datorita funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii in recoltarea de masa lemnoasa, aferente anului 2009;

(ii) obligarea pârâţilor la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 18.141,16 RON, începând cu data de 17.06.2014, dată la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care reclamanta a înaintat Cererea nr. 347 către ITRSV Braşov, pârâţii refuzând nejustificat, cu exces de putere, sa dispună plata compensaţiilor cuvenite;

(iii) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 28 din data de 3 martie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură şi a respins cererea formulată împotriva acestui pârât pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, a inadmisibilităţii, a prematurităţii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (în calitate de continuator în drepturi al Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice), iar pe fond, a admis cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (MMAP) şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 18.141,16 RON, cu titlu de compensaţii aferente anului 2009 şi la plata dobânzii calculate asupra debitului principal în cuantum de 18.141,16 RON, începând cu data de 17.06.2014 şi până la plata integrală şi efectivă a debitului.

Totodată, pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantului a sumei de 3000 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 28 din 03 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (actual Ministerul Apelor şi Pădurilor), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât critică soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, apreciind că nu au fost expuse motivele care au fundamentat această soluţie, situaţie de natură a echivala cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., republicat.

Recurentul-pârât apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., republicat, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune are caracter de ordine publică, iar soluţionarea acesteia nu impune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.

În ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât susţine că, prin decizia nr. 1/2014 privind soluţionarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a stabilit că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate, pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01 octombrie 2011.

Având în vedere faptul că reclamanta pretinde o creanţă aferentă anului 2009, iar legea nu prevede un termen de prescripţie special cu privire la acest tip de creanţe, va fi incident termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât apreciază că prima instanţă a interpretat greşit prevederile H.G. nr. 861/2009 şi ale Deciziei nr. C (2012) 5166 din 19 iulie 2012, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., republicat.

În considerentele sentinţei civile recurate, instanţa s-a rezumat la a stabili că, prin simpla publicare a Deciziei Comisiei Europene în Jurnalul Naţional al Uniunii Europene, în mod implicit, intimatului-reclamant i s-ar cuveni sumele de bani solicitate cu titlu de compensaţii în temeiul prevederilor Codului silvic, fără a observa cuprinsul efectiv al Deciziei.

Recurentul-pârât susţine că în cauză sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 861 din 18 august 2009, iar potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din acest act normativ, "formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoanele juridice şi la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2011 - Codul silvic, cu modificările ulterioare, se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat". Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 861/2009 vizează doar proprietarii de terenuri forestiere cu suprafeţe mai mici sau egale cu 30 ha, iar în cazul reclamantului, suprafaţa totală a terenului forestier este de 44,70 ha.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, conţinutul adresei de răspuns nu poate fi apreciat ca fiind un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei. Prin această adresă, intimatului-reclamant i s-a comunicat imposibilitatea acordării compensaţiilor solicitate, ca urmare a faptului că nu a fost elaborată metodologia de calcul a compensaţiilor.

În măsura în care au fost demarate procedurile în vederea aprobării normelor metodologice necesare, fiind redactată integral hotărârea de guvern ce le vizează şi se află la acest moment în faza de proiect supus spre aprobare, nu se poate vorbi de o culpă a instituţiei publice şi nici de ilegalitate, plata sumelor solicitate, în lipsa normelor metodologice, reprezentând o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Totodată, recurentul-pârât învederează că intimatul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor necesare acordării despăgubirilor solicitate conform Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012) 5226 final/19.07.2012, cu privire la aprobarea la plată a ajutoarelor de stat pentru proprietarii privaţi din zonele sit-urilor Natura 2000 (procedura plăţilor Natura 2000 pentru sectorul forestier fiind reglementată de dispoziţiile art. 46 din Regulamentul CE nr. 1698/2005 în aplicarea Directivelor 79/409/CEE şi 92/43/CE).

Obţinerea despăgubirilor presupune întrunirea unui set de condiţii cumulative prevăzute de art. 10 din Decizie, iar reclamantul nu a depus la dosarul cauzei declaraţia că nu îndeplineşte condiţiile de excludere menţionate la pct. 9 din Decizie.

Referitor la modalitatea de calcul a valorii despăgubirilor, intimatul-reclamant a menţionat doar că i se cuvin "în baza textelor legale şi a normelor metodologice de calcul". Însă Normele metodologice din 22 iulie 2009 nu conţin dispoziţii referitoare la modul de calcul pentru situaţia prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. b), ci doar pentru situaţiile reglementate de lit. a), c), d) şi e) din textul de lege respectiv. Atât timp cât suprafaţa totală a terenului forestier este de 44,70 ha, nu se poate aplica modul de calcul prevăzut în cazul proprietarilor terenurilor cu vegetaţie forestieră cu suprafeţe mai mici sau egale cu 30 ha.

Nu se poate considera că reclamantul a dovedit în mod concret întinderea prejudiciului invocat, sumele solicitate fiind stabilite fără nicio detaliere concludentă, fundamentată pe un mod de calcul prevăzut de lege.

Recurentul-pârât apreciază că reclamantul ar fi trebuit să transmită documentaţia prevăzută de lege la ITRSV şi abia în cazul în care, după ce documentaţia a fost avizată şi transmisă la Departament, iar acesta din urmă a refuzat plata, reclamantul era îndreptăţit să formuleze o acţiune în justiţie sau, în situaţia în care ITRSV ar fi refuzat avizarea documentaţiei, reclamantul ar fi putut să cheme în judecată această structură teritorială, pentru a fi obligată la emiterea avizului.

Prin urmare, recurentul-pârât solicită casarea sentinţei civile atacate şi, în rejudecare, solicită instanţei de control judiciar să stabilească legalitatea compensaţiilor acordate de prima instanţă şi temeiul legal prin care pârâtul ar trebui să achite aceste compensaţii.

Referitor la solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, recurentul-pârât învederează că această solicitare este neîntemeiată.

Deşi reclamantul invocă răspunderea civilă delictuală, în cauză nu sunt îndeplinite elementele prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale, lipsind vinovăţia pârâtului.

Având în vedere temeiul acţiunii, respectiv presupusul refuz nejustificat al autorităţii, se impune respingerea capătului de cerere referitor la dobânda legală iar, în subsidiar, aplicarea dobânzii legale numai după rămânerea definitivă a sentinţei.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurentul-pârât apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., republicat, întrucât culpa procesuală pentru declanşarea procesului nu aparţine autorităţii pârâte. Totodată, susţine că taxa judiciară de timbru, achitată de reclamant, a fost în cuantum de 350 de RON, deşi, potrivit art. 6 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, aceasta trebuia să fie în cuantum de 300 de RON.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

La data de 09.02.2017 intimatul-reclamant a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

La data de 03 martie 2017 intimatul-reclamant A. a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Având în vedere că raportul întocmit asupra admisibilităţii recursului a fost comunicat la data de 22 februarie 2017, pe numele şi la sediul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, structură ce a fost supusă desfiinţării prin dispoziţiile O.U.G. nr. 1/2017, iar calitatea de recurent-pârât revine Ministerului Apelor şi Pădurilor, prin încheierea din 31 mai 2017, Înalta Curte a dispus recomunicarea raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului către recurentul-pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor, cu menţiunea să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din data de 20 septembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ a fost învestită de către reclamantul A. cu o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor, creanţa fiind generată de interdicţia legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafaţa de pădure de 44,70 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcţional T2, asupra căreia reclamantul exercită dreptul de proprietate. S-a susţinut că restricţiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensaţii, conform dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Pretenţiile au fost evaluate de către reclamant la suma de 18.141,16 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2009.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2009), pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă de prima instanţă cu motivarea că dreptul de prescripţie a fost întrerupt, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul-lege nr. 167/1958, până la data primirii deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, astfel cum s-a prevăzut prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009.

Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiată soluţia primei instanţe referitoare la respingerea excepţiei dreptului material la acţiune.

Pentru o corectă analiză a datei de început şi a momentului împlinirii termenului de prescripţie, dar şi a incidenţei unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecăţii, în raport de modificările legislative survenite.

Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamant sunt aferente anului 2009, data naşterii dreptului la acţiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) şi, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acord cu Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripţie pentru compensaţii acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia.

Înalta Curte reţine că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanţă de natură civilă aferentă anului 2009, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma acestor prevederi legale, reţinând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii aferente anului 2009, a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 20 noiembrie 2014, după ce intimatul-reclamant s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Braşov, solicitând avizarea la plata a sumei de 18.141,16 RON, conform adresei nr. x din 17 iunie 2014 .

Termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2009 a început să curgă la data de 01.01.2010 şi s-a împlinit la data de 01.01.2013, astfel încât, la data sesizării instanţei de judecată, dar şi la data solicitării de avizare a plăţii, dreptul material la acţiune al reclamantului era prescris.

Prin apărările formulate în cauză, intimatul-reclamant a susţinut, în acord cu instanţa de fond, că în litigiul de faţă a operat o cauză de întrerupere a termenului general de prescripţie, luând în considerare adoptarea H.G. nr. 861/2009, care, prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) stabileşte că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat." Astfel, intimatul-reclamant a concluzionat că termenul de prescripţie a început să curgă după data de 13.09.2012, care reprezintă data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final/19.07.2012.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, invocate de instanţa de fond ca argument în respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune:

"Daca dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.".

Prin urmare, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 au fost socotite, din punct de vedere juridic, nu o cauză de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, ci o condiţie suspensivă legală, care afectează exerciţiul dreptului.

Înalta Curte reţine că, prin Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reţinut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obţinerea compensaţilor aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluţii de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensaţiile pentru care dreptul de acordare a luat naştere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanţe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010."

În consecinţă, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiţie suspensivă privind naşterea dreptului la acţiune pentru compensaţiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidenţă asupra termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii şi nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2013, anterior sesizării instanţei de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţie, invocată de recurentul-pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor şi reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond şi reformarea soluţiei primei instanţe.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge acţiunea ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 28 din 3 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, ca fiind prescrisă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 decembrie 2017.