Eligibility for agricultural life annuity contingent on annual card validation and continuous tenancy

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 08 octombrie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON a sumei de 1.350 de euro, reprezentând renta viageră agricolă datorată pentru anii 2011-2013.

Prin sentinţa civilă nr. 2291 din data de 23 februarie 2016, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 mai 2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2411 din data de 12 iulie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile inadmisibilităţii cererii şi a lipsei de obiect, ca neîntemeiate şi a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, obligând pârâta la emiterea unui act administrativ prin care să dispună plata către reclamantă a echivalentului în RON a sumei de 1.350 de euro, reprezentând rentă viageră agricolă datorată pentru anii 2011-2013. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 404 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2411 din data de 12 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În susţinerea recursului, pârâta critică greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii de către instanţa de fond, susţinând că Legea nr. 554/2004 nu prevede posibilitatea obligării unei instituţii publice la acordarea unor drepturi, ci numai la emiterea unui act administrativ prin care fie recunoscute anumite drepturi.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că acţiunea reclamantei este lipsită de obiect, întrucât cererea acesteia a fost soluţionată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, prin adresa din 18 mai 2015.

Pe fondul cauzei, prezentând dispoziţiile legale din cuprinsul Legii nr. 247/2005 şi Ordinului Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 1272/2005, care reglementează procedura de acordare a rentei viagere agricole, recurenta-pârâtă susţine că intimata-reclamantă nu s-a prezentat la sediul instituţiei recurente pentru vizarea carnetului de rentier agricol şi nu a respectat dispoziţiile legale pentru a beneficia de rentă agricolă pentru anii 2011, 2012 şi 2013, astfel încât recurenta-pârâtă nu avea temei legal pentru acordarea rentei viagere solicitată de reclamantă.

Astfel, renta agricolă se acordă o dată pe an, pentru anul agricol anterior, şi este condiţionată de vizarea carnetului de rentier agricol în perioada 01 martie - 31 august a fiecărui an. Totodată, începând cu anul 2012, intimata-reclamantă avea obligaţia completării unei Declaraţii pentru obţinerea vizei anuale.

Imposibilitatea acordării rentei viagere se datorează şi faptului că reclamanta-intimată nu a făcut dovada arendării terenului şi nici a înstrăinării acestuia, potrivit art. 7 din Legea nr. 247/2005. Contractul de arendare nr. 67 din 20 martie 2007, încheiat între reclamantă şi societatea B. S.R.L., existent la dosarul de rentă agricolă, a expirat la data de 20.03.2012, iar reclamanta a prezentat un alt contract de arendare abia la data de 08.04.2015, când a solicitat şi vizarea carnetului de rentier agricol.

Contractul de arendare nr. 84 din 13 decembrie 2012, încheiat între reclamanta-intimată şi societatea B. S.R.L., a fost încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 13.12.2012, astfel încât, pe perioada 20.03.2012-13.12.2012, respectiv anul agricol 2012, nu a existat un contract de arendare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17.10.2016, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 08 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 14 iunie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură este fondat pentru următoarele considerente:

II.1. În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu soluţia acordată excepţiei vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată şi excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, acestea vor fi respinse ca nefondate.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de recurs, pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură a invocat prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.". În raport de pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 1350 euro, reprezentând renta viageră aferentă anilor 2011-2013, recurenta-pârâtă consideră că acţiunea nu se încadrează în prevederile legale citate anterior, nefiind solicitată obligarea sa la emiterea unui act administrativ.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că cererea de chemare în judecată se circumscrie prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, judecătorul fondului realizând o corectă încadrare şi calificare a pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamantă.

Înalta Curte reţine că, deşi petitul acţiunii a fost formulat într-o modalitate criticabilă, acest aspect nu împiedică judecătorul cauzei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., republicat, calificând pretenţiile reclamantei în raport de motivele de fapt şi de drept invocate.

În cauză, reclamanta A. s-a adresat instanţei de judecată ca urmare a refuzului recurentei-pârâte de a-i achita renta viageră agricolă aferentă anilor 2011-2013, refuz exprimat prin intermediul adresei nr. x din 18 mai 2015, emisă ca răspuns la cererea reclamantei înregistrată la data de 04.05.2015.

Faţă de aceste aspecte, este de necontestat faptul că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune formulată în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(...) De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său (...) prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri (...)", reclamanta apreciind că are calitatea de persoană vătămată într-un drept recunoscut de lege, respectiv dreptul la renta viageră agricolă şi urmărind înlăturarea efectelor produse de răspunsul negativ oferit de autoritatea pârâtă.

Formularea petitului cererii de chemare în judecată sub forma unei acţiuni în pretenţii îndreptată împotriva pârâtei nu invalidează această concluzie, relevant fiind scopul urmărit de reclamantă, respectiv recunoaşterea dreptului său la încasarea rentei viagere pe perioada solicitată, caz în care instanţa are posibilitatea de a dispune, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ în acest sens.

Prin urmare, soluţia instanţei de fond este corectă în privinţa caracterului admisibil al acţiunii, aceasta fiind soluţionată în raport de scopul urmărit de reclamantă prin promovarea acţiunii, astfel cum rezultă acesta din contextul factual, din probele administrate în cauză şi din dispoziţiile legale incidente din materia contenciosului administrativ, fiind respectate dispoziţiile art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc că:

"Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile".

Critica referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de obiect a acţiunii este, de asemenea, nefondată. Această excepţie a fost motivată de recurenta-pârâtă prin faptul că cererea adresată de reclamantă la data de 04.05.2015, a fost soluţionată prin adresa din 18 mai 2015.

Această susţinere nu poate fi primită, având în vedere că, prin adresa din 18 mai 2015, pârâta a adus la cunoştinţa reclamantei că cererea i-a fost respinsă, în sensul nerecunoaşterii dreptului acesteia la încasarea rentei viagere agricole aferentă anilor 2011-2013, manifestare de voinţă care se încadrează, din punct de vedere al contenciosului administrativ, în noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, astfel cum este definit prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Prezentul litigiu nu este determinat de nesoluţionarea în termenul legal a cererii reclamantei, ceea ce presupune lipsa oricărui răspuns emis de autoritatea publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. În cauză, pârâta a emis un răspuns în termenul legal, pe care, însă, reclamanta îl contestă, apreciind că este vătămător pentru drepturile şi interesele sale legitime.

Prin urmare, acţiunea are un obiect clar determinat, urmărindu-se înlăturarea efectelor manifestării de voinţă explicite a pârâtei, iar acest obiect subzistă atât timp cât autoritatea pârâtă îşi menţine refuzul recunoaşterii dreptului reclamantei la încasarea rentei viagere agricole pe perioada în litigiu.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond asupra excepţiei lipsei de obiect a acţiunii este legală şi temeinică, criticile formulate în recurs fiind nefondate.

II.2. Pe fondul recursului, Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este fondat, prima instanţă făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Recurenta-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură a criticat hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 3, art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 247/2005, respectiv art. 5 - 11 din Ordinul Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 1272/2005. În esenţă, recurenta a susţinut că intimata-reclamantă nu are dreptul la încasarea rentei viagere agricole aferentă anilor 2011-2013, întrucât:

(i) nu s-a prezentat la centrul judeţean al autorităţii pârâte pentru vizarea carnetului de rentier agricol, până la data de 31 august a fiecărui an;

(ii) nu a prezentat dovada prelungirii sau încheierii unui nou contract de arendă, ulterior expirării termenului contractului de arendă nr. 67 din 20 martie 2007;

(iii) contractul de arendă nr. 84 din 13 decembrie 2012, prezentat autorităţii la data de 08.04.2015, are valabilitate de la data de 13.12.2012, astfel încât, pe perioada 20.03.2012-13.12.2012, respectiv anul agricol 2012, nu a existat un contract de arendare.

Având în vedere că, în cuprinsul hotărârii primei instanţe, au fost redate dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale Ordinului Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 1272/2005, în ceea ce priveşte procedura de acordare a rentei viagere agricole, Înalta Curte nu va mai relua aceste prevederi legale în cuprinsul prezentei decizii.

Referitor la obligaţia intimatei-reclamante de a se prezenta la centrul judeţean al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, în vederea vizării carnetului de rentier agricol, până la data de 31 august a fiecărui an, Înalta Curte reţine că această obligaţie a fost introdusă prin Ordinul comun al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerului Finanţelor Publice emis sub nr. 33/1633, la data de 04.02.2011, prin care s-a dispus modificarea şi completarea Ordinului Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 1272/2005, urmând a fi aplicat cu începere din anul 2011, potrivit art. I pct. 2 lit. d) din Ordinul modificator.

Contrar opiniei exprimată de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că stipularea, prin Ordinul menţionat, a unor condiţii formale pentru acordarea rentei viagere agricole anuale, stabilite în sarcina solicitantului, nu reprezintă o modificare a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi nici o negare a dreptului la rentă. Astfel, obligaţia vizării anuale a carnetului de rentier corespunde caracterului personal şi netransmisibil al rentei viagere agricole, astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 şi dispoziţiile art. 13 din Ordinul nr. 1272/2005, scopul urmărit fiind acela de a se verifica faptul că rentierul este încă în viaţă.

Această obligaţie legală nu poate fi considerată excesivă, mai ales că, şi în situaţia unei imposibilităţi de prezentare din motive de vârstă înaintată sau din motive medicale (după cum s-a susţinut de către intimata-reclamantă), art. I pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 33/1633/2011 prevede posibilitatea prezentării anuale a carnetului de rentier agricol prin intermediul unui mandatar, după cum şi încasarea rentei viagere poate fi făcută de către un mandatar cu procură specială autentificată, potrivit art. 13 din Ordinul nr. 1272/2005.

Aşadar, stabilirea, prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, a unor formalităţi necesare încasării rentei viagere agricole, nu afectează dreptul solicitanţilor stabilit prin actul normativ, autorităţile publice competente având dreptul (şi, totodată, obligaţia) de a stabili procedurile de lucru necesare atingerii scopului legii.

Desigur, aceste proceduri nu trebuie să fie emise cu exces de putere, stabilind în sarcina solicitanţilor obligaţii care, în realitate, conduc la imposibilitatea obţinerii beneficiilor legale. În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că obligaţia vizării anuale, personal sau prin mandatar, a carnetului de rentier agricol, este una rezonabilă, neavând caracter excesiv şi nu constituie o obligaţie imposibil de îndeplinit de către intimata-reclamantă.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 1272/2005, ulterior modificării operate în anul 2011, vizarea carnetului este necesară "pentru a intra în posesia rentei viagere agricole cuvenite", iar expirarea termenului stabilit de lege pentru îndeplinirea obligaţiei (data de 31 august a fiecărui an) atrage pierderea dreptului la încasarea rentei aferentă anului respectiv. Această obligaţie nu poate fi complinită prin vizarea carnetului în anul sau anii următori (ca în speţa de faţă) şi încasarea retroactivă a rentei viagere, o astfel de ipoteză ducând la concluzia că beneficiarii pot solicita oricând vizarea carnetelor de rentier agricol, data limită de 31 august pierzând orice relevanţă juridică.

În ceea ce priveşte dovada încheierii unui contract de arendare, această obligaţie decurge din chiar dispoziţiile art. 2 din Titlul XI al Legii nr. 247/2005, dreptul la renta viageră agricolă fiind recunoscut doar persoanelor care înstrăinează sau arendează terenurile agricole extravilane aflate în proprietatea sa. Prin urmare, este evident că, pentru a beneficia de renta viageră agricolă, intimata-reclamantă trebuia să facă dovada existenţei unui contract de arendă aflat în perioada de valabilitate, dispoziţiile art. 5 din Ordinul nr. 1272/2005, atât în forma iniţială cât şi în forma modificată, menţionând obligaţia depunerii acestui înscris, alături de alte documente.

Însă, dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 tratează şi ipoteza în care contractul de arendare este încheiat pe o perioadă mai mică de un an caledaristic, stabilind că renta viageră se plăteşte doar dacă terenul este arendat continuu, întreg anul calendaristic.

În cauză, intimata-reclamantă a depus la dosarul administrativ contractul de arendă nr. 67 din 20 martie 2007, încheiat cu arendaşul B. S.R.L., a cărui perioadă de valabilitate a expirat la data de 20.03.2012. La data de 08.04.2015, când a solicitat şi vizarea carnetului de rentier agricol, intimata-reclamantă a prezentat autorităţii pârâte contractul de arendare nr. 84 din 13 decembrie 2012, încheiat cu acelaşi arendaş, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 13.12.2012.

Prin urmare, în perioada 20.03.2012-13.12.2012 nu a existat un contract de arendare încheiat de intimata-reclamantă, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, reclamanta nu beneficiază de renta vigeră agricolă aferentă anului 2012, terenul nefiind arendat continuu, întreg anul calendaristic.

Or, această apărare invocată de către recurenta-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură la fondul cauzei, nu a fost analizată de prima instanţă, reţinându-se doar depunerea de către reclamantă a contractelor de arendă, fără a se efectua verificări cu privire la termenul contractual şi incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente, constatându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496-497 C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinţei civile atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură împotriva sentinţei civile nr. 2411 din 12 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 decembrie 2017.