Lawfulness of historical monument list updates requiring independent technical and scientific inventory rather than mere reproduction of prior listings

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa nr. 3348 din 9 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi interesului reclamanţilor şi a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele aspecte:

Reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Direcţia Judeţeană Pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Iaşi, au solicitat anularea următoarelor acte:

(1) Ordinele Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2.314 din 16 iulie 2004 şi nr. 2.361 din 12 iulie 2010, în privinţa înregistrării de la poziţia 1293, respectiv poziţia 1283 din anexa şi radierea imobilului înregistrat sub codul IS-II-m-B-04083 din Lista Monumentelor Istorice;

(2) toate actele administrative care au condus la înscrierea în Listă a imobilului înregistrat sub codul IS-II-m-B-04083;

(3) Adresa nr. x din 20 august 2012 privind soluţionarea plângerii prealabile adresata de către reclamanţi împotriva actului nr. 166 din 25 iunie 2012 privind folosinţa monumentului istoric nr. 1283 din LMNI/2010 şi a Ordinelor nr. 2314/2004 şi nr. 1361/2010;

(4) Actul nr. 166 din 25 iunie 2012 privind folosinţa monumentului istoric nr. 1283 din LMNI/2010, precum şi obligarea pârâtelor, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 645 din 12 februarie 2013 a fost admisă excepţia necompetentei materiale a Curţii de Apel Bucureşti în capătul de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x din 25 iunie 2012 emisa de Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu National Iaşi şi s-a declinat competenta de soluţionare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, dispunându-se, totodată, disjungerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului National.

Prin sentinţa civilă nr. 1190 din 2 aprilie 2013, CAB-SCAF a admis excepţia tardivităţii formulării cererii, respingând cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Ministerul Culturii, ca tardiv formulată.

Prin decizia nr. 1847 din 09 aprilie 2014 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul, iar sentinţa nr. 1190 din 2 aprilie 2013 a fost casată, trimiţându-se cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

În rejudecare, s-a reţinut că cererea de anulare dedusă judecăţii priveşte Ordinul nr. x/2004 al ministrului culturii şi cultelor publicat în M.O nr. 646 bis din 16.07.2004 de aprobare a Listei monumentelor istorice clasate, respectiv poziţia 1293, precum şi Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr. 2361/2010 publicat în M. O. nr. 670 bis dion 01.10.2010.

S-a apreciat că reclamanţii au calitate procesuală activă şi, totodată, justifică un interes în promovarea cererii, întrucât aceştia se legitimează în calitate de proprietari ai imobilului litigios, iar clasarea acestui imobil ca monument istoric prin ordinele a căror anulare se solicită impune anumite obligaţii în sarcina proprietarilor, conform dispoziţiilor Legii nr. 422/2001, a căror nerespectare este susceptibilă de sancţionare contravenţională.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, într-adevăr, în anexele la cele două ordine este menţionat în Lista monumentelor istorice imobilul intitulat, "C.", situat în Iaşi, str. Turcu, în timp ce imobilul aflat în proprietatea reclamanţilor este situat în Iaşi, str. D.

Referitor la chestiunea identităţii celor două imobile, s-a constatat că aceasta a fost lămurită prin adresa Direcţiei Judeţene pentru Cultura Iaşi nr. 1306 din 20 octombrie 2014, prin care s-a arătat că din eroare s-a menţionat adresa strada Turcu, în loc de str. D., cum era corect.

Totodată, s-a constatat că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul vizat de cele ordine atacate, a fost inclus în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice din jud. Iaşi în 1992, iar Lista monumentelor istorice aprobată prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2314/2004 reprezintă practic reactualizarea listei din anul 1992, în timp ce Lista monumentelor istorice aprobată prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2361/2010, reprezintă o reactualizare a listei din anul 2004.

Prin urmare, s-a constatat că trimiterile reclamanţilor la dispoziţiile Legii nr. 422/2001 referitoare la procedura de clasare nu pot fi primite, de vreme ce momentul clasării imobilului în discuţie se situează anterior intrării în vigoare a actului normativ anterior menţionat.

În egală măsură, susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că în anul 2010 nu au fost informaţi asupra regimului juridic al imobilelor s-a apreciat ca fiind irelevantă din perspectiva legalităţii Ordinului nr. 2361/2010, ştiut fiind că nulitatea unui act administrativ se poate dispune pentru neîndeplinirea condiţiilor impuse de lege la momentul emiterii acestuia, iar nu în raport de acte/operaţiuni ulterioare.

În fine, au fost respinse criticile reclamanţilor referitoare la clasarea imobilului în discuţie ca monument istoric, cât timp obiectul acesteia priveşte anularea ordinelor prin care s-a aprobat lista actualizată monumentelor istorice, iar nu actul de clasare a imobilului.

2. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii formulate, anulării parţiale a Ordinului Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2314 din 16 iulie 2004 şi a Ordinului nr. 2361 din 12 iulie 2010 în privinţa înregistrării de la poziţia 1293, respectiv de la poziţia 1283 din anexă şi radierea imobilului înregistrat sub codul IS-II-m-B-04083 din Lista monumentelor istorice precum şi anularea adresei nr. x din 20 august 2012 privind soluţionarea plângerii prealabile adresată de către reclamanţi împotriva Ordinelor nr. 2314/2004 şi nr. 2361/2010.

În motivarea recursului, reclamanţii arată că abia prin actul nr. 166/2012 Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Iaşi a comunicat recurentului reclamant A. împrejurarea că imobilul situat în Municipiul Iaşi, str. D. (ai cărui proprietari sunt recurenţii reclamanţi) are regimul juridic al unui monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local, fiind comunicate şi obligaţiile care incumbă proprietarilor într-o astfel de situaţie. Reclamanţii au devenit proprietarii imobilului în urma restituirii dispusă prin dispoziţia primarului municipiului Iaşi nr. 2339 din 02 august 2006, fiind obligaţi să respecte drepturile persoanelor care, la vremea respectivă erau chiriaşi în imobil, obţinându-se evacuarea ultimilor locatari abia în urma pronunţării sentinţei civile nr. 1428 din 03 februarie 2010.

Regimul juridic al imobilului pretins prin actul 166/2012 nu a fost stabilit în mod legal şi temeinic. În răspunsul la plângerea prealabilă îndreptată împotriva Ordinelor nr. 2314/2004 şi nr. 2361/2010, Ministerul Culturii a indicat existenţa unui presupus act de clasare care a stat la baza includerii imobilului în lista monumentelor istorice, însă din documentaţia administrativă depusă la dosarul cauzei nu rezultă să fi existat un act propriu zis de clasare ci aceasta s-a făcut, aşa cum însuşi Ministerul recunoaşte prin notele scrise depuse pentru şedinţa din 2.12.2014 în faţa instanţei de fond, conform dispoziţiilor valabile în anul 1991, nefiind întocmit dosar de clasare.

Din documentele depuse la dosarul cauzei reiese că există o confuzie totală asupra identităţii imobilului clasat întrucât cele două ordine, contrar documentelor depuse chiar de către Minister, indică o adresă greşită - str. Turcu în loc de str. D., indică o apartenenţă istorică greşită (imobilul a aparţinut lui E., prin moştenire de la F., socrul său, aşa cum reiese din planurile depuse de Minister, nicidecum familiei C.) iar construcţia imobilului este identificată prin cele două ordine ca fiind plasată în a doua jumătate a secolului XIX, pe când planurile tehnice care au stat la baza documentaţiei pentru autorizaţia de construire, depuse la dosar de către Minister, atestă faptul că abia în anul 1896 era autorizat planul de construire, iar nota de la Securitate din anul 1954 identifică imobilul ca fiind construit în anul 1938, adică în prima jumătate a secolului XX.

Prin urmare, pârâtul nu a reuşit să probeze apartenenţa istorică, valoarea arhitecturală sau alte criterii care trebuiau să stea la baza clasării, ceea ce lipseşte imobilul de caracterul de monument istoric. Actele care au stat la baza clasării din 1991 sunt la fel de lacunare şi insuficiente pentru a proba criteriile care au stat la baza clasării imobilului şi includerii lui în lista monumentelor istorice, atât la nivelul anilor 1991-1992, cât şi la nivelul anilor 2004 şi 2010.

În conformitate cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa era investită să se pronunţe şi asupra legalităţii acestor pretinse acte/operaţiuni anterioare, prin care s-a dispus clasarea imobilului, adică era investită să soluţioneze cauza prin analiza întregii proceduri administrative a clasării, care în cauză nu a fost respectată, fiind încălcate dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 422/2001, dispoziţiile generale de drept administrativ în privinţa opozabilităţii actelor administrative, dar mai cu seamă, procedura fiind derulată prin perpetuarea unei cauze de nulitate a actelor administrative emise în cadrul acestei proceduri, constând în greşita identificare a însuşi obiectului clasării.

Instanţa fondului a făcut o greşită aplicare a nomelor de drept material şi a dat o dezlegare netemeinică pricinii.

Astfel, actul nr. 166 din 25 iunie 2012 impune obligaţia de folosinţă a imobilului monument istoric conform Legii nr. 422/2001. Acesta este un act obligatoriu conform art. 60 alin. (2) din lege, parte componentă a procedurii administrative. Emiterea sa la aproape 20 de ani după momentul clasării şi nerespectarea art. 60 din Legea nr. 422/2001 atrage nulitatea ordinelor de actualizare a clasării imobilului. Dacă legiuitorul ar fi considerat că publicarea în Monitorul Oficial a ordinelor de actualizare, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 este suficientă pentru ca luarea la cunoştinţă să poată fi opusă proprietarilor de imobile, nu ar mai fi introdus obligaţia comunicării actului intitulat " Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric" şi nici obligaţia informării proprietarilor despre regimul juridic special al imobilelor clasate monumente istorice.

Instanţa fondului nu a ţinut cont de dezlegarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat-o prin decizia nr. 1847 din 09 aprilie 2014, prin care s-a reţinut că procedura administrativă a clasării presupunea obligatoriu şi comunicarea către reclamanţi a regimului juridic nou rezultat în urma clasării. Lipsa acestei comunicări atrage nulitatea întregii proceduri administrative, inclusiv nulitatea înscrierii în listă a imobilului, întrucât necomunicarea îl lasă pe proprietar privat de dreptul de a se opune respectivei clasări.

Contrar celor stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa fondului a stabilit că necomunicarea actelor conform art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 este irelevantă, dând o interpretare total greşită textului din legea specială.

Chiar dacă judecarea capătului de cerere privitor la anularea actului nr. 166/2012 a fost disjunsă, judecătorul fondului era ţinut în continuare de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care îl obligau să analizeze întreaga procedură administrativă privind valabilitatea emiterii actelor atacate, procedură care, conform legii speciale, obliga autoritatea emitentă să dispună şi informarea subiectului de drept vizat.

Instanţa de fond a reţinut că greşita identificare a imobilului sub toate componentele sale - adresă poştală, identitate istorică, atestare în timp a construcţiei - ar reprezenta o simplă eroare materială, care, de altfel, ar fi fost îndreptată prin adresa DJCI nr. 1306 din 20 octombrie 2014. Astfel, a omis a analiza efectele juridice pe care această eroare le-a produs. Reclamanţii continuă să susţină că această greşită identificare a imobilului este o veritabilă error in substantiam, îndreptarea ei pe cale administrativă nefiind valabilă pentru trecut, adică pentru perioada scursă între anii 1991-2012. Această eroare esenţială atrage nulitatea clasării. În privinţa calificării acestei erori, sunt relevante împrejurările că fostul detentor precar - Primăria Iaşi nu a cunoscut regimul juridic de monument istoric al imobilului şi nu a luat nicio măsură de conservare a stării lui în perioada 1991-2006, nu i-a informat pe reclamanţi asupra acestui regim juridic special la data retrocedării, deşi această obligaţie îi incumba potrivit Hotărârii nr. 1 din 20 martie 1991 (parte componentă a documentaţiei de clasare) şi i-a obligat pe reclamanţi să respecte dreptul de folosinţă al chiriaşilor până în 2010, adică la o scindare a atributului folosinţei incompatibilă cu regimul de monument istoric. Aceste împrejurări arată că presupusul act de clasare nu a produs nicio consecinţă juridică timp de 20 de ani.

O altă critică adusă hotărârii recurate este aceea că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi interpretare a Legii nr. 422/2001 şi a Normelor metodologice din anul 2008 aprobate prin Ordinul nr. 2260/2008, reţinând că actele administrative atacate nu reprezintă acte de clasare, motiv pentru care criticile aduse procedurii de clasare nu pot fi primite şi că Normele emise în 2008, ca şi Legea nr. 422/2001 nu ar fi aplicabile speţei pentru că sunt ulterioare clasării imobilului prin Lista din 1991-1992.

Or, actualizarea Listei monumentelor istorice din 1991-1992 presupunea, din punct de vedere administrativ, o procedură de inventariere a acestora şi nu o simplă copiere a listei.

Considerentele sentinţei încalcă, şi sub acest aspect, cele stabilite cu titlu obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv aplicabilitatea în cauză a art. 14, 15, 17 şi 60 din Legea nr. 422/2001.

Operaţiunea de inventariere trebuia să aibă în vedere întocmirea conform art. 3 din normele metodologice, raportat la art. 13 din lege, a fişei analitice şi minimale. Or, din documentaţia administrativă nu rezultă că ordinele de actualizare s-au bazat pe o procedură de inventariere îndeplinită.

Legea nu prevede parcurgerea din nou a procedurii de clasare, dar prevede obligaţia de inventariere prin întocmirea fişei analitice care trebuie să aibă la bază tocmai criteriile stabilite la art. 9 din Norme, pe care prima instanţă le-a socotit inaplicabile în cauză.

În drept sunt invocate prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.

3. Apărările intimatului

Intimatul-pârât Ministerul Culturii nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

4. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va admite recursul pentru considerentele ce urmează:

4.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prima instanţă a reţinut în mod corect că imobilul proprietatea recurenţilor-reclamanţi situat în Municipiul Iaşi, str. D., a fost clasat, respectiv inclus în Lista monumentelor istorice în 1991-1992, prin ordinele atacate în cauză, respectiv Ordinul nr. 2314/2004, poziţia 1293 şi Ordinul nr. 2361/2010, poziţia 1283 având loc exclusiv o reactualizare a Listei monumentelor istorice.

În acest context, nu sunt aplicabile cauzei prevederile Legii nr. 422/2001 referitoare la procedura de clasare, însă sunt aplicabile prevederile acestei legi privitoare la actualizarea Listei monumentelor istorice, actualizare care presupune o procedură de inventariere a acestora, iar nu o simplă reproducere a Listei din 1991-1992.

Astfel, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001:

"Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Naţional al Patrimoniului va actualiza Lista monumentelor istorice, (…)."

Potrivit art. 22 alin. (2) din lege:

"Lista monumentelor istorice se aprobă prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se actualizează la fiecare 5 ani."

Potrivit art. 12 din Legea nr. 422/2001:

"(1) Inventarierea monumentelor istorice reprezintă acţiunea de strângere a totalităţii informaţiilor, documentelor, studiilor, cercetărilor şi a documentaţiilor cu privire la identificarea imobilelor susceptibile de a dobândi calitatea de monument istoric, a imobilelor clasate ca monumente istorice, a monumentelor istorice declasate, precum şi a celor distruse sau dispărute.

(2) Inventarul monumentelor istorice reprezintă o bază de date, actualizată permanent prin operaţiunile necesare de corelare, în vederea asigurării unei informări permanente şi exacte în legătură cu situaţia imobilelor monumente istorice.

(3) Clasarea este procedura prin care se conferă regim de monument istoric unui bun imobil conform art. 8.

(4) Inventarierea şi clasarea se realizează potrivit dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege şi în conformitate cu normele metodologice de inventariere şi clasare a monumentelor istorice, aprobate prin ordin al ministrului culturii şi cultelor.

(5) Pentru realizarea inventarierii monumentelor istorice, autorităţile şi instituţiile publice competente comunică serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, la solicitarea acestora, date privind situaţia juridică a imobilelor".

Aceste prevederi trebuie coroborate şi cu dispoziţiile art. 3 din Normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2260/2008, aplicabile în cazul actualizării cuprinse în Ordinul nr. 2361/2010, conform cărora:

"(1) Inventarierea este un ansamblu de proceduri cu ajutorul cărora sunt identificate - prin cercetare şi analiză ştiinţifică - acele bunuri imobile care datorită caracteristicilor lor sunt susceptibile de a fi clasate ca monumente istorice.

(2) Inventarierea are un caracter sistematic, în analiza tuturor categoriilor de bunuri imobile inventariate fiind folosită o metodă unică.

(3) Inventarierea monumentelor istorice constă în procedura de alcătuire a fişei analitice şi minimale a fiecărui monument, în care sunt consemnate informaţiile tehnice şi ştiinţifice, toate intervenţiile umane, precum şi modificările naturale survenite în decursul timpului, în condiţiile Legii nr. 422/2001, republicată, şi potrivit prezentelor norme metodologice."

Rezultă din aceste prevederi legale că menţionarea imobilului în cauză în Lista monumentelor istorice actualizată conform Ordinului Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2314/2004 şi apoi în Lista monumentelor istorice actualizată conform Ordinului nr. 2361/2010 trebuia să se bazeze pe o procedură de inventariere, implicând identificarea imobilului prin prisma caracteristicilor care au determinat clasarea ca monument istoric, presupunând (cel puţin în cazul actualizării din 2010) alcătuirea unei fişe în care să fie consemnate informaţiile tehnice şi ştiinţifice care au condus la clasare şi care sunt de actualitate şi la momentul inventarierii, în scopul emiterii listei actualizate.

Din documentaţia administrativă aflată la dosarul cauzei nu rezultă că în privinţa imobilului anterior menţionat au avut loc aceste operaţiuni de ordin tehnic şi ştiinţific care ar fi trebuit să stea la baza includerii imobilului în Lista actualizată a monumentelor istorice.

Aceste aspecte sunt de natură a conduce la reformarea sentinţei recurate, în sensul admiterii în parte a cererii şi anulării Ordinului Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2314 din 16 iulie 2004 în privinţa înregistrării de la poziţia nr. 1293 din anexă şi a Ordinului Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2361 din 12 iulie 2010 în privinţa înregistrării de la poziţia nr. 1283 din anexă.

Cât priveşte motivul de recurs referitor la nulitatea parţială a celor două ordine, pe temeiul nerespectării procedurii prevăzute de art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, de comunicare a statutului imobilului de monument istoric şi a obligaţiilor care revin proprietarilor prin prisma acestui statut, prima instanţă a reţinut în mod corect că obligaţia de înştiinţare în scris a proprietarilor asupra regimului juridic special al imobilelor, potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, este în mod cert o operaţiune ulterioară emiterii celor două ordine, irelevantă în analiza de legalitate a ordinelor. Scopul comunicării este aducerea la cunoştinţa proprietarilor a statutului imobilului de monument istoric şi a obligaţiilor care le revin raportat la acest statut, iar presupusa neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a acestei comunicări poate influenţa exclusiv asumarea obligaţiilor şi termenul de exercitare a eventualei acţiuni în anulare îndreptată împotriva ordinului de actualizare a listei, însă nu poate constitui un motiv de nelegalitate a includerii bunului în Lista actualizată a monumentelor istorice.

Pe de altă parte, în mod corect a reţinut prima instanţă şi împrejurarea că argumentele reclamanţilor referitoare la clasarea imobilului la nivelul anului 1992 nu pot fi analizate, depăşind cadrul procesual obiectiv al cererii de faţă.

Recurenţii-reclamanţi invocă greşit dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca suport pentru afirmaţia potrivit căreia prima instanţă, sesizată cu acţiunea în anularea celor două ordine, ar fi fost investită să se pronunţe şi asupra actelor/operaţiunilor anterioare, prin care s-a dispus clasarea imobilului.

Dispoziţiile legale anterior citate se referă la operaţiunile administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, adică la categoria actelor/operaţiunilor pregătitoare pentru emiterea actului administrativ atacat şi nicidecum la acte administrative anterioare, cu statut independent, intrate în circuitul civil şi care fost avute în vedere, ca dat juridic, la emiterea noului act administrativ.

Cauza de anulare parţială a celor două ordine reţinută în considerentele prezentei decizii priveşte exclusiv aceste două ordine şi nu are nici un efect asupra clasării imobilului ca monument istoric, clasare care a avut loc în anii 1991- 1992.

Pe de altă parte, considerentele deciziei de casare nr. 1847 din 09 aprilie 2014 a ICCJ-SCAF se referă exclusiv la formularea în termen a acţiunii în anulare, iar nu la fondul cauzei. Tranşând exclusiv aspectul litigios al formulării în termen a acţiunii în anularea celor două ordine, decizia de casare anterior menţionată nu cuprinde statuări în drept care să fi fost obligatorii pentru prima instanţă, în judecarea fondului.

Celelalte motive de recurs, care se referă la o invocată confuzie totală asupra identităţii imobilului clasat (sub aspectele adresei poştale, identităţii istorice şi atestării perioadei de edificare a construcţiei), echivalând cu neîntrunirea criteriilor de includere a imobilului în lista actualizată, nu ar putea şi nu se mai impune a fi analizate, raportat la cele două ordine, dată fiind cauza de nulitate parţială a ordinelor anterior reţinută şi care se referă tocmai la lipsa unei identificări de ordin tehnic şi ştiinţific, presupusă de operaţiunea de inventariere, care trebuia să stea la baza includerii imobilului în lista actualizată a monumentelor istorice.

4.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite în parte acţiunea reclamanţilor A. şi B., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi, în consecinţă, va anula Ordinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2314 din 16 iulie 2004 în privinţa înregistrării de la poziţia nr. 1293 din anexă şi Ordinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2361 din 12 iulie 2010 în privinţa înregistrării de la poziţia nr. 1283 din anexă, respingând, însă, celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate şi menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3348 din 9 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite în parte acţiunea reclamanţilor A. şi B., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi, în consecinţă:

Anulează Ordinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2314 din 16 iulie 2004 în privinţa înregistrării de la poziţia nr. 1293 din anexă.

Anulează Ordinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2361 din 12 iulie 2010 în privinţa înregistrării de la poziţia nr. 1283 din anexă.

Respinge celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2015.