Standing to challenge fiscal inspection measures imposed on corporate organs: lack of direct interest and absence of imminent, irreparable harm

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 octombrie 2014, sub nr. x/63/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Ministerul Finanţelor Publice, a formulat contestaţie prin care a solicitat desfiinţarea Deciziei nr. 36/P din 30.06.2014 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Biroul de Soluţionare Plângeri Prealabile şi, reanalizând plângerea prealabilă, să se desfiinţeze pct. 3.2. şi 3.3, din cadrul Dispoziţiei obligatorii nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, emisă în baza Raportului de inspecţie economico financiară nr. CV8797 din 31 octombrie 2013 şi a Procesului Verbal nr. CV =8797 din 31 octombrie 2013, încheiate de organele de control din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova.

Prin sentinţa civilă nr. 259 din 4 februarie 2015, Tribunalul Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 februarie 2015, sub nr. de dosar nr. x/2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 162 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes, respingând acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Ministerul Finanţelor Publice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 162 din 3 aprilie 2015, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate în sensul respingerii excepţiei lipsei de interes şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recurentul-reclamant susţine că soluţia de admitere a excepţiei lipsei de interes în susţinerea acţiunii, este o consecinţă a interpretării şi aplicării greşite de către prima instanţă a normelor de drept material incidente în cauză.

Astfel, în ceea ce priveşte măsura 3.2. din cuprinsul Dispoziţiei contestate, aceasta vizează în mod direct persoanele care au făcut parte din comisia care a luat decizia semnării contractelor subsecvente acordului cadru încheiate, printre care şi recurentul-reclamant. Măsura 3.3. din aceeaşi Dispoziţie s-a concretizat prin plângerea penală formulată împotriva recurentului, soluţionată prin neînceperea urmăririi penale, conform Rezoluţiei din dosarul nr. x/2013, menţinută prin respingerea, ca nefondată, a plângerii, în cadrul dosar nr. x/2014 al Tribunalului Dolj.

Totodată, în Raportul de Inspecţie economico-financiară încheiat la data de 31.10.2013, sunt enumerate concret persoanele răspunzătoare, care au făcut parte din comisia care a luat decizia semnării contractelor subsecvente acordului cadru, fiind nominalizat inclusiv recurentul-reclamant.

În concluzie, faţă de aceste aspecte, recurentul-reclamant apreciază că justifică pe deplin interesul în promovarea contestaţiei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările înregistrate la dosar la data de 24.08.2015, respectiv 03.09.2015, intimaţii-pârâţi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Ministerul Finanţelor Publice au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 iunie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a contestat măsurile stabilite la pct. 3.2, respectiv 3.3, din Dispoziţia obligatorie nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, prin care s-a dispus, în sarcina Adunării Generale a Acţionarilor şi a Consiliului de Administraţie aparţinând societăţii Servicii Energetice Oltenia S.A., obligaţia de a lua "măsurile necesare pentru recuperarea sumei totale de 1.492.014,10 RON reprezentând valoarea situaţiilor de lucrări recalculate in funcţie de tariful orar realizat de operatorul economic şi cotele de cheltuieli indirecte şi profit prevăzute prin devizul ofertă, de la clienţi sau de la persoanele răspunzătoare de angajarea resurselor financiare ale societăţii" (pct. 3.2), respectiv de a "analiza necesitatea, economicitatea, eficacitatea şi eficienţa încheierii tuturor contractelor subsecvente de prestări servicii şi de executare de lucrări şi va sesiza organele abilitate ale statului, conform prevederilor legale" (pct. 3.3.).

Prin hotărârea recurată, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că măsurile dispuse prin Dispoziţia obligatorie nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013 au fost stabilite în sarcina conducerii societăţii şi nu împotriva reclamantului, Curtea apreciind că acesta nu justifică un interes procesual în contestarea actului administrativ, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Criticând soluţia instanţei de fond, recurentul-reclamant a susţinut că interesul său există, întrucât, raportat la măsura 3.2., aceasta vizează membrii comisiei care a luat decizia semnării contractelor subsecvente acordului cadru, între care se regăseşte şi reclamantul, iar măsura 3.3. a fost deja pusă în executare prin formularea, de către societate, a unei plângeri penale împotriva recurentului.

Aceste critici sunt nefondate, recurentul-reclamant interpretând efectele actului administrativ contestat într-o modalitate extensivă, care nu corespunde dispoziţiilor legale incidente.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 din H.G. nr. 101/2012, împotriva dispoziţiei obligatorii operatorul economic poate formula plângere prealabilă în condiţiile şi în termenele prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, drept recunoscut şi în favoarea persoanei care se consideră lezată în drepturile sale, în condiţiile prevăzute de acelaşi act normativ, iar potrivit art. 45 din H.G. nr. 101/2012, decizia emisă în soluţionarea plângerii prealabile poate fi atacată de către contestator, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Aşadar, legea circumscrie sfera persoanelor interesate în contestarea dispoziţiei emisă în temeiul H.G. nr. 101/2012, la operatorul economic ce a făcut obiectul verificărilor economico-financiare şi la persoanele care se consideră lezate prin actul administrativ, în condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte semnificaţia termenului de persoană vătămată, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 aceasta este definită drept "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri (…)", iar potrivit art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ aparţine oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.

Totodată, pentru stabilirea existenţei interesului procesual al reclamantului, se vor avea în vedere şi dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., potrivit cărora orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Raportat la aceste prevederi legale, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că măsurile stabilite la punctele 3.2. şi 3.3. din Dispoziţia nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, reprezintă obligaţii stabilite de organul de control în sarcina conducerii societăţii Servicii Energetice Oltenia S.A., respectiv organul deliberativ - Adunarea Generală a Acţionarilor şi organul executiv - Consiliul de Administraţie, care se îndeplinesc în termen de 30 de zile de la comunicarea Dispoziţiei. Autoritatea emitentă a Dispoziţiei nu îl nominalizează pe recurentul-reclamant în cuprinsul punctului 3.2. (şi nici a punctului 3.3.) printre persoanele obligate la luarea măsurilor, iar acesta nu face parte din organele de conducere ale societăţii indicate în Dispoziţie.

Prin urmare, din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că interesul recurentului-reclamant de a solicita anularea Dispoziţiei nu este întemeiat pe scopul evitării îndeplinirii obligaţiilor impuse de organul de control, recurentul nefiind destinatarul acestor obligaţii, neavând calitatea de "operator economic" în sensul art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012.

În al doilea rând, este evident că recurentul-reclamant se raportează la o vătămare cu caracter viitor şi eventual, nesigură sub aspectul producerii sale, întrucât nu se poate stabili cu certitudine, nici la data promovării cererii de chemare în judecată şi nici la data depunerii cererii de recurs, concluzia la care va ajunge conducerea societăţii în privinţa identităţii persoanelor vinovate de prejudiciul produs societăţii.

Totodată, vătămarea invocată, constând în atragerea răspunderii pentru pierderile financiare ale societăţii, nu s-ar datora, în mod direct, măsurilor dispuse de organul de control prin Dispoziţia obligatorie nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, ci concluziilor verificărilor efectuate de conducerea societăţii şi căilor judiciare pe care operatorul economic le va urma pentru recuperarea prejudiciului.

De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 36/P din 30.06.2014, privind soluţionarea plângerii prealabile înaintată de recurentul-reclamant, intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, făcând trimitere la măsura 3.3., arată că aceasta a fost dispusă ca urmare a analizării de către organul de inspecţie a unui număr limitat de contracte, apreciind că verificări extinse trebuie realizate de către conducerea societăţii, şi, în funcţie de rezultatul acestor verificări, urmând să fie sesizate organele competente.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reţine aplicabilitatea prevederilor art. 33 teza a II-a din C. proc. civ., care permit formularea unei cereri de chemare în judecată în lipsa unui interes născut şi actual, pentru a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru preîntâmpinarea producerii unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, atât timp cât nu s-a dovedit existenţa unei pagube iminente şi ireparabile, recurentul-reclamant nefiind obligat, prin Dispoziţia nr. CV9455 din 06 noiembrie 2013, la suportarea pierderilor financiare ale societăţii, iar eventuala sa răspundere urmând a fi realizată printr-o procedură distinctă, în cadrul căreia va putea să uzeze de toate mecanismele procedurale ale dreptului la apărare.

Recurentul-reclamant a mai susţinut, referitor la măsura 3.3. din Dispoziţia obligatorie, că interesul său este justificat de promovarea plângerii penale, formulate împotriva sa de către societatea Servicii Energetice Oltenia S.A.

Din actele dosarului rezultă că plângerea penală care a format obiectul dosarului nr. x/2013, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a finalizat prin Rezoluţia din data de 31.01.2014, organul de urmărire penală dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de persoanele cercetate (inclusiv recurentul-reclamant), reţinând că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000. Această soluţie a fost menţinută prin Ordonanţa nr. 179/II-2/2014 din data de 11.03.2014, emisă de Procurorul şef al Parchetului, cât şi prin încheierea pronunţată de judecătorul de camera preliminară, în dosar nr. x/2014 al Tribunalului Dolj, secţia penală.

Aşadar, la data promovării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, plângerea penală formulată de societate împotriva recurentului-reclamant, în temeiul măsurii 3.3. din Dispoziţia obligatorie, era definitiv soluţionată în mod favorabil acestuia şi nu putea justifica interesul procesual al reclamantului în anularea măsurii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 162 din 3 aprilie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 decembrie 2017.