Taxpayer wins: VAT challenge suspension annulled, tax authority ordered to resolve merits.

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Grup Transport Feroviar S.A., în insolvenţă, prin administrator special A., a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa să dispună anularea Deciziei nr. 94 din 10 februarie 2015, cu consecinţa obligării pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia reclamantei, formulată împotriva Deciziei de impunere F-MJ 253 din 24 septembrie 2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 24 septembrie 2014.

În motivare, reclamanta a arătat că în mod eronat a apreciat organul fiscal că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv că s-ar impune suspendarea soluţionării contestaţiei formulate, în speţă nefiind îndeplinită condiţia cerută de textul de lege invocat, întrucât eventualul caracter penal al faptelor pretins săvârşite nu ar avea o înrârurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în soluţionarea contestaţiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2002 din 06 iulie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată şi precizată a reclamantului Grup Transport Feroviar S.A., în insolvenţă, prin administrator special A., în contradictoriu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul Grup Transport Feroviar S.A., în insolvenţă, prin administrator special A. a formulat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, casarea sentinţei civile atacate cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată formulate, invocând în drept motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurenta-reclamantă a formulat mai multe critici de nelegalitate, astfel:

În ce priveşte dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., instanţa de fond, apreciind in mod greşit ca in cauza acestea sunt aplicabile, a reţinut că in mod legal organul fiscal a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate, fără a analiza motivele de fond care au stat la baza emiterii deciziei de suspendare, precizând în mod explicit că nu-i revine sarcina de a dezlega problema de drept privind interpretarea dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din C. fisc. şi respectiv incidenţa art. 78 alin. (5) din C. proc. fisc.

În mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind motivată atât plângerea penală a organului fiscal cât şi decizia de suspendare a procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva raportul de inspecţie fiscală menţionat, fără a analiza problemele de fond ce au stat la baza emiterii deciziei contestate.

În motivarea deciziei de suspendare, organul fiscal a invocat faptul că a înaintat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti plângere penală, în cuprinsul căreia s-au descris faptele consemnate in Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 24 septembrie 2014 şi in Procesul Verbal nr. 204 din 26 august 2014, respectiv că există suspiciuni cu implicaţii de natură penală, care în aprecierea organului fiscal vizau următoarele aspecte:

1)Pentru serviciile facturate de Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., prestarea efectiva a acestora nu a fost justificată prin prezentarea de rapoarte de lucru, devize, procese-verbale de recepţie a lucrărilor executate şi alte documente din care sa reiasă ce utilaje au fost reparate, in ce perioada şi cu ce personal, şi nu a fost justificată necesitatea prestării acestor servicii in scopul activităţilor desfăşurate de societate conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) coroborat cu art. 145 alin. (2) lit. a) din C. proc. fisc.

Arată că in mod nejustificat s-a considerat ca prestarea serviciilor de către Compania de Transport Feroviar Bucureşti nu ar fi fost reală, întrucât facturile (pentru perioada 30.08.2013-31.03.2014) au fost emise in temeiul Contractului nr. x din 06 ianuarie 2010, care avea drept obiect prestarea de servicii reparaţii vagoane cu personalul angajat al societăţii Compania de Transport Feroviar către beneficiar Grup Transport Feroviar, beneficiar final fiind în fapt SNTFM CFR Marfa, proprietarul vagoanelor reparate.

Din documentele justificative deţinute şi prezentate organului fiscal rezultă că serviciile achiziţionate de la Compania de Transport Feroviar au fost prestate efectiv şi destinate utilizării in folosul operaţiunilor sale taxabile.

De asemenea, prestarea serviciilor a fost justificată cu procese-verbale de recepţie definitivă a vagoanelor la care au fost executate reparaţii încheiate intre Compania de Transport Feroviar şi societatea Grup Transport Feroviar, pe de o parte dar şi prin procese-verbale de recepţie definitiva a vagoanelor prin care Grup Transport Feroviar preda la rândul ei vagoanele reparate de către Compania de Transport Feroviar proprietarului acestora, SNTFM CFR Marfa, fiecare vagon fiind identificat printr-un număr de înmatriculare şi precizându-se numărul de zile manoperă facturat (5 zile in medie la fiecare vagon conform contractului încheiat cu SNTFM CFR Marfa), documente ce au fost ataşate contestaţiei dar nu au fost luate in considerare de inspectorii fiscali.

Fata de aceste susţineri arată că, în aplicarea art. 145 şi următoarele din C. fisc., dreptul de deducere ia "naştere la momentul exigibilităţii taxei..." Această deducere se face in baza facturii fiscale ce trebuie sa fie întocmită in acord cu prevederile art. 155 C. fisc. şi art. 69 din Normele de aplicare.

În acest sens s-a pronunţat I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, in data de 01.04.2015, in dosar nr. x/2013, aceasta statuând faptul că dreptul de a deduce TVA trebuie respectat chiar daca documentele justificative nu îndeplinesc toate condiţiile de formă.

Deductibilitatea de TVA nu poate fi condiţionată de existenta altor documente justificative cu excepţia facturii fiscale. Aşa fiind toate motivele/apărările organului fiscal nu au fundament juridic.

Ba mai mult, caracterul real şi efectiv al serviciilor prestate de societatea Compania de Transport Feroviar in temeiul Contractului de prestări servicii nr. 12 din 06 ianuarie 2010 este dovedită şi de faptul ca Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj a verificat anterior modul de derulare a acestui contract, în perioada 01.01.2010-31.07.2012 şi nu s-au constatat abateri de la normele legale, reţinându-se calitatea de document justificativ a facturilor emise de societatea Compania de Transport Feroviar in temeiul acestui contract.

2) Consideră ca fiind nerelevantă împrejurarea că pe facturile de prestări servicii emise de Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. s-au menţionat prestări de servicii aferente anului 2011, dată la care contribuabilul nu era in procedura de insolventa sau faliment, iar aprecierea organului fiscal ca societatea ar fi aşteptat declanşarea procedurii de faliment pentru a factura aceste servicii, având in vedere modificarea art. 11 alin. (1) din C. fisc., in vigoare începând cu luna august 2013 este eronată;

Arată că atât instanţa de fond cât şi organul de fiscal se află în eroare, întrucât Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. este supusă procedurii de insolventa prevăzuta de Legea nr. 85/2006 încă din data de 20.05.2011, când împotriva acesteia a fost deschisa procedura generala de insolventa chiar la cererea debitoarei, procedura generală de faliment fiind deschisă la 14.06.2013 prin s.c. 6076, pronunţată in dosar nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

Afirmaţia referitoare la aşteptarea procedurii de faliment pentru a factura nişte servicii, pe care ulterior echipa de control le consideră nereale nu este susţinută prin înscrisuri, constituie opinia subiectiva a organului de control.

3) Se mai arată prin actul contestat că prin sentinţa nr. 6076 din 14 iunie 2013 din dosar nr. x/2011, în care se dispune intrarea in faliment, prin procedura generă a debitorului Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., se dispune sigilarea bunurilor din averea debitoarei şi trimiterea de notificări tribunalelor din alte judeţe in care debitorul are bunuri, in vederea sigilării, existând indicii ca prestatorul era in imposibilitatea de a efectua servicii specifice cu persoane din ramura tracţiune, mişcare şi reparaţii vagoane;

În ceea ce priveşte aceste afirmaţii, învederează că sunt simple speculaţii ale organului fiscal, nefăcându-se dovada faptului că bunurile aparţinând Companiei de Transport Feroviar Bucureşti S.A. ar fi fost sigilate şi astfel prestatorul era in imposibilitatea de a efectua servicii specifice reparaţiilor de vagoane.

4) În ce priveşte afirmaţia în sensul că preţul serviciilor facturate de către Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. nu ar fi fost achitată de către beneficiarul GRUP TRANSPORT FEROVIAR S.A. recurenta reclamantă arată, pe de o parte, că s-au efectuat plăţi parţiale, pe măsura încasarilor serviciilor prestate de la beneficiarul final, SNTFM CFR Marfa, iar pe de altă parte, consideră ca nu are nici o relevanta din punct de vedere al dreptului de deducere al TVA-ului întrucât, conform art. 145 alin. (1) din C. fisc., dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei, iar atât prestatorul Compania de Transport Feroviar cat şi beneficiarul, Grup Transport Feroviar, nu aplica sistemul de TVA la încasare şi, pe cale de consecinţa, dreptul de deducere al TVA nu este amânat pana la data la care taxa aferentă serviciilor care i-au fost prestate a fost plătită.

5) Nedepunerea declaraţiei 311 de către Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., in calitate de persoana impozabilă a cărei cod de înregistrare in scopuri de TVA a fost anulat, conform OPANAF nr. 418/2012, pentru perioada 2013-2014, stare de fapt cunoscuta de domnul A., in calitate de administrator special atât la Grup Transport Feroviar S.A., cat şi la Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., precum şi faptul că cele doua societăţi aveau sediul in aceeaşi locaţie, respectiv că d-na A. avea in aceeaşi perioada calitatea de persona care utilizează certificat digital calificat la cele doua societăţi, constituie împrejurări de fapt neconcludente prin prisma recunoaşterii dreptului de deducere.

Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. nu putea fi declarata inactiva din punct de vedere fiscal la data de 29.03.2013, întrucât aşa cum prevedea art. 78 alin. (6) din C. proc. fisc. in vigoare la acea dată, "Prin excepţie de la prevederile alin. (5), nu vor fi declaraţi inactivi contribuabilii aflaţi in stare de insolventa sau contribuabili pentru care s-a pronunţat s-au a fost adoptată o hotărâre de dizolvare".

De altfel, prestatorul Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. se află în procedură de insolventa încă din 20.05.2011, dreptul de administrare fiind ridicat încă din 11.05.2012, iar din data de 14.06.2013 societatea a intrat in faliment, reprezentarea şi conducerea societăţii făcându-se in conformitate cu disp.art. 24 din Legea nr. 85/2006 de către lichidatorul judiciar B. S.P.R.L., sub coordonarea judecătorului sindic desemnat cu soluţionarea dosar nr. x/2011.

Conchide că in mod nelegal instanţa de fond a considerat ca in cauza ar fi incidente disp.art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.92/20013, respectiv faptul ca se impune menţinerea măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere şi a raportului fiscal mai sus enumerate, pana la soluţionarea in mod definitiv a plângerii penale formulată de organul fiscal împotriva societăţii, deoarece condiţia ceruta de textul de lege invocat nu este îndeplinită, eventualul caracter penal al faptelor pretins săvârşite nu ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a data in contestaţia formulata.

Arată că soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere şi a raportului fiscal menţionat nu depinde de soluţia ce se va pronunţa în plângerea penală. Totodată, deşi contestaţia împotriva deciziei de impunere şi a raportului fiscal a fost introdusă la organele fiscale încă din 22.10.2014, organul competent cu soluţionarea acesteia, cu încălcarea disp.art. 70 alin. (1) din C. proc. fisc. a depăşit termenul legal de 45 de zile, şi la mai bine de două luni de zile de la expirarea termenului de soluţionare a contestaţiei, care se împlinea pe 08.12.2014, a emis decizia privind suspendarea soluţionării contestaţiei ca urmare a formulării unei pretinse plângerii penale.

Această manieră in care organele fiscale înţeleg să aplice legea, este una abuzivă şi care încalcă dreptul la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţia României. Organul fiscal fiind singurul organ abilitat să stabilească dacă Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. avea sau nu calitate de contribuabil inactiv/activ din punct de vedere fiscal, doar prin simpla aplicare a dispoziţiilor art. 78 alin. (6) din C. proc. fisc., respectiv art. l1 alin. (1) din C. fisc., organele de cercetare penală nefiind în măsura sa stabilească aceste aspecte.

Mai arată că organe fiscale, prin Decizia de impunere nr. F-GJ 241 din 12 decembrie 2013 şi Raportul de inspecţie fiscala nr. x din 12 decembrie 2013 au aprobat rambursarea de TVA in suma de 1.300.823 RON, pentru operaţiuni similare şi in condiţii similare, derulate in aceeaşi perioadă, prestator fiind tot Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A.. Astfel că, nu există interdependenta intre plângerea penală şi motivele invocate în cuprinsul contestaţiei formulate împotriva raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, motiv pentru care se impunea anularea deciziei privind suspendarea judecării contestaţiei.

3. Poziţia intimatei

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 94 din 10 februarie 2015, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, învestită cu soluţionarea contestaţiei administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. F-MJ253/24-09.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. F-MJ 169 din 24 septembrie 2014, pentru suma de 2.951.272 RON, TVA stabilit suplimentar, la care adaugă accesorii aferente în valoare de 369.365 RON şi a decis suspendarea soluţionării contestaţiei pentru întreaga valoare a obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar.

Pentru măsura dispusă, organul de soluţionare a contestaţiei a apreciat că atunci când există indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, măsura suspendării poate interveni dacă constatarea activităţii infracţionale ar avea înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Cu referire la existenţa interdependenţei între soluţionarea contestaţiei şi constatarea săvârşirii unor infracţiuni, s-a evidenţiat că cea dintâi urmează să stabilească existenţa dreptului de deducere a TVA analizând operaţiunile impozabile sub aspectul necesităţii şi realităţii prestării acestora, iar organele de drept care urmează să stabilească existenţa unor infracţiuni se vor pronunţa tocmai cu privire la realitatea acestor operaţiuni, constatare care determină modul de soluţionare a contestaţiei administrative, având în vedere faptul că în situaţia în care serviciile nu au fost prestate în realitate acestea nu pot fi în folosul operaţiunilor taxabile, şi prin urmare nu pot da drept de deducere în conformitate cu dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.

Aşa fiind, între stabilirea obligaţiilor fiscale pe baza argumentelor şi faptelor reţinute prin RIF şi decizia de impunere, pe de o parte, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, pe de altă parte, există o strânsă interdependenţă, de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, motiv pentru care, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, însă acest punct de vedere nu este împărtăşit de instanţa de control judiciar, care consideră că în cauză nu există niciun impediment pentru ca organele fiscale să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă.

Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă are ca obiect verificarea legalităţii deciziei nr. 94 din 10 februarie 2015, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care intimata-pârâtă a dispus măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul este fondat.

Recurenta-reclamantă consideră că, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de anulare a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, instanţa nu a procedat efectiv la un control de legalitate prin prisma art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., ale cărui dispoziţii au fost încălcate de autoritatea fiscală, întrucât nu a analizat criticile invocate pe fond şi nu a demonstrat că eventuala constatare a săvârşirii vreunei infracţiuni are consecinţe determinante asupra soluţiei care vizează existenţa şi întinderea obligaţiilor fiscale ce se calculează în raport de evidenţele fiscale. Susţine, în esenţă, că soluţionarea contestaţiei administrative era posibilă prin aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept fiscal şi procesual fiscal.

Intimata-pârâtă a arătat că suspendarea soluţionării este întemeiată având în vedere că organul de soluţionare, la momentul pronunţării soluţiei de suspendare, nu a avut la dispoziţie toate elementele pentru a stabili legalitatea determinării de către organele de inspecţie fiscală a obligaţiilor fiscale, elemente care se referă la realitatea operaţiunilor derulate, respectiv la existenţa faptică a operaţiunilor consemnate în documente fiscale şi înregistrate în evidenţele contabile şi fiscale care, în opinia organelor de inspecţie fiscală, au condus la diminuarea nejustificată a obligaţiilor fiscale.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare"pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reţinut că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a ICCJ-SCAF).

Suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de recurenta-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală din cadrul DGRFP Bucureşti au sesizat organele de urmărire penală. Astfel, organul de inspecţie fiscală a transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sesizarea penală nr. 1100490 din 20.10.2014, împreună cu procesul-verbal nr. x din 26.08.2014 şi RIF nr. F.MJ169 din 24 septembrie 2014, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale unei infracţiuni.

Pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul de soluţionare a contestaţiei, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., trebuie îndeplinite cumulativ, condiţiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existenţa indiciilor privind săvârşirea unei infracţiuni şi constatarea săvârşirii infracţiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, este îndeplinită prima condiţie, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar nu se arată motivat care este legătura de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale contestate în procedura administrativă şi stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi care este înrâurirea hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Contrar dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., care reclamă o decizie "motivată"a organului care soluţionează contestaţia administrativă, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele deciziei nr. 94 din 10 februarie 2015 a DGRFP Bucureşti la strânsa dependenţă care ar exista între soluţia fiscală şi cea penală vizează constatările organelor de control a căror realitate urmează să fie tranşată de organele de cercetare penală. În acest context, instanţa de control reţine că rezultatele controlului au fost înaintate pur şi simplu, fără a indica "indiciile săvârşirii unei infracţiuni". Este evident că în sesizarea Parchetului se arată formal că aceasta se realizează în vederea analizării posibilităţii "săvârşirii unor infracţiuni de natură penală sau economico-financiară". Or, art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 impune ca organul fiscal să indice infracţiunea a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă şi să arate indiciile care au stat la baza acestei sesizări.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din C. fisc.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 49 şi următoarele din C. proc. fisc., organul fiscal, în vederea stabilirii situaţiei de fapt fiscale reale, are atribuţia de a corobora şi aprecia probele administrate ţinându-se seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidenţele contabile ale contribuabilului şi alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conţinutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului (a necesitării şi realităţii serviciilor) permite organului de soluţionare a contestaţiei administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că acestea nu sunt apte, prin menţiunile pe care le conţin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea, prin urmare, stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu este condiţionată de constatarea instanţei penale cu referire la existenţa elementelor constitutive ale unor infracţiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (20.10.2014) şi până la data soluţionării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituţional al reclamantei de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii deciziei de impunere, emisă în sarcina sa şi se perpetuează starea de aşteptare a unei soluţii în cauza penală, în care nici societatea reclamantă şi nici administratorul sau salariaţi ai acesteia nu figurează ca părţi (învinuiţi, părţi responsabile civilmente), ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite cererea în anulare, în sensul preconizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul Grup Transport Feroviar S.A. în insolvenţă prin administrator special A. împotriva sentinţei civile nr. 2002 din 6 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată, şi rejudecând, admite acţiunea formulată de reclamantul Grup Transport Feroviar S.A.

Anulează decizia nr. 94 din 10.02.2015 emisă de DGRFP Bucureşti şi obligă pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere nr. F-MJ 253/2409.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscal nr. x din 24.09.2014.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2017.