Property compensation litigation: ultra petita error where court ordered payment instead of mandating issuance of payment title

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa să dispună obligarea pârâtei ANRP în principal la emiterea titlului de plată corespunzător sumei de 173.983.75 RON actualizată la data plătii, plătibilă într-o singura tranşă, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată corespunzător sumei 173.983,75 RON actualizată, plătibilă în 5 transe anuale egale prevăzute de lege începând cu data de 01.01.2014 urmând ca instanţa să stabilească termenele exigibilităţii creanţei reclamantei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1689 din 12 iunie 2015, instanţa de fond a admis acţiunea formulată şi precizată a reclamantei A. şi a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) - Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) să-i plătească reclamantei suma de 173.983,75 RON in condiţiile şi termene/e prevăzute în Decizia CCR nr. 269/2014.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâta Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) a formulat recurs, prin care a solicitat casarea sentinţei civile recurate şi trimiterea dosarului spre judecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocând în drept motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1, pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-reclamantă a formulat mai multe critici, astfel:

I. Consideră că un prim motiv de nelegalitate a sentinţei este rezultatul depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti (cazul de casare a hotărârii prevăzut la art. 488 pct. 4 din C. proc. civ.), pentru următoarele considerente:

Dispoziţia primei instanţe de obligare pârâtei la plata despăgubirilor este consecinţa depăşirii limitelor obiectului judecăţii, având în vedere că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat instanţei să dispună obligarea sa la emiterea titlului de plată corespunzător sumei de 173.983,75 RON, actualizată la data plăţii.

În context, recurenta pârâtă a mai arătat că invocă şi excepţia lipsa propriei calităţii procesuale pasive, întrucât, în calitate de succesoare în drepturi, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, asemenea antecesoarei ei, este o entitate fără personalitate juridică, formată din 11 membrii, care funcţionează pe baza prevederilor Legii nr. 165/2013 şi a regulamentului de organizare şi funcţionare aprobat prin Decizia nr. 249/2013 a Primului Ministru.

Deşi reprezentant al Statului Român în litigiile privind acordarea de măsuri reparatorii aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu a fost organizată ca autoritate cu personalitate juridică, care să fie individualizată prin cont bancar, cod de înregistrare şi alte date de identificare corespunzătoare unei persoane juridice.

Dispoziţiile procedurale obligă judecătorii să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii, să soluţioneze procesul în raport de obiectul acestuia astfel cum a fost precizat de către reclamant prin acţiunea sa şi fără a depăşi limitele fixate de reclamant, în scopul de a-i acorda mai mult sau mai puţin decât acesta a cerut, după cum nu poate da nici altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, sentinţa atacată fiind pronunţată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea dosarului spre judecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

II. În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor recurenta pârâtă a reamintit că într-o primă etapă a procedurii de soluţionare a dosarului de despăgubire, potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) şi b), precum şi art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, are loc validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) a deciziei entităţii învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de despăgubiri), într-o a doua etapă, în situaţia în care dosarul este validat de către Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv (art. 21 alin. (9) din lege), iar într-o ultimă etapă a procedurii administrative, reglementată în art. 27 - 29 din lege, titularul deciziei de compensare îşi poate valorifica punctele stabilite printr-o astfel de decizie, prin achiziţionarea de imobile din Fondul Naţional la licitaţia naţională sau, conform art. 31 din acelaşi act normativ, poate opta pentru valorificarea punctelor şi în numerar. Astfel, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deţinătorul poate opta pentru valorificarea punctelor şi în numerar, solicitând în acest sens de la ANRP, anual, după 1 ianuarie 2017, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Ultima tranşă va reprezenta 16% din numărul punctelor acordate. Sumele cuprinse în titlurile de plată emise de ANRP se plătesc de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

În speţă, recurenta a arătat că reclamanta nu este titulara unei decizii de compensare potrivit prevederilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, în cazul dedus judecăţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei Decizia nr. 7278 din 29 ianuarie 2010 vizând suma de 173.983,75 RON.

Fiind titularul unui titlu de despăgubire emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 intimata-reclamantă beneficiază de dispoziţiile art. 41 din acest act normativ, conform cărora Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de plată ce va deveni scadent după data de 01.01.2014 şi care se va eşalona(…), dar nu înainte de realizarea procedurilor prevăzute de art. 21. din aceeaşi lege.

Astfel, conform art. 41 alin. (1) din lege, plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014".

Dispoziţiile alin. (4) al art. 41 menţionează în mod expres că plata efectivă a titlurilor de plată este făcută de către Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât se poate concluziona fără echivoc că obligaţia de a efectua plata despăgubirilor nu revine Comisie Naţionale pentru Compensare Imobilelor.

Nu în ultimul rând, precizează că prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în calitate de continuatoare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa de către legiuitor.

III. Totodată, susţine că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a dispus obligarea CNCI în temeiul Deciziei CCR nr. 269/2014, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 269/2014, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. c) a), art. 21 alin. (6) şi (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) şi art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea l, nr. 513 din 9 iulie 2014.

Subliniază faptul că, decizia invocată nu este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât acestea se referă la cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data de 20 mai 2013, or prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti în data de 25.02.2015, prin urmare dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în integralitate şi aplicabile prezentului litigiu.

Mai mult decât atât, prin Legea nr. 165/2013 legiuitorul a stabilit o procedură specială pentru acordarea despăgubirilor, prin luarea în considerare şi a competenţelor şi procedurilor stabilite în privinţa instituţiilor implicate a numărului mare de solicitanţi şi a resurselor materiale limitate de care dispune bugetul de stat, pentru evitarea blocării funcţionării mecanismului de restituire şi a discriminărilor între solicitanţi.

Or, în prezenta cauză, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre fără a ţine cont de cadrul legislativ în vigoare, precum şi faptul că în speţa dedusă judecăţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei Decizia CCSD nr. 7278 din 29 ianuarie 2010.

În acest context, mai arată că, aşa cum rezultă şi din cele relatate prin cererea de chemare în judecată, reclamanta se află în culpă pentru demararea procedurilor de executare silită. Cu alte cuvinte, dacă reclamanta nu proceda la demararea procedurilor de executare silită, s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie cu ceilalţi, respectiv ar fi beneficiat de un titlu de plată emis şi plătit în mod efectiv de către Ministerul Finanţelor Publice, dat fiind faptul că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi-a onorat toate obligaţiile pentru dosarele de opţiune constituite în termenul legal iar Ministerul Finanţelor Publice a efectuat deja plata pentru aceste titluri de plată.

Faţă de cele arătate, conchide că menţinerea soluţiei pronunţate pe fondul cauzei ar institui un mecanism de despăgubire pe cale jurisdicţională în alte condiţii şi după altă procedură decât cea instituită de legea specială (Legea nr. 165/2013) precum şi efectuarea unei duble despăgubiri.

IV. În final, consideră că instanţa de fond nu a avut în vedere situaţia dedusă judecăţii, astfel că prin hotărârea judecătorească pronunţată, Statul Român s-ar afla în situaţia de a efectua o dublă despăgubire.

Prin întâmpinarea depusa în primă instanţă s-a învederat instanţei de fond că reclamanta a formulat o cerere de executare silită în vederea recuperării despăgubirilor băneşti stabilite prin Decizia CCSD nr. 7282 din 29 ianuarie 2010 în cuantum de 173.983,75 RON, formându-se astfel dosarul de executare nr. 1380/2012 aflat pe rolul BEJA B..

În data de 07.11.2012 suma urmărită în cuantum de 202.778,72 RON a fost consemnată de Trezorerie Sectorului 1 Bucureşti la dispoziţia executorului judecătoresc ales de reclamantă. În sensul afirmat s-a ataşat extrasul de cont şi s-a precizat că până la date redactării recursului, reclamanta nu a restituit ANRP suma de bani executată în mod nelegal aşa cum a dispus instanţa de judecată prin sentinţa civila nr. 5313 din 02 aprilie 2013.

În concluzie, arată că menţinerea hotărârii privind obligarea CNCI la plata despăgubirilor, în condiţiile în care reclamanta şi-a încasat atât suma de bani cuprinsă în titlul de despăgubire cât şi actualizarea creanţei, conduce la efectuarea unei duble despăgubiri, care nu poate fi incumbată decât organelor administrative sau judiciare implicate.

4. Apărările formulate de intimata recurentă prin întâmpinare

Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă A. a solicitat, în principal, anularea declaraţiei de recurs, in condiţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motivat de lipsurile cererii de recurs cu privire la numele consilierului juridic, reprezentant al recurentului - entitate fără personalitate juridică şi de faptul nedepunerii delegaţiei acestuia, iar în subsidiar, respingerea recursului ca inadmisibil in principiu, in procedura de filtrare, in condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

1. Cu referire a sancţiunea nulităţii recursului, arată că art. 486 alin. (3) C. proc. civ., reglementează condiţiile speciale ale acestei sancţiuni şi se completează cu dispoziţiile ce formează dreptul comun in materia nulităţilor (art.  175 şi 176 C. proc. civ.).

În speţă, cererea de recurs este afectată de o nulitate expres prevăzută de lege, pentru cazul căreia vătămarea este prezumata - art. 486 alin. (3), raportat la art. 486 alin. (1) lit. a), teza '"numele şi prenumele consilierului juridic" care întocmeşte cererea, precum şi o nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, ce operează in condiţiile art. 176 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., teza, "delegaţia consilierului juridic".

La momentul sesizării instanţei de control judiciar nu s-a dovedit că redactorul declaraţiei de recurs acţionase in numele şi pentru recurent, nefiind menţionat in clar, in cuprinsul declaraţiei de recurs, numele şi prenumele consilierului juridic şi nici depusă delegaţia acestuia semnată de către reprezentantul entităţii fără personalitate juridică, in drept să delege.

Mai mult, solicită a se constata faptul că, deşi in acord cu dispoziţiile legale, o entitate fără personalitate juridică va sta în judecată prin reprezentantul desemnat, numele reprezentantului legal al recurentului nu este menţionat in clar în cuprinsul declaraţiei de recurs iar pentru acesta semnează, indescifrabil, un terţ.

2. Recursul promovat este inadmisibil in principiu, pe motiv că acesta emană de la o entitate (n.n. - recurentul C.N.C.I.) care nu a figurat în calitate de parte. în procesul civil.

Textul art. 458 N. C. proc. civ., normă cadru în materia căilor de atac, precizează textual că numai părţile pot exercita căile de atac. Or, acţiunea civilă ‚precizată, a fost promovată de către reclamanta intimată în contradictoriu cu pârâtul A.N.R.P., aşa cum rezultă din precizarea făcută în răspunsul la întâmpinare depus la 02.06.2015, înainte de primul termen de judecată cu procedură completă, unde se arată:

"ne judecăm cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor".

Consideră ca fiind foarte important faptul că pârâtul A.N.R.P. nu a înţeles să promoveze, în termen legal, declaraţie de recurs în care situaţie, sentinţa este definitivă, faţă de această parte, prin nerecurare.

În final, răspunzând la critica recurentei, în sensul că menţinerea sentinţei atacate ar echivala cu o dublă despăgubire a intimatei reclamante, arată că intimata reclamantă nu va putea pune în executare sentinţa civilă împotriva C.N.C.I., în primul rând, întrucât nu s-a judecat în contradictoriu cu această autoritate şi în al doilea rând, dat fiind faptul că C.N.C.I. nu are personalitate juridică şi patrimoniu propriu.

Intimata - reclamantă opinează că soluţionarea recursului pendinte poate interveni în chiar procedura de filtru, prin constatarea inadmisibilităţii acestuia.

5. Analiza motivelor de recurs

Prin încheierea din 6 noiembrie 2017, în procedura de filtrare a recursului a fost respinsă excepţia nulităţii şi excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere motivele arătate în cuprinsul raportului asupra admisibilităţii recursului.

În acest context, în aplicarea dispoziţiilor art. 458 C. proc. civ., conform cărora căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, trebuie reamintit că lipsurile privind condiţiile de exercitare a acţiunii civile atrag sancţiunile specifice reglementate prin dispoziţiile art. 40 C. proc. civ., printre care nu figurează inadmisibilităţile, iar admisibilitatea exercitării căilor de atac se verifică sub aspectul legalităţii acestora, prin prisma dispoziţiilor art. 457 C. proc. civ.

Răspunzând la criticile intimatei recurente, potrivit cărora CNCI nu a avut calitate de parte în proces deci nu putea promova recurs, Înalta Curte observă, contrar acestei susţineri, că denumirea acestei autorităţi este indicată atât în cererea introductivă cât şi în cererea precizatoare aflată la fila 14 a dosarului de fond, iar menţionarea, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, a faptului că reclamanta înţelege să se judece cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, nu este de natură să modifice cadrul procesual iniţial, întrucât nu rezultă în mod explicit intenţia reclamantei în acest sens. Mai mult, CNCI fiind partea obligată la plata unor despăgubiri în favoarea reclamantei, dispoziţie neatacată de reclamantă, calitatea de parte în proces a acestei autorităţi nu mai poate fi contestată în etapa recursului.

Totodată, obligaţia stabilită prin hotărârea atacată în sarcina celor două autorităţi pârâte fiind indivizibilă, nu ţine cont de atribuţiile legale specifice fiecăreia, dispoziţia conduce la crearea unei coparticipări procesuale pasive forţate, situaţie în care, în temeiul art. 60 alin. (2) C. proc. civ. recursul formulat de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor -CNCI profită şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietţilor - ANRP.

În raport de petitul principal, Înalta Curte observă, în acord cu recurenta pârâtă, că prima instanţă a dispus obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, în condiţiile în care o asemenea cerere nu a fost dedusă judecăţii prin cererea de chemare în judecată formulată şi precizată. Această soluţie contravine dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care obligă judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii, in afara de cazurile in care legea ar dispune altfel. Întrucât rezultă din conţinutul cererii, nesusceptibil de interpretări diferite, că obiectul acesteia constă în obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată, instanţa de fond, pronunţându-se asupra unei cereri fără a fi învestită, şi fără a se pronunţa asupra cererii cu care a fost sesizată, a încălcat dispoziţiile procedurale menţionate, neregularitate prin care a cauzat recurentei pârâte o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii atacate.

În această ordine de idei trebuie precizat că argumentele invocat în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ. nu se încadrează la motivul de nelegalitate indicat, ci se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.- când casarea este consecinţa faptului că, prin hotărârea dată, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;

Totodată, observând că prima instanţă nu a soluţionat fondul cererii de chemare în judecată, iar preluarea considerentelor Deciziei nr. 269/2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, sunt neconcludente faţă de soluţia adoptată, Înalta Curte apreciază că nu se impune să analizeze criticile recurentei pârâte prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

6. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere că motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a-l admite în conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, şi, ca o consecinţă, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Instanţa de rejudecare, după ce va pune în discuţie şi va stabili cadrul procesual corect referitor la obiectul şi părţile cauzei, va analiza şi criticile formulate de recurenta pârâtă cu referire la lipsa calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor - invocată în raport de dispoziţia de obligare a acestei autorităţi la plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 7278 din 29 ianuarie 2010 emisă de antecesoarea acestei autorităţi - după care va examina şi susţinerile părţilor cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013 în circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 1689 din 12 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2017.