Validity of pre-existing electricity market operator license and statutory monopoly under Law No. 123/2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. C. S.A. Bucureşti (Romanian Commodities Exchange) a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, obligarea pârâtei la emiterea licenţei solicitate de reclamantă pentru organizarea şi administrarea de pieţe centralizate de energie electrică.

Reclamanta a arătat că începând cu anul 1992, urmare îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege, are statut de instituţie autonomă cu competenţă generală de administrare a pieţelor de interes public, conform Legii nr. 357/2005.

După adoptarea Legii nr. 123/2012, prin Adresa nr. x din 06.09.2012, reclamanta a solicitat autorităţii pârâte acordarea unei licenţe de operator al pieţei de energie electrică, în vederea organizării şi administrării concurenţiale a pieţelor centralizate de energie electrică.

A mai arătat reclamanta că pârâta nu a răspuns solicitării sale astfel că la data de 05.11.2012, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, în contextul tăcerii administraţiei, a solicitat pârâtei, pe calea plângerii prealabile acordarea licenţei legal solicitate.

Prin Adresa nr. x din 20.11.2012, pârâta a comunicat reclamantei refuzul său de soluţionare a cererii invocând o imposibilitate constând în aceea că în prezent operator al pieţei de energie electrică este S.C. A. S.A., persoana juridică titulară a Licenţei nr. 407 pentru activitatea de operator al pieţei de energie electrică având în vedere dispoziţiile Legii nr. 123/2012.

În opinia reclamantei, refuzul soluţionării legale a cererii, respectiv plângerii prealabile, de către pârâtă este de natură a o vătăma în dreptul său legitim, reglementat prin Legea nr. 357/2005, respectiv a interesului său legitim privind realizarea obiectului de activitate al societăţii, astfel cum acesta este determinat prin art. 4 alin. (1) din această lege, ANRE fiind obligată să acorde licenţe, în condiţiile Legii nr. 123/2012, la cererea agenţilor economici interesaţi, fără limitări cantitative sub aspectul numărului licenţelor acordate.

În cauză s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012, excepţie care a fost respinsă ca neîntemeiată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 5 februarie 2014.

De asemenea, s-a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, cerere care a fost respinsă prin încheierea din data de 10.06.2014.

De asemenea, a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a ordinului MECMA nr. 445/2009 prin încheierea de şedinţă din data de 26.03.2013.

1.2. Prin sentinţa nr. 2548 din 30 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.A. Bucureşti ca neîntemeiată, pentru considerentele prezentate în continuare.

Anterior adoptării Legii nr. 123/2012 societatea S.C. A. S.A. a obţinut licenţa 407 pentru administrarea pieţei centralizate de energie cu o valabilitate de 25 de ani, care a fost acordată sub imperiul Legii nr. 13/2007 şi a H.G. nr. 540/2004 privind aprobarea Regulamentului pentru acordarea licenţelor şi autorizaţiilor în sectorul energiei electrice.

Reclamanta a susţinut că această licenţă şi-a pierdut valabilitatea întrucât nu a fost acordată în baza Legii nr. 123/2012, ci în baza unor dispoziţii legale anterioare.

În opinia Curţii, având în vedere că licenţa operatorului S.C. A. S.A. nu a fost retrasă şi se află încă în perioada de valabilitate, aceasta trebuie considerată valabilă şi sub imperiul legii noi, urmând ca aplicarea articolului 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 să se facă ţinând seama de această realitate juridică.

Astfel, a observat Curtea că refuzul de a acorda reclamantei o nouă licenţă pentru aceeaşi piaţă este unul justificat întrucât pentru fiecare dintre cele două pieţe menţionate se poate acorda doar o singură licenţă.

Art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 a fost considerat de reclamantă neconstituţional şi contrar reglementărilor europene.

A reţinut instanţa că prin articolul 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 nu se limitează numărul participanţilor la piaţa de energie electrică, cu consecinţe asupra acestei pieţe şi, implicit, asupra consumatorului, ci se limitează numărul operatorilor acestei pieţe, operatori care au, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională, rolul de arbitri. Acest fapt care nu impietează asupra concurenţei ci, dimpotrivă, în condiţiile în care există un număr redus de furnizori de energie, face posibilă această concurenţă, facilitând întâlnirea ofertelor. Existenţa mai multor operatori ar fi avut drept consecinţă disiparea ofertei cu consecinţa perturbării concurenţei.

Cât priveşte celelalte întrebări propuse de reclamantă, care se referă, în esenţă la legitimitatea solicitării unei licenţe pentru operatorul pieţei de energie electrică, s-a apreciat că aceste nu prezintă relevanţă pentru litigiu întrucât însăşi reclamanta, prin cererea sa a înţeles să se raporteze la o astfel de exigenţă, solicitând emiterea pe numele său a unei astfel de licenţe.

Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva sentinţei nr. 2548 din 30.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs S.C. C. S.A. Bucureşti (Romanian Commodities Exchange), care a invocat motivele prevăzute la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. - 1865.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - 1865, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală ca urmare a faptului că, în considerentele acesteia nu se regăsesc răspunsuri la toate susţinerile formulate în conţinutul acţiunii, ceea ce reprezintă, altfel spus, o încălcare a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - 1865.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - 1865, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală ca urmare a faptului că, în considerentele acesteia nu se regăsesc răspunsuri la toate susţinerile formulate în conţinutul acţiunii, ceea ce reprezintă, altfel spus, o încălcare a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - 1865.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că:

- instanţa de fond nu a interpretat în spiritul legii dispoziţiile art. 8 şi, respectiv, art. 9 din Legea nr. 123/2012, în ceea ce priveşte autorizarea activităţilor de administrare a pieţelor centralizate de energie electrică, pentru care se poate califica orice operator economic, în condiţiile acestei legi;

- instanţa de fond a reţinut în mod greşit, ca urmare a interpretării eronate a prevederilor Legii nr. 123/2012, faptul că Licenţa nr. 407 acordată pentru S.C. A. S.A. ar mai fi o licenţă valabilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, care a reglementat regimul licenţierii şi autorizării în domeniul respectiv;

- cu alte cuvinte, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, urmare a adoptării Legii nr. 123/2012, autoritatea publică pârâtă nu era obligată să emită altă licenţă/alte licenţe pentru activitatea/activităţile de administrare a pieţelor centralizate de energie electrică;

- instanţa de fond a ignorat că prin art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 a fost creat/menţinut un monopol în domeniul administrării pieţelor centralizate de energie electrică, precum şi faptul că S.C. A. S.A. este o societate comercială aflată în structura S.C. B. S.A., cu capital integral de stat;

- instanţa de fond a respins în mod greşit cererea formulată pentru sesizarea CJUE pentru a se pronunţa printr-o hotărâre preliminară cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 56, art. 106 şi respectiv, art. 101-109 din TFUE;

- instanţa de fond era datoare să dea relevanţă principiului preeminenţei dreptului comunitar în ceea ce priveşte prevederile art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012, care au ca efect restrângerea sau denaturarea concurenţei ca urmare a instituirii unui monopol în ceea ce priveşte prestarea serviciului de administrare a pieţelor centralizate de energie electrică.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, urmând ca autoritatea publică pârâtă să fie obligată să emită în favoarea reclamantei o licenţă pentru organizarea şi administrarea de pieţe centralizate de energie electrică.

2.2. Totodată, în temeiul art. 267 TFUE, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să admită sesizarea CJUE pentru a pronunţa o hotărâre preliminară care să stabilească dacă art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 şi Ordinul nr. 445/2009 sunt conforme sau violează dispoziţiile art. 56 li art. 106 alin. (2) din TFUE, formulând în acest sens un număr de şase întrebări.

2.3. La data de 10.04.2015, S.C. C. S.A. (Romanian Commodities Exchange) Bucureşti a formulat o cerere de intervenţie, invocând în mod generic prevederile art. 49 din C. proc. civ. - 1865, în favoarea recurentei-reclamante C. la care s-a renunţat în şedinţa de judecată din data de 4.06.2015.

2.4. Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei - ANRE a depus întâmpinare prin care, în esenţă, a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE şi a susţinut că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul fiind neîntemeiat.

Totodată, a depus la dosarul cauzei Decizia nr. 2119 din 19.07.2013 emisă de preşedintele ANRE prin care a fost acordată în favoarea recurentei Licenţa nr. 1797 din 19.07.2013 pentru desfăşurarea activităţii de administrare a pieţelor centralizate în domeniul gazelor naturale, precum şi copia acestei licenţe.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi 3.1. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a CJUE formulată de recurenta-reclamantă, instanţa de recurs reţine că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 267 TFUE:

"Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validarea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen".

Aşa cum s-a arătat la pct. 2.2. al acestor considerente, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să sesizeze CJUE pentru a pronunţa o hotărâre preliminară prin care să stabilească dacă dispoziţiile art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 şi Ordinul nr. 445/2009 sunt conforme sau violează dispoziţiile art. 56 şi art. 106 alin. (2) TFUE, formulând în acest sens, următoarele întrebări:

1. Poate fi interpretat art. 56 din TFUE în asemenea măsura astfel încât să interzică solicitarea unei licenţe pentru a deveni operator al pieţei energiei electrice în baza dreptului naţional dacă:

a) licenţa poate fi acordată doar dacă se află deja în posesia unei companii controlate de către stat;

b) Legea nu specifică niciun criteriu în baza căruia selecţia unicului deţinător de licenţă va fi efectuă;

c) licenţierea care a avut loc în baza unui regim legal anterior în cadrul căruia beneficiarul licenţei a fost ales de către autoritatea de reglementare fără un proces de selecţie publică;

d) niciuna dintre prevederile legislative actuale ori anterioare nu prevede scopul instituirii unei poziţii de "monopol" cu privire la serviciile specifice burselor de energie.

2. Ar fi diferit răspunsul la întrebarea 1 în baza precedentului art. 56 din TFUE, respectiv a art. 49 din Tratatul prin care a fost înfiinţată Uniunea Europeanaş

3. Interzice art. 106 din TFUE o prevedere a legislaţiei naţionale in baza căreia să poată fi acordată o singură licenţă ca operator al pieţei naţionale de energie electricăş

4. Ar fi răspunsul la întrebarea 3 diferit în baza precedentului art. 106 alin. (1) din TFUE, respectiv art. 86 alin. (1) din Tratatul prin care a fost înfiinţată Uniunea Europeanăş

5. Ar putea art. 106 alin. (2) din TFUE sa fie interpretat într-o asemenea maniera, astfel încât să se justifice solicitarea unei licenţe pentru a activa drept sursa de energie în baza diverselor circumstanţe menţionate în întrebarea nr. 1 de mai susş

6. Ar fi răspunsul la întrebarea 5 diferit în baza precedentului art. 106 alin. (2) din TFUE, respectiv art. 86 alin. (2) din Tratatul prin care a fost înfiinţată Uniunea Europeanaş

În cauză, este necontestat că obiectul acţiunii îl formează constatarea existenţei unui refuz nejustificat din partea autorităţii publice intimate, care nu a soluţionat favorabil cererea de emitere, în favoarea recurentei-reclamante a unei licenţe pentru organizarea şi administrarea de pieţe centralizate de energie electrică, în condiţiile art. 8 şi 9 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

De asemenea, este necontestat că prin Legea nr. 123/2012 a fost transpusă Directiva nr. 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice.

Astfel, având în vedere obiectul cauzei, cât şi obiectul reglementării art. 56, art. 106, respectiv art. 101-109 din TFUE, rezultă că cererea de sesizare a CJUE nu satisface condiţia pertinenţei, soluţionarea cauzei de faţă nedepinzând de interpretarea dispoziţiilor vizate de întrebările formulate de recurenta-reclamantă, condiţie cerută la art. 267 alin. (2) din TFUE, aşa cum a fost citat mai sus.

3.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. - 1865, instanţa de recurs reţine că este neîntemeiat.

Într-adevăr, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - 1865, o hotărâre poate fi recurată atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Astfel, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - 1865, hotărârea instanţei se dă în numele legii şi va cuprinde, inclusiv "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Or, în cauză, instanţa de recurs constată că în raport cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5, citate mai sus, considerentele/motivele de fapt şi de drept ale instanţei de fond satisfac pe deplin cerinţele respective, argumentele fiind raportate la obiectul cauzei, la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la cererile părţilor.

Pe de altă parte, instanţa de recurs aminteşte faptul că potrivit şi jurisprudenţei constante a CEDO, instanţa nu este obligată să prezinte, să analizeze şi să răspundă la orice susţinere, afirmaţie, alegaţie, etc. a părţilor, din moment ce judecătorul le-a abordat în mod sintetic în raport cu obiectul cauzei, cu dispoziţiile legale incidente şi cu criticile de nelegalitate a actului/actelor administrative atacat/atacate.

3.3. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, instanţa de recurs reţine că este neîntemeiat.

Potrivit prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1965, o hotărâre poate fi recurată când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Aşa cum s-a arătat mai sus, la pct. 3.1. al acestor considerente, obiectul cauzei îl formează cererile recurentei-reclamante prin care a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat din partea autorităţii publice, care nu i-a soluţionat favorabil cererea de emitere a unei licenţe pentru organizarea şi administrarea pieţelor centralizate de energie electrică şi, totodată, obligarea acestei autorităţi să elibereze în favoarea sa o asemenea licenţă.

În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de fond a constatat că, în cauză, nu există un refuz nejustificat din partea intimatei-pârâte, reţinând, în esenţă, că atitudinea autorităţii publice este conformă cu prevederile art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 prin care s-a stabilit că pentru administrarea pieţelor centralizate se acordă o singură licenţă pentru operatorul pieţei de energie electrică, precum şi că există deja emisă o astfel de licenţă.

În criticile formulate, recurenta-reclamantă a susţinut, cu alte cuvinte, şi în esenţă, că instanţa de fond nu a interpretat, în spiritul principiului liberei concurenţe, dispoziţiile art. 10 alin. (2) lit. f), prin raportare la art. 8 şi, respectiv art. 9 din aceeaşi lege, potrivit cărora, pentru activitatea de administrare a pieţelor centralizate de energie electrică se poate califica orice operator economic.

Instanţa de recurs reţine că prevederile art. 8 şi 9 din Legea nr. 123/2012 se referă în mod generic la autorizarea, pe bază de licenţe a activităţilor de producere, transport, serviciu de sistem, distribuţie şi furnizare a energiei electrice, precum şi activităţile de administrare a pieţelor centralizate de energie electrică, în timp ce disp. art. 10 alin. (2) lit. f) se referă în mod expres la faptul că pentru "administrarea pieţelor centralizate se acordă o singură licenţă pentru operatorul pieţei de energie electrică".

Or, în cauză, nu s-a probat şi, de altfel, nici nu s-a susţinut că recurenta-reclamantă ar fi fost împiedicată să participe la desemnarea operatorului economic pentru administrarea pieţelor centralizate de energie electrică, pentru a exista o încălcare a principiului liberei concurenţe, din moment ce o astfel de procedură nu a fost declanşată de autoritatea publică intimată, care a constatat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, exista deja o licenţă de administrare - Licenţa nr. 407 emisă în favoarea S.C. A. S.A..

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că Licenţa nr. 407 emisă în favoarea S.C. A. S.A. ar mai fi valabilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, astfel că autoritatea competentă ar fi trebuit să constate că licenţa respectivă şi-a pierdut valabilitatea, fiind astfel obligată/datoare legal să îi acorde licenţa solicitată.

Referitor la aceste critici/susţineri, instanţa de recurs constată că judecătorul fondului a soluţionat cauza în raport cu cadrul procesual stabilit de recurenta-reclamantă, acţiunea neavând capete de cerere privind nulitatea sau nevalabilitatea Licenţei nr. 407 emisă în favoarea S.C. A. S.A., singura situaţie în care s-ar fi putut cere emiterea altei licenţe/declanşarea procedurii de desemnare a operatorului calificat pentru obţinerea/emiterea licenţei de administrare a pieţelor centralizate de energie electrică.

Deci, altfel spus, în lipsa unui cadru procesual adecvat, care să permită respectarea principiului contradictorialităţii impus de dispoziţiile procesuale civile, instanţele nu sunt competente să analizeze şi să se pronunţe cu privire la validitatea/valabilitatea/legalitatea/nulitatea Licenţei nr. 407, în cauză fiind necontestat că aceasta fusese emisă de organul competent pentru o perioadă de 25 ani.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de fond a ignorat că prin art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012 a fost creat/menţinut un monopol, S.C. A. S.A. fiind o societate comercială cu capital integral de stat, susţineri care sunt lipsite de temei.

Astfel, la cererea recurentei-reclamante, la instanţa de fond a fost sesizată Curtea Constituţională, invocându-se neconstituţionalitatea art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 123/2012.

Prin Decizia nr. 53 din 5.02.2014, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată de recurenta-reclamantă şi a constatat că dispoziţiile legale vizate sunt pe deplin constituţionale, reţinându-se, între altele:

"Curtea observă că energia electrică are nevoie de un cadru de tranzacţionare specializat, monitorizat de autorităţi competente, la nivelul unor operatori care se supun în totalitate legislaţiei specifice naţionale şi europene. Aceste condiţii sunt întrunite de operatorul de piaţă, proiectat în forma operatorului unic reglementat de către autoritatea de reglementare în domeniul energiei. Pe de altă parte, Curtea consideră că un mediu de piaţă concurenţial nu este asigurat de concurenţa între doi sau mai mulţi operatori de piaţă/burse de energie, ci de concurenţa între cât mai mulţi participanţi la piaţă. Or, operatorul pieţei de energie electrică, în calitate de administrator al mediilor de tranzacţionare centralizate, reglementate de autoritatea naţională de reglementare în domeniul energiei, nu este un actor concurent pe piaţă, ci este un arbitru care facilitează şi chiar garantează concurenţa între jucători, asigurând determinarea preţului de referinţă, precum şi semnale de preţ coerente şi consistente.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă asupra constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă vigoare, ceea ce înseamnă examinarea acestora în raport cu prevederile Constituţiei, instanţa de contencios constituţional realizând o analiză în drept.

Din această perspectivă, Curtea reţine că nu are posibilitatea de sancţiona oportunitatea sau eficienţa politicii economice adoptate de stat, aşa cum solicită autorul excepţiei (a se vedea Decizia nr. 1010 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din ianuarie 2013).

Prin urmare, Curtea apreciază că existenţa mai multor administratori pentru fiecare dintre pieţele în discuţie implică o decizie de liberalizare, atât a pieţei de intermediere a tranzacţiilor cu energie electrică, cât şi a pieţei echilibrare, decizie ce nu poate fi luată decât la nivelul Guvernului Români pe baza unor studii de impact".

Deci, din moment ce operatorul administrator al pieţelor centralizate de energie electrică nu este un actor concurent pe piaţă, ci este un arbitru care are ca misiune tocmai garantarea concurenţei între jucători, nu se poate vorbi de existenţa unui monopol.

De altfel, este de menţionat că în momentul de faţă, recurenta-reclamantă, în baza Licenţei nr. 1797 din 19.07.2013 emisă de preşedintele ANRE, este operator administrator al pieţelor centralizate în sectorul gazelor naturale.

Referitor la criticile/susţinerile potrivit cărora instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de sesizare a CJUE, instanţa de recurs reţine că judecătorul fondului a apreciat în mod judicios, că în raport cuc obiectul cauzei, dispoziţiile legale incidente şi cererile formulate, o decizie pentru interpretarea TFUE nu este necesară pentru soluţionarea litigiului.

În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora instanţa de fond era datoare să aplice direct dreptul comunitar - art. 56, art. 106, art. 101-109 din TFUE, instanţa de recurs reţine că sunt neîntemeiate, din moment ce dispoziţiile legale incidente în cauză: art. 8, art. 9, art. 10 alin. (2) lit. f), precum şi Legea nr. 123/2012, în integralitatea sa reprezintă o transpunere a Directivei nr. 2009/72/CE privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice, în privinţa căreia nu s-a susţinut că ar fi fost încălcată/nerespectată.

În concluzie, soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, recursul formulat fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, formulată de recurenta-reclamantă.

Respinge recursul declarat de S.C. C. (Romanian Commodities Exchange) împotriva sentinţei nr. 2548 din 30 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2015.