Tax appeal upheld; artificial grain-purchase transactions recharacterized, VAT deduction and tax assessment affirmed.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 12.03.2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa suspendarea executării Deciziei de Impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. F-Il- 1399 din 31 octombrie 2012 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 31.10.2012 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere, încheiate de ANAF, DGFP Ialomiţa, Activitatea de Inspecţie Fiscală, pentru sumele stabilite ca obligaţii suplimentare la bugetul de stat, în sumă totală de 1.696.408 RON astfel: 387.015 impozit pe profit; 75.700 RON dobânzi/majorări de întârziere; 58.052 RON penalităţi de întârziere; 866.374 RON TVA; 179.311 RON dobânzi/majorări de întârziere; 129.956 RON penalităţi de întârziere; până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei formulate împotriva acestor acte potrivit Codului de procedură fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 3011 din 7 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi a anulat Deciziile nr. 92 şi 92 bis, Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală atacate, exonerând petenta de la plata sumelor principale şi accesorii.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.

Într-o primă critică, pârâta a invocat faptul că reclamanta a contestat în faţa instanţei de fond decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, fără să conteste şi decizia de soluţionare a contestaţiei, or în raport de dispoziţiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, acţiunea este inadmisibilă.

O a doua critică priveşte, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 57/2003 privind C. fisc., în sensul că a confirmat realitatea economică a operaţiunilor derulate de reclamantă, întemeindu-se pe o calificare juridică necorespunzătoare a contractelor de care se prevalează reclamanta.

S-a criticat şi modalitatea în care instanţa de fond a preluat concluziile raportului de expertiză contabilă, fără ca instanţa să expună propriile considerente cu privire la cererea reclamantei.

S-a reţinut că expertiza contabilă a confirmat că în urma tranzacţiilor încheiate între firmele A. şi B. au fost achiziţionate mărfuri, marfa fiind vândută către C. S.R.L. şi preţul încasat prin bancă, iar aceste tranzacţii au fost înregistrate în contabilitate. Facturile emise au fost achitate, însă mod greşit a constatat expertul că acestea îndeplineau condiţiile pentru deducerea TVA-ului.

S-a reţinut în considerente, cu încălcarea dispoziţiilor legale din C. fisc. şi Codul de procedură fiscală, că fostul vânzător poate rămâne custode al bunurilor şi că societatea A. putea efectua operaţiuni de intermediere, prin transferul titlului, fără ca marfa să părăsească depozitul, deşi era evident că prima societate vânzătoare, devine pe circuitul economic verificat şi cumpărătorul final, cumpărând în aceeaşi zi cu un preţ mai mare decât cel de vânzare. Vânzătorul a fost declarat societate inactivă de ANAF, iar instanţa a apreciat în mod greşit că poziţia societăţii A. de intermediar în tranzacţii nu împiedica aplicarea dispoziţiilor art. 21 din C. fisc..

Organul fiscal a avut în vedere că operaţiunile efectuate sunt nereale, verificând o serie de aspecte referitoare la contractele încheiate între S.C. B. S.R.L., S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L., facturile emise de societăţile menţionate şi avizele de însoţire a mărfurilor, în sensul că diferă data sau numerele de înmatriculare a autovehiculelor, capacitatea de transport depăşeşte cantităţile menţionate în avize şi contracte (autoturism Opel Corsa şi Dacia Berlină), precum şi faptul că numerele de înmatriculare nu există.

Alte argumente privind nerealitatea operaţiunilor constau în aceea că societatea nu a prezentat documentele de transport a mărfurilor, provenienţa cerealelor dintr-un depozit autorizat, documente privind calitatea mărfurilor.

Organul fiscal a constatat că societatea A. nu a respectat dispoziţiile legale privind înregistrările contabile, ceea ce nu mai permite ca actele întocmite să capete calitatea de documente justificative, atât pentru a proba realitatea operaţiunilor, cât şi pentru deducerea TVA-ului.

Neconcordanţele din actele contabile şi contradicţiile din cele existente determină concluzia că operaţiunile economice sunt fictive, iar instanţa a efectuat o calificare juridică greşită a operaţiunilor derulate de societăţile implicate în circuitul cerealelor.

Astfel, dacă se susţine că societatea A. a efectuat operaţiuni de intermediere, atunci nu mai era necesar să prezinte avize de expediţie, emise de societăţi diferite, dar cu aceeaşi dată, cu mijloace de transport diferite, dar cu numere de înmatriculare inexistente.

Pârâta a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 11, 19, 21, 145, 146,155 şi 159 din C. fisc.; pct. 44 din H.G. nr. 44/2004; art. 65, 88, 109, şi 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi o serie de ordine emise de Ministerul Finanţelor cum ar fi Ordinul nr. 2137/2011.

4. Apărările formulate în cauză

La data de 17.04.2015 a depus întimpinare reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A fost invocată nulitatea recursului, deoarece este formulat de o persoană fără calitate, nefiind semnat de Directorul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Ploieşti, de vreme ce Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice nu are personalitate juridică.

S-a arătat că excepţia inadmisibilităţii este nefondată, întrucât contestaţia fiscală a fost formulată, atât împotriva deciziilor nr. 92 şi 92 bis emise de DGFP Ialomiţa, cât şi împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. F-IL-1399 don 31.10.2012, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, încheiate de ANAF, în temeiul raportului de inspecţie fiscală nr. F-IL-943 din 31.2.2012.

Pe fondul cauzei, soluţia Curţii de Apel Bucureşti este legală, întrucât au existat contracte de vânzare-cumpărare, încheiate între reclamantă şi S.C. B. pentru porumb, soia şi îngrăşământ organic, au fost emise opt facturi fiscale, care au fost înregistrate în contabilitate şi achitate prin virament bancar.

În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri şi cu expertiză contabilă care a stabilit că operaţiunile economice au fost reale, facturile îndeplinesc condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA-ului şi nu se datorează bugetului de stat obligaţii fiscale principale şi accesorii suplimentare.

Nu are relevanţă că S.C. B. S.R.L. a fost declarată inactivă, de vreme ce facturile au fost emise înainte de 28.04.2012, iar expertul a constatat acest aspect, ceea ce permite reclamantei să-şi desfăşoare activitatea corespunzător dispoziţiilor legale. Organul fiscal nu a ţinut cont de susţinerile reclamantei care şi-a corectat declaraţia fiscală uzând de dispoziţiile art. 84 alin. (2) Cod procedură fiscală, iar în ceea ce priveşte documentele de transport trebuie precizat că această sarcină nu revenea S.C. A. S.R.L..

Noua decizie de impunere nr. 1399 din 31.10.2012 nu conţine obiectul actului administrativ fiscal încălcându-se dispoziţiile art. 43 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, ceea ce atrage nulitate absolută conform art. 46 din acelaşi act normativ.

S.C. A. nu a fost beneficiara mărfurilor expediate de S.C. B., având doar rolul de intermediar în circuitul pe care l-au avut cerealele în temeiul contractelor încheiate între cele trei societăţi comerciale. Scopul tranzacţiilor a fost unul comercial, respectiv acela de a realiza profit, prin certificarea mărfii ca fiind ecologică, conform Regulamentului CEE834/2007 şi nr. 889/2008.

Cu privire la impozitul pe profit, reclamanta a arătat că organele fiscale au aplicat greşit dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi art. 2 pct. f) din Legea nr. 241/2005, considerând că operaţiunile economice desfăşurate nu sunt reale.

Cu privire la TVA, organele fiscale aveau obligaţia să efectueze constatările privind activitatea reclamantei care era probată cu documente constând în facturi, contracte, nefiind relevant că celelalte societăţi implicate nu au fost găsite la sediu pentru a fi verificat modul de înregistrare a operaţiunilor derulate. Declararea societăţii B. ca fiind inactivă prin decizia nr. 4788 din 06 februarie 2012 nu poate fi imputată reclamantei, mai ales că la momentul emiterii facturilor societatea menţionată funcţiona şi şi-a achitat taxele şi facturile la stat.

Se invocă în sprijinul susţinerilor sale jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a CJUE, în sensul că de vreme ce sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă pentru acordarea TVA-ului, nu se poate refuza unei persoane impozabile dreptul de deduce TVA pe motiv că emitentul unei facturi a săvârşit nereguli fără ca autoritatea fiscală să dovedească această situaţie.

5. Derularea procedurii judiciare în faţa instanţei de recurs şi analiza motivelor de casare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 24 mai 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

La data de 21 martie 2017, prin încheiere, instanţa a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de reclamantă, cu motivarea că la data de 01.08.2013, DGRFP Ialomiţa a fost supusă reorganizării sub forma fuziunii prin absorbţie, DGRFP Ploieşti subrogându-se în drepturile şi obligaţiile DGRFP Ialomiţa, în prezent AJFP Ialomiţa.

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din data de 21 martie 2017, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 31 octombrie 2017.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în parte, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, instanţa trebuie să lămurească natura juridică a operaţiunilor derulate de S.C. A. S.R.L. şi dacă instanţa de fond a înlăturat în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 11 din C. fisc., dar şi dacă dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată a fost exercitat în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în cauză.

Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii

Este nefondată critica pârâtei cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în raport de dispoziţiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, de vreme ce contestaţia fiscală a fost formulată, atât împotriva deciziilor nr. 92 şi 92 bis emise de DGFP Ialomiţa, cât şi împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. F-IL-1399 don 31.10.2012, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, încheiate de ANAF, în temeiul raportului de inspecţie fiscală nr. F-IL-943 din 31.2.2012.

Aplicarea dispoziţiliilor art. 11 alin. (1) din C. fisc.

Este fondată critica pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa că instanţa de fond a dat o greşită calificare juridică a operaţiunilor derulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a constatat realitatea economică a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:

"La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei."

În faţa instanţei de fond, reclamanta a susţinut că în temeiul contractelor încheiate în cursul anului 2010 a desfăşurat activitate economică de livrare de bunuri şi a emis facturile aferente contractelor menţionate, facturi achitate prin virament bancar şi înregistrate în contabilitate.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, este întemeiată critica pârâtei, în sensul că instanţa a preluat concluziile expertizei care face un inventar al tranzacţiilor desfăşurate şi stabileşte că operaţiunile sunt reale, fără a corobora cu acurateţe toate dovezile administrate şi fără să efectueze o evaluare proprie a probatoriului.

Astfel, au fost întocmite între S.C. B. S.R.L. în calitate de furnizor şi S.C. A. în calitate de beneficiar contractele nr. x din 24 noiembrie 2010 pentru achiziţionarea a 1500 tone de porumb ecologic; nr. 4 din 24 noiembrie 2010 pentru 1500 tone soia şi nr. 6 din 24 noiembrie 2010 pentru îngrăşământ organic biovegetal în valoare de 60.000 euro.

Pentru achitarea mărfurilor achiziţionate au fost emise facturile nr. 9 din 30 noiembrie 2010, 10 din 30 noiembrie 2010, 13 din 02 decembrie 2010, 14 din 15 decembrie 2010, 15 din 15 decembrie 2010, 16 din 16 decembrie 2010 şi 1 din 29 ianuarie 2011, facturi care nu se coroborează cu documentele justificative depuse în cauză.

Astfel, pe de o parte se susţine că nu era nevoie de transport, pe de altă parte sunt întocmite avize de expediţie pentru mărfuri de 1500 tone transportate cu autoturisme Opel Corsa şi Dacia berlină având numere de înmatriculare care nu se regăsesc în baza de date a Registrului Naţional de Evidenţă a permiselor şi vehiculelor înmatriculate. Astfel de incongruenţe între actele contabile pe de o parte şi facturi şi contracte pe de altă parte, îndreptăţesc organul fiscal să deducă din elementele obiective ale cauzei că activitatea desfăşurată de reclamantă nu este sprijinită de realitatea economică, fiind decelată intenţia de a scădea în mod artificial baza de impozitare.

Astfel, activitatea economică neconformă cu realitatea rezultă din perspectiva următoarelor elemente obiective conturate în decursul judecării cauzei:

Susţinerile reclamantei sunt contradictorii, deoarece în faţa instanţei de fond a susţinut că a efectuat livrare de bunuri, iar în întâmpinarea depusă în recurs a arătat că a efectuat operaţiuni de intermediere.

Există contradicţii între documentele depuse de reclamantă, respectiv între facturile emise de societăţile şi avizele de însoţire a mărfurilor, în sensul că diferă data sau numerele de înmatriculare a autovehiculelor, capacitatea de transport depăşeşte cantităţile menţionate în avize şi contracte, precum şi faptul că numerele de înmatriculare menţionate în avize nu există înregistrate în registrul auto.

Nu au fost depuse documentele de transport a mărfurilor (pentru toate operaţiunile), deşi pe de o parte se susţine că s-a efectuat o operaţiune de livrare a mărfurilor, iar pe de altă parte se susţine că nu trebuia să efectueze transportul.

Nu au fost depuse documente privind provenienţa cerealelor dintr-un depozit autorizat sau privind calitatea mărfurilor.

Societatea A. nu a respectat dispoziţiile legale privind înregistrările contabile, ceea ce nu mai permite ca actele întocmite să capete calitatea de documente justificative.

Este evidentă intenţia reclamantei de a califica operaţiunile ce rezultă din contractele nr. x din 24 noiembrie 2010, nr. 4 din 24 noiembrie 2010 şi nr. 6 din 24 noiembrie 2010 şi din facturile aferente ca fiind livrări de bunuri pentru a intra sub incidenţa art. 126, raportat la art. 145 şi art. 1473 din C. fisc. şi a solicita deducerea TVA-ului.

Trebuie observat, în primul rând, că prima instanţă a calificat contractele încheiate între reclamantă şi S.C. B. ca fiind contracte de intermediere, permise de C. civ., fără să precizeze dacă se referă la Legea nr. 287/2009 sau la C. civ. din 1864.

În al doilea rând, instanţa a făcut referire la warantul comercial, calificând contractele încheiate de reclamantă cu partenerii săi comerciali ca fiind operaţiuni realizate sui-generis, amintind însă faptul că dreptul de proprietate asupra mărfurilor aflate în depozit, poate fi transferat, fără să se efectueze tradiţiunea.

În dezacord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că actele invocate în apărare de S.C. A. S.R.L. au fost încheiate în anul 2010, când în materie comercială era încă în vigoare Codul comercial din 1887, cu menţiunea că Legea nr. 287/2009 privind C. civ. a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, deci nu era aplicabilă reglementarea din art. 2096 şi următoarele privind contractul de intermediere.

În al doilea rând, referirea teoretică la warantul comercial şi la operaţiunile sui-generis nu sunt fundamentate în drept şi nu conferă elemente suficiente pentru a contura regimul juridic al contractelor menţionate.

De altfel, un contract nu poate primi mai multe calificări juridice, deoarece motivarea devine contradictorie, iar calificarea juridică per se, nu este de natură să confirme realitatea operaţiunii economice.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 57/2003 privind C. fisc., în sensul că a confirmat realitatea economică a operaţiunilor derulate de reclamantă.

În consecinţă, Decizia de Impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. F-Il- 1399 din 31 octombrie 2012 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x din 31.10.2012 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, încheiate de ANAF, DGFP Ialomiţa, precum şi Decizia de soluţionare a contestaţiei sunt corect emise de organele fiscale nefiind afectate de motive de nelegalitate.

Cu privire la deducerea TVA

Referitor la dreptul de deducere, trebuie subliniat că dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează, TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziţionate şi pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental, atât în dreptul intern, cât şi în sistemul comun al TVA‑ului instituit prin legislaţia Uniunii.

Regimul deducerilor urmăreşte să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA‑ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităţilor sale economice, cu menţiunea că dreptul de deducere trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de fond şi de formă.

Or, în speţă, rezultă că nu este îndeplinită condiţia de fond referitoare la realitatea prestaţiilor efectuate, aspect demonstrat prin elementele obiective analizate anterior.

Urmează să fie înlăturate apărările reclamantei privind statuările din expertiză în cadrul căreia s-a stabilit că facturile îndeplinesc condiţiile ce permit exercitarea dreptului de deducere a TVA-ului şi nu se datorează bugetului de stat obligaţii fiscale principale şi accesorii suplimentare, cu motivarea că expertiza este un mijloc de probă menit să lămurească situaţia de fapt şi expertul nu poate statua asupra drepturilor părţilor.

Trebuie subliniat că dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată devine incident numai dacă tranzacţiile sunt efective, or această premisă a fost contrazisă de elementele de fapt ce conturează cauza.

Astfel, deşi deducerea TVA s-a solicitat în baza unor facturi, dacă organul fiscal poate demonstra în temeiul altor probe (coroborarea documentelor prezentate la control), contrar celor înscrise în documentul respectiv că operaţiunea nu a fost reală, este îndreptăţit în temeiul art. 11 alin (1) să recalifice operaţiunea economică din punct de vedere fiscal.

Dacă se dovedeşte că operaţiunea înscrisă în factură a fost întocmită cu scopul de a scădea baza de impozitare pentru o impozitare pe profit mai mică şi pentru a solicita deducerea de TVA necuvenit, organul fiscal are obligaţia de a răsturna prezumţia de bună-credinţă ce rezultă din completarea facturii cu informaţiile prevăzute de lege (vezi în acest sens decizia nr. 1420 din 27 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) .

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CJUE, în cauza C-18/13, paragraf 34, Curtea a arătat că: "dreptul Uniunii impune autorităţilor şi instanţelor naţionale să refuze acordarea dreptului de deducere, dacă se stabileşte, în raport de elemente obiective, că acest drept a fost invocat în mod fraudulos şi abuziv."

În cauza C-255/02 (ECLI:EU:C:2006:121, cauza Halifax), Curtea a statuat că ce-a de-a şasea Directivă a TVA-ului - 77/388/EEC, trebuie interpretată în sensul că se opune dreptului unei persoane impozabile de a deduce TVA-ul, când tranzacţiile din care decurge dreptul sunt rezultatul unor practici abuzive.

Mai mult, în aceeaşi cauză (parag. (94), Curtea a reţinut că atunci când a fost identificată o practică abuzivă, tranzacţiile implicate trebuie redefinite cu scopul de a restabili situaţia care ar fi prevalat in absenţa tranzacţiilor ce constituie o practică abuzivă.

Această statuare a Curţii dă substanţă art. 11 alin. (1) din C. fisc., permiţând organelor fiscale să reîncadreze tranzacţiile pentru a reflecta conţinutul lor real.

În speţă, nu este relevant că societatea B. a fost declarată inactivă, deoarece acest aspect nu înlătură dreptul de deducere al TVA pentru S.C. A., cu condiţia să se fi demonstrat efectivitatea operaţiunilor economice.

În cauza S.C. Paper Consult S.R.L., C-101/16 (ECLI:EU:C:2017:775), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale, precum cea în discuţie în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi în care figurează separat preţul şi taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic şi definitiv, nepermiţând să se facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale.

Or, în speţă, trebuie subliniat că declararea ca inactivă a uneia dintre societăţile din circuitul de distribuţie a mărfurilor nu constituie cauza refuzului deducerii taxei pe valoare adăugată, ci faptul că organul fiscal a constatat că operaţiunile de livrare facturate nu sunt reale şi nu corespund realităţii economice.

De altfel, în parag. (43) din hotărârea citată, Curtea menţionează că:

"De asemenea, rezultă dintr‑o jurisprudenţă constantă că dreptul de deducere poate fi refuzat atunci când se stabileşte, ţinând seama de elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Astfel, combaterea fraudei, a evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut şi încurajat de Directiva 2006/112, iar justiţiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii (Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C‑80/11 şi C‑142/11, EU:C:2012:373, punctele 42 şi 43, precum şi jurisprudenţa citată)."

Temeiul legal al soluţiei pronunţate de Înalta Curte

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul, să casează sentinţa şi rejudecând cauza pe fond respinge acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D. S.P.R.L. Slobozia, acţiune în anularea actelor administrative contestate, respectiv Decizia de Impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. F-Il- 1399 din 31 octombrie 2012 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x din 31.10.2012 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, încheiate de ANAF, DGFP Ialomiţa, precum şi Deciziile nr. 92 şi 92 bis, emise în soluţionarea contestaţiei fiscale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva sentinţei nr. 3011 din 7 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa şi rejudecând cauza pe fond, respinge acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D. S.P.R.L. Slobozia şi prin administrator special E., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2017.