Deductibility of input VAT on intra-group services and fiscal requalification of transactions under Romanian Fiscal Code

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţiile instanţei de fond

1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (denumită în continuare ANAF) şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de impunere nr. F-MC-314/31.08.2011, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31.08.2011 şi a Deciziei nr. 441 din 21.11.2011 în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei administrative a societăţii reclamante; obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 2.

379.352 RON reprezentând TVA deductibil aferentă serviciilor achiziţionate de la societatea reclamantă.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut, în esenţă, că actele administrative contestate sunt nelegale. Astfel, a arătat că în raport cu prevederile art. 7, 126, 133, 145, 146, 150-157 din C. fisc., Directiva 112/2006/CE şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în speţă sunt îndeplinite cerinţele pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A., precizând că în mod greşit organele de control au recalificat raportul juridic dintre prestator şi societate, în cadrul contractelor de consultanţă FN din 01.01.2010 şi FN din 29.05.2007 şi au refuzat să recunoască efectul probant al documentelor justificative prezentate în legătură cu prestarea efectivă a serviciilor în discuţie.

1.2. Prin întâmpinare, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamanta nu are drept de deducere a TVA aferentă facturilor reprezentând servicii de consultanţă, în condiţiile în care serviciile de care a beneficiat societatea sunt servicii de coordonare şi monitorizare a afacerii de către asociatul unic, respectiv sunt activităţi pentru care nu poate fi cerută o remuneraţie.

În opinia sa, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de anulare a punctului 2 din Decizia nr. 441 din 21 noiembrie 2011 (pentru suma de 12.970 RON reprezentând TVA).

1.3. Prin sentinţa nr. 1055 din 20.03.2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, şi a admis acţiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei nr. 441 din 21.11.2011 şi a Deciziei de impunere nr. F-MC 314 din 31.08.2011 cu privire la suma de 2.379.352 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată, obligând pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 33.857,84 RON.

1.4. Prin Decizia nr. 1640 din 28 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentinţa recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, având în vedere că nu au fost depuse la dosar documente care să ateste prestarea efectivă a serviciilor, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

1.5. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în fond după casare, prin sentinţa nr. 501 din 24 februarie 2015, a anulat Decizia 441 din 21 noiembrie 2011 şi Decizia de impunere nr. F-MC- 314 din 31 august 2011 cu privire la suma de 2.379.352 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar la plată, obligând pârâtele la 42112,15 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

1.6. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat cu certitudine prestarea serviciilor de consultanţă contractate de reclamantă, fiind confirmate concluziile raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual.

Astfel, prima instanţă a reţinut că serviciile de consultanţă prestate de reclamantă au avut la bază contractele încheiate în data de 29 .05.2007 şi 01.01.2010.

Pentru aceste contracte s-au emis atât facturi, cât şi rapoarte de activitate în conformitate cu clauzele contractuale cu precizarea numelui consultanţilor, a numărului de zile de consultanţă şi a tipului de consultanţă efectuat, serviciile facturate fiind servicii de consultanţă prestate pentru realizarea mai multor cinematografe de tip B.. În cadrul rapoartelor de activitate au fost detaliate toate serviciile prestate şi constatările pe care le-au făcut consultanţii, acestea fiind necesare pentru activitatea reclamantei.

Facturile emise de către S.C. C. cuprind elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., iar rapoartele de activitate au fost emise concomitent cu facturile, în conformitate cu prevederile contractuale, fapt confirmat prin prezentarea traducerilor acestor acte.

Afirmaţia organelor fiscale potrivit căreia serviciile facturate ar reprezenta activităţi de coordonare şi monitorizare a afacerii realizate de asociatul unic, servicii pentru care nu se poate pretinde plata unei remuneraţii sunt nefondate.

În raport cu prevederile pct. 41 din H.G. nr. 44/2004, s-a reţinut că serviciile contractate de reclamantă erau necesare acesteia pentru realizarea obiectului său de activitate, fiind justificate de aceasta, prin lipsa de experienţă specifică în domeniul construirii şi exploatării cinematografelor de tip B. Nu s-a dovedit şi nu se poate reţine nici cu titlu de prezumţie faptul că, în lipsa raporturilor existente între reclamantă şi firma C., reclamanta nu ar fi contractat serviciile cuprinse în rapoartele de activitate din anii 2007-2010 şi facturate de firma din Olanda.

În condiţiile în care serviciile prestate au fost contractate în scopul realizării unor operaţiuni taxabile, prima instanţă a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la deducerea imediată a TVA-ului care trebuie plătit la stat, în speţă fiind aplicabil mecanismul de taxare inversă, în conformitate cu prevederile art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

De altfel, în situaţia în care reclamantei nu i s-ar recunoaşte caracterul deductibil al TVA-ului, sub motiv că serviciile nu au fost prestate în mod efectiv, ar trebui să se înlăture şi obligaţia de colectare a TVA astfel încât, în condiţiile în care se aplică mecanismul taxării inverse, reclamantei nu i s-ar putea imputa plata TVA colectată pe care are obligaţia să o evidenţieze în decont odată cu TVA deductibilă.

Cu alte cuvinte, în condiţiile în care, prin mecanismul taxării inverse reclamanta a evidenţiat în decont atât taxa considerată colectată cât şi taxa deductibilă, anularea taxei deductibile ar atrage şi anularea taxei colectate, efectul fiscal fiind unul neutru.

1.7. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1330 din 12 mai 2015, a admis cererea de completare a sentinţei civile nr. x din 24 februarie 2015, reţinând, în esenţă, următoarele:

Prin acţiunea principală reclamanta a solicitat şi restituirea sumelor achitate în baza actelor contestate, iar prin dispozitivul sentinţei nr. 501 din 24.02.2015 instanţa a omis să se pronunţe în mod explicit asupra acestui capăt de cerere, deşi a admis în totalitate acţiunea.

În aceste condiţii, în raport cu prevederile art. 2812 din C. proc. civ., prima instanţă a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei menţionate.

În ceea ce priveşte soluţia pe fond, judecătorul fondului a reţinut că, în condiţiile în care prin sentinţa nr. 501/2015 a fost anulată decizia de impunere nr. F-MC- 314 din 31 august 2011 cu privire la suma de 2.379.352 RON, nu mai există un titlu pentru plata acesteia, impunându-se restituirea sumelor achitate în baza deciziei anulate.

2. Recursurile exercitate Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 501 din 24.02.2015 şi a sentinţei nr. 1330 din 12.05.2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 3041 şi art. 312 alin. (3) din C. proc. civ.. În motivarea căii de atac formulată împotriva sentinţei civile nr. 501 din 24.02.2015 recurenta a adus, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate:

I. Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte suma de 2.379.352 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, coroborare cu cele ale pct. 41 din H.G. nr. 444/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., autoritatea fiscală are dreptul să recalifice orice tranzacţie care are scop parţial sau exclusiv fiscal.

Societatea reclamantă nu avea drept de deducere a TVA aferentă facturilor reprezentând servicii de consultanţă în condiţiile în care serviciile de care a beneficiat sunt servicii de coordonare şi monitorizare a afacerii de către asociatul unic, respectiv sunt activităţi pentru care nu poate fi cerută o remuneraţie.

În acest context, a susţinut recurenta, nu există o bază impozabilă şi nu se pot încadra ca achiziţii a căror TVA putea fi dedusă în sensul art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, serviciile nefiind achiziţionate având ca destinaţie utilizarea în cadrul operaţiunilor taxabile.

De asemenea, recurenta a arătat că în raport de dispoziţiile art. 150 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 133 alin. (2), art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia prezentată de reclamantă, conform căreia a beneficiat de serviciile consultanţilor şi alte servicii similare prestate de o persoană impozabilă care nu este stabilită în România, acesteia îi reveneau obligaţia de plată a TVA cât şi cea de a evidenţia în decontul de TVA, atât taxa colectată, cât şi taxa deductibilă, taxa aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate în beneficiul său.

II. Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata sumei de 42.112,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurenta a susţinut că nu s-a aflat în culpă procesuală şi nici nu a avut o atitudine care să justifice obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond trebuia să micşoreze cuantumul onorariului de avocat întrucât acesta nu are un caracter rezonabil în raport cu amplitudinea şi activitatea depusă.

Recurenta ANAF, în motivarea recursului împotriva sentinţei civile nr. 1330 din 12.05.2015, a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

În esenţă, a arătat că modalitatea de restituire a sumelor de la buget este supusă unei proceduri speciale, reglementată de prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, care nu a fost urmată în cauză, astfel că instanţa de fond trebuia să respingă cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ANAF împotriva sentinţei nr. 501/2015, în principal, pe cale de excepţie, ca lipsit de interes, şi, în subsidiar, ca nefondat iar în ceea ce priveşte recursul împotriva sentinţei nr. 1330/2015, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei lipsei de interes a recursului formulat împotriva sentinţei nr. 501/2015, intimata a arătat că ANAF nu justifică un interes născut, actual şi legitim, întrucât prin motivele de recurs aceasta nu critică soluţia pronunţată cu privire la motivul de nulitate a deciziei de impunere referitor la mecanismul taxării inverse, soluţia asupra acestui aspect având autoritate de lucru judecat, iar sentinţa de anulare a actelor administrative produce efecte ca urmare a admiterii celui de-al doilea motiv de nulitate.

Intimata a menţionat că soluţia pronunţată de prima instanţă pe fondul cauzei este legală şi temeinică întrucât în mod corect s-a reţinut că achiziţiile efectuate de societate îndeplinesc condiţiile de deductibilitate a TVA şi că este aplicabil mecanismul taxării inverse, iar serviciile pentru care se aplică mecanismul acestei taxări nu pot determina un cost cu TVA nedeductibilă pentru beneficiar.

Referitor la cheltuielile de judecată s-a arătat că acestea în mod corect au fost stabilite în sarcina ANAF, dispunându-se obligarea acesteia să le plătească.

În ceea ce priveşte cererea de completare a dispozitivului admisă prin sentinţa nr. 1330/2015, intimata a susţinut că în mod corect a fost admisă în raport cu dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., iar restituirea sumei de 2.379.352 RON este o consecinţă a anulării actelor administrative fiscale, ANAF neinvocând excepţia inadmisibilităţii cererii formulate în acest sens.

3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, analizând excepţia lipsei de interes invocată de recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte recursul formulat de ANAF împotriva sentinţei nr. 501/2015, apreciază că aceasta nu este întemeiată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Intimata-reclamantă a susţinut fără temei că sentinţa de anulare a actelor administrative produce efecte, urmare a admiterii cererii celui de-al doilea motiv de nulitate reţinut de instanţa de fond, respectiv aplicarea mecanismului taxării inverse, cu privire la care în recursul ANAF nu se regăseşte nicio critică.

Examinându-se sentinţa recurată, se constată că instanţa de fond a analizat legalitatea actelor administrative fiscale contestate în raport cu argumentele reclamantei în susţinerea solicitării de anulare a acestora, iar aplicabilitatea mecanismului taxării inverse nu a fost şi nu putea fi analizat independent/autonom de situaţia fiscală cu referire la serviciile de consultanţă care au generat obligaţiile fiscale impuse reclamantei.

Mai mult, se constată din analiza recursului formulat de recurenta ANAF împotriva sentinţei menţionate anterior, că aceasta a susţinut că hotărârea instanţei de fond care a vizat anularea Deciziei nr. 441/2011, a Deciziei de impunere nr. F-MC-314 din 31.08.2011 în ceea ce priveşte suma de 2.579.352 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar, a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind expuse şi argumentele în acest sens, inclusiv cu referire la modul de evidenţiere a TVA, atât colectată cât şi deductibilă de către persoana impozabilă, respectiv reclamanta în cauza de faţă.

Referitor la recursul formulat de ANAF împotriva sentinţei nr. 501/2015, instanţa de recurs apreciază că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Astfel cum rezultă din actele dosarului şi din expunerea rezumativă de la pct. 1 al prezentei decizii, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecţii fiscale având ca obiect soluţionarea cererii de rambursare a TVA, formulată în temeiul deconturilor înregistrate în perioada octombrie 2007 - ianuarie 2011, fiindu-i respins dreptul de deducere a sumei de 2.379.352 RON reprezentând TVA aferentă serviciilor achiziţionate de la prestator.

Reclamanta a formulat acţiune la instanţa de contencios administrativ care a vizat anularea Deciziei de impunere nr. F-MC 314 din 31.08.2011 şi RIF nr. F-MC 142 din 31.08.2011, a Deciziei nr. 441 din 21.11.2011 de respingere a contestaţiei administrative, obligarea ANAF la rambursarea sumei de 2.379.352 RON reprezentând TVA deductibilă, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de fond, după casare, prin sentinţa nr. 501/2015 a admis acţiunea reclamantei şi a anulat Decizia nr. 441/2011 şi Decizia de impunere nr. 314/2011 cu privire la suma de 2.379.352 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată şi a obligat pârâtele la 42.112,15 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

S-a reţinut că serviciile contractate de reclamantă erau necesare acesteia pentru realizarea obiectului său de activitate, fiind justificate prin lipsa de experienţă în domeniul construirii şi exploatării cinematografelor de tip B., că au fost contractate în scopul realizării unor operaţiuni taxabile, fiind aplicabil în speţă mecanismul de taxare inversă în conformitate cu prevederile art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

În recursul formulat, autoritatea fiscală pârâtă a susţinut că în mod corect au fost recalificate tranzacţiile care au scop parţial sau exclusiv fiscal şi reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 2.379.352 RON, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu prevederile pct. 41 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2), art. 150 alin. (1) lit. b), art. 133 alin. (2) lit. g), art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

În cauză, problema de drept care se impune a fi dezlegată este dacă S.C. A. S.R.L. avea drept de deducere TVA aferentă facturilor reprezentând servicii de consultanţă, emise urmare a contractelor încheiate cu C.

Necontestat este faptul că S.C. A. S.R.L. are ca asociat unic pe C.

Conform art. 12 din Actul constitutiv, societatea este condusă de administratorii numiţi de asociatul unic.

Între S.C. A. S.R.L. şi C. s-au încheiat contractele FN din 29.05.2007 şi contractul de consultanţă în construcţii FN din 1.01.2010, însoţite de anexe.

Contractul FN din 29.05.2007 a avut ca obiect: obiective financiare şi de planificare, servicii arhitecturale şi de proiectare şi servicii de supraveghere şi coordonare.

Contractul FN din 01.01.2010 a avut ca obiect: prevederi financiare şi planificare, servicii de arhitectură şi proiectare şi servicii de monitorizare şi coordonare.

De asemenea, necontestat este că în perioada inspecţiei fiscale, octombrie 2007 - ianuarie 2011, societatea a avut încheiate contracte de administrate cu mai mulţi administratori cât şi contracte cu managerul financiar, unde sunt prevăzute şi obligaţiile administratorilor, toate acestea fiind evidenţiate în raportul de inspecţie fiscală din 31.08.2011.

Printre obligaţiile legale şi contractuale ale administratorilor societăţii au fost menţionate în contractele de administrare încheiate următoarele: să ducă la îndeplinire obiectivele şi criteriile de performanţă ale societăţii, reprezentarea societăţii comerciale în relaţiile cu terţe persoane fizice sau juridice, încheia acte juridice în numele şi pe seama societăţii comerciale, conform legii, promovează şi asigură întocmirea în termen a documentaţiilor necesare desfăşurării în condiţii normale a activităţii societăţii.

De asemenea, managerului financiar, conform Contractului de muncă nr. 4634 din 9.06.2006, conform fişei postului i-au revenit, printre altele, următoarele obligaţii: este responsabil cu păstrarea relaţiilor cu terţii, responsabil pentru eficientizarea folosirii resurselor prin controlul atent asupra costurilor.

Nici la fond şi nici în recurs nu au fost contestate/infirmate aceste aspecte reţinute de organele fiscale.

Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:

"(1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei".

Potrivit pct. 41 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.:

"În cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul grupului se au în vedere următoarele: a) între persoanele afiliate costurile de administrare, management, control, consultanţă sau funcţii similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul societăţii-mamă. în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o remuneraţie pentru aceste activităţi, în măsura în care baza lor legală este relaţia juridică care guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice alte norme care stabilesc legăturile dintre entităţi. Cheltuielile de această natură pot fi deduse numai dacă astfel de entităţi furnizează în plus servicii persoanelor afiliate sau dacă în preţul bunurilor şi în valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare şi serviciile sau costurile administrative. Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială care foloseşte aceste servicii luând în considerare relaţia juridică dintre ele, numai pentru propriile condiţii, ţinând seama că nu ar fi folosit aceste servicii dacă ar fi fost o persoană independentă".

Faţă de aceste dispoziţii legale şi în raport cu actele dosarului şi contractele/documentaţia privind serviciile despre care s-a susţinut că a beneficiat societatea reclamantă, depuse la dosarul cauzei, după casare, se reţine că se confirmă aspectele reţinute de organele fiscale atât în Raportul de inspecţie fiscală nr. F-MC 142 din 31.08.211 cât şi în cuprinsul Deciziei nr. 441 din 21.11.2011, în sensul că unele dintre serviciile contractate (pregătirea şi finalizarea bugetelor, desfăşurarea negocierilor, monitorizarea evoluţiei zilnice a construirii proiectelor sălilor de cinema) sunt de natura obligaţiilor pe care le au cei patru administratori şi managerul financiar al S.C. A., respectiv sunt activităţi pentru care nu poate fi cerută o remuneraţie, iar în acest contest rezultă că nu există o bază impozabilă şi nu se pot încadra ca achiziţii a căror TVA putea fi dedusă în sensul art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei cu privire la aceste aspecte.

Prin urmare, având în vedere situaţia de fapt reţinută cât şi dispoziţiile legale citate/menţionate anterior, rezultă că în mod corect autoritatea fiscală a recalificat tranzacţiile cu scop parţial sau exclusiv fiscal în cauză.

În altă ordine, conform art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, stipulează:

"(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile".

Potrivit acestor prevederi legale, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă TVA aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să-i fie livrate şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate sau urmează să-i fie prestate de o persoană impozabilă dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile.

Justificarea serviciilor ca fiind destinate operaţiunilor taxabile revine persoanei impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată care a achiziţionat serviciile respective.

Societatea reclamantă nu a justificat şi nici nu a dovedit necesitatea prestării serviciilor de consultanţă în raport cu aceste dispoziţii legale.

Din cuprinsul contractelor încheiate de reclamantă cu C. nu rezultă cuantificarea prestaţiilor şi date certe ale termenelor de execuţie, tarifele negociate şi acceptate de părţi pentru o justă apreciere/comensurare a serviciilor prestate.

De asemenea, nu au fost infirmate constatările organelor fiscale din cuprinsul actelor contestate, care sunt confirmate şi în raport cu documentele prezentate de societate, inclusiv în instanţă, că activitatea de consultanţă pretins efectuată de C. în ceea ce priveşte alegerea filmelor, a dimensiunilor ecranului, alegerea distribuitorilor de filme, pregătirea programului pentru rularea filmelor, a dimensiunilor ecranului, alegerea distribuitorilor de filme, pregătirea programului pentru rularea filmelor, achiziţia de echipamente de proiecţie, monitorizarea instalării scaunelor, s-a efectuat sub responsabilitatea societăţii furnizoare, precum şi a administratorilor şi salariaţilor intimatei-reclamante; că pentru alegerea filmelor, dimensiunea ecranului, alegerea distribuitorilor de filme, pregătirea programului de rulare a filmelor, intimata-reclamantă are angajaţi în acest sens, etc.

De altfel, nu a fost dovedită nici prestarea efectivă a serviciilor în folosul activităţii reclamantei, întrucât serviciile de care a beneficiat sunt servicii de coordonare şi monitorizare a afacerii de către asociatul unic, transpusă sub diverse forme, inclusiv corespondenţa cu administratorii societăţii privind activitatea desfăşurată de aceştia, conform obligaţiilor ce le reveneau.

Mai mult, simpla descriere a activităţii prestate de către administratorul societăţii nu dovedeşte nici necesitatea şi nici prestarea efectivă a serviciilor către beneficiar, fiind necesare atât documente ale prestatorului cât şi documente de confirmare ale beneficiarului în acest sens, care nu se regăsesc la dosarul cauzei, care să satisfacă exigenţele legale în acest scop.

Referitor la TVA deductibilă, rezultă din cuprinsul actelor administrative fiscale contestate că reclamantei i-au fost acceptate la rambursare în perioada controlului sume de bani reprezentând TVA deductibilă, nefiindu-i însă acceptată suma de 2.392.322 RON TVA ca deductibilă din care 2.379.352 RON TVA servicii achiziţionate de la C. pentru neîndeplinirea condiţiilor legale, situaţie ce nu a fost infirmată în vreun fel.

Astfel, nu se poate reţine susţinerea reclamantei că nu a beneficiat/i-a fost încălcat dreptul de deducere a TVA.

În concluzie, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte reţine că este fondat recursul formulat împotriva sentinţei nr. 501/2015, că actele administrative fiscale contestate sunt legale, acţiunea reclamantei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, soluţia instanţei de fond fiind netemeinică şi nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faţă de soluţia de respingere a acţiunii reclamantei, nu se mai impune obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată, fiind de prisos analiza criticilor sub acest aspect.

În altă ordine, dată fiind soluţia pe fondul cauzei, se impune şi respingerea cererii de completare a dispozitivului, actele administrative fiscale fiind confirmate de instanţa de recurs.

Mai mult, în ceea ce priveşte restituirea sumelor de la buget, este aplicabilă procedura prevăzută de dispoziţiile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, ce nu a fost urmată în cauză, astfel că fără temei legal a fost dispusă restituirea sumelor achitate în temeiul deciziei de impunere.

Astfel, Înalta Curte, reţine că este fondat şi recursul împotriva sentinţei nr. 1330/2015, care va fi admis.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va admite recursurile, va casa sentinţele recurate şi va respinge cererile formulate de reclamantă ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes invocată de intimata-reclamantă.

Admite recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 501 din 24 februarie 2015 şi sentinţei nr. 1330 din 12 mai 2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţele atacate şi respinge cererile formulate de reclamantă ca neîntemeiate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2015.