Claimant's administrative appeal rejected as time-barred; insolvency does not suspend six-month filing deadline.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, anularea Procesului Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare înregistrat sub nr. x din 01 octombrie 2012 şi a actelor subsecvente acestuia.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1006 din 7 aprilie 2015, a respins excepţia de prematuritate.

Totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins contestaţia formulată de reclamantă, ca fiind prescris dreptul la acţiune.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B. SPRL, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut, în esenţă, nulitatea sentinţei atacate, având în vedere că excepţia prescripţiei a fost admisă după ce intervenise decăderea din dreptul de a fi invocată, iar un alt considerent priveşte nesoluţionarea excepţiei tardivităţii invocării prescripţiei.

Totodată, recurenta a invocat că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei, fiind încălcate şi aplicate eronat normele de drept material.

4. Apărarea intimatului:

Prin întâmpinre, intimata-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a solictat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală.

Se susţine că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată la primul termen de judecată cu părţile legal citate, potrivit prevederilor art. 2513 C. civ.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru:

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 mai 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 28 septembrie 2017.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

În concret, o primă critică se grefează pe prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv când hotărârea pronunţată a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

De regulă, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.

Recurenta a susţinut în cadrul acestui motiv că hotărârea atacată este lovită de nulitate întrucât a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, după ce intervenise decăderea din dreptul de a fi invocată.

Examinând acest motiv de recurs se constată că nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că prima instanţă nu s-a pronunţat şi nu a analizat excepţia decăderii, având în vedere că decăderea nu reprezintă o excepţie procesuală în sensul prevederilor art. 245 şi urm. C. proc. civ., ci reprezintă o sancţiune ce intervine în cazul nerespectării unor termene procesuale.

Prin urmare, nefiind o veritabilă excepţie procesuală, ci o sancţiune procesuală, este evident că aceasta nu necesita o rezolvare explicită din partea instanţei, rezolvare care să fie cuprinsă în dispozitivul hotărârii pronunţate.

Pe de altă parte, împrejurarea că prima instanţă a trecut la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, dovedeşte că a apreciat ca neîntemeiată invocarea sancţiunii decăderii din dreptul de a invoca această excepţie.

În acord, cu prima instanţă şi Înalta Curte consideră că sancţiunea decăderii nu a intervenit în cauză, dată fiind data introducerii în proces a intimatei AFIR.

Astfel, se observă că instanţa a dispus citarea în cauză cu menţiunea formulării întâmpinării a Agenţiei de Plăţi Pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit . Întâmpinarea depusă la filele 18-35 a fost depusă în numele acestei instituţii, iar introducerea şi citarea în cauză a AFIR, în baza prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. 41/2014, s-a dispus la termenul de judecată din data de 13.01.2015.

La primul termen de judecată după introducerea sa în cauză, intimata AFIR a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În raport de această situaţie de fapt, este evident că intimata a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în termenul legal prevăzut de art. 2513 C. civ., astfel încât, corect prima instanţă nu a dispus sancţiunea decăderii şi a procedat la soluţionarea acesteia.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dispoziţiile legii se completează cu normele dreptului comun, numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. În temeiul textului de lege citat, compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării cauzei.

Dreptul de apreciere conferit judecătorului contenciosului administrativ prin prevederea legală menţionată asigură mecanismul contenciosului administrativ, flexibilitatea necesară soluţionării, în condiţiile legii şi sun toate aspectele, a tuturor situaţiilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 554/2004, ţinând seama de particularităţile fiecărui caz, normele procesual civile urmând a fi interpretate prin prisma unor criterii de rezonabilitate, care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil cu tot ce presupune aceasta.

Or, în speţă, normele de procedură cuprinse în C. civ. referitoare la modalitatea de invocare a excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune, se aplică doar în situaţia raporturilor private, nefiind compatibilă cu specificul specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Un a doilea motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Cu titlu de exemplu, ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în speţă, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză etc.

În speţă, criticile recurentei se referă la greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că procesul-verbal de constatare contestat nr. x a fost emis la data de 01.10.2012, iar reclamanta a luat cunoştinţă de conţinutul acestuia la data de 17.10.2012, după cum reztultă din confirmarea de primire semnată de un reprezentant al reclamantei,, motiv pentru care la data de 04.07.2014 când recurenta a depus cererea de chemare în judecată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, expirase termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, contestaţia administrativă formulată de recurentă şi înregistrată la AFIR cu nr. 23140 din 9 iulie 2014 a fost soluţionată prin Decizia nr. 27464 din 8 august 2014, în sensul respingerii ca tardiv introdusă.

Ca atare, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei în sensul că lichidatorul judiciar nu a luat cunoştinţă de procesul-verbal de control şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative.

Este adevărat că la momentul emiterii procesului-verbal de control recurenta reclamantă era suspusă procedurii insolvenţei, însă, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 51 dosar fond, la data de 31.08.2012, instanţa a dispus doar deschiderea procedurii insolvenţei, însă nu şi ridicarea dreptului de administrare al debitorului. Că este aşa o confirmă şi informaţiile emise de Oficiul Registrului Comerţului aflate la filele 56 şi urm dosar fond, din care rezultă că administratorul societăţii era C. (desemnată de asociaţi, alături de administratorul judiciar), iar sediul legal al acesteia era în loc Vădeni, sos Galaţi-Brăila, jud. Brăila, acolo unde în mod legal s-a comunicat actul administrativ atacat.

Pe de altă parte, recurenta prin lichidator judiciar nu poate susţine că nu a avut cunoştinţă de procesul-verbal atacat, având în vedere că intimata AFIR a depus declaraţie de crenţă în dosarul de faliment, iar ataşat acesteia a depus şi titlul de creanţă contestat prin prezenta.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 şi disp. art. 496 C. proc. civ. va dispune respingerea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva sentinţei nr. 1006 din 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2017.