Validity of mutual administrative assistance evidence and criminal non-prosecution impact in post-clearance customs valuation disputes

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanţei de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată DGRFP Timişoara şi Direcţia Regională Vamală Timişoara şi a solicitat anularea Deciziei nr. 1399/513 din 26.05.2014 emisă de DGRFP Timişoara şi, pe cale de consecinţă, Decizia nr. 2908 din 25.02.2014 emisă de DRV Timişoara şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin actele contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de 3.271.012 RON reprezentând taxe vamale, comision şi TVA şi accesoriile acestora.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 345 din 9.12.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, să se admită acţiunea şi să se anuleze Decizia nr. 1399 din 26.05.2014 emisă de DGRFP Timişoara şi, pe cale de consecinţă, şi Decizia nr. 295 din 25.02.2014 emisă de Direcţia Regională Vamală Timişoara prin care a fost obligată la plata sumei de 3.271.012 RON reprezentând taxe vamale, comision şi TVA cu accesorii, calculate în baza art. 148 din Legea nr. 141/1997.

În motivele de recurs s-a susţinut că Decizia nr. 1399/513/2014 emisă de DGRFP Timişoara şi procesul-verbal nr. x din 25.02.2014 privinţa stabilirea bazei de impozitare, valoarea vamală la importurile de flori din Olanda, Belgia şi Italia, care a stat la baza acestei decizii datorită încălcării dispoziţiilor art. 105 C. proc. fisc., sunt lovite de nulitate.

Au fost invocate prevederile art. 105 alin. (3) şi (4) C. proc. fisc. şi s-a arătat că în cauză, iniţial, pe baza proceselor-verbale de control, a fost emisă decizia de regularizare a situaţiei privind obligaţiile fiscale suplimentare, respectiv Decizia nr. 30679 din 16.11.2009 şi Decizia nr. 267 din 6.01.2009 emise de DRAOV Timişoara pentru suma de 3.264.104 RON, desfiinţate prin Decizia nr. 3434/280 din 16.10.2013, Decizia nr. 20601 din 25.07.2007 emisă de DRAOV Timişoara pentru suma de 70.300 RON, desfiinţată prin Decizia nr. 3551/328 din 30.10.2013, Decizia nr. 28470 din 24.09.2008 emisă de DRAOV Timişoara pentru suma de 153.406 RON a fost desfiinţată prin Decizia nr. 3552 din 30.10.2013.

Ulterior, s-a încheiat p.v. de control nr. 2907 din 25.02.2014 care a stat la baza deciziei contestate în cauză.

Conform Normelor de aplicare a Codului de procedură fiscală pct. 102.4, decizia de reverificare a unei anumite perioade poate rezulta din efectuarea de control încrucişat cu contribuabilii din cadrul grupului, obţinerea de la alţi contribuabili a unor informaţii şi date suplimentare referitoare la activitatea contribuabilului, solicitări ale organelor de urmărire penală, alte informaţii obţinute în orice alt mod.

Or, procesul-verbal de control care a stat la baza emiterii deciziei contestate nu se bazează pe niciun document nou care să conducă la o altă stare de fapt faţă de constatările anterioare, ci se bazează pe simple prezumţii şi interpretări fără suport probator a culpei recurentei cu ocazia întocmirii declaraţiilor vamale de import.

Acest nou proces-verbal de control reiterează constatările şi concluziile din p.v. de control anterior, fără a ţine seama de constatările şi concluziile organelor de cercetare penală şi ale instanţelor de judecată privind inexistenţa infracţiunii prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 care au stabilit că actele prezentate în vamă de către recurentă sunt reale şi deci nu există prejudiciu în cauză.

Greşit reţine prima instanţă că soluţiile date de către organele de urmărire penală, în cauzele în care administratorul societăţii B. a fost cercetat pentru infracţiuni prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 nu au relevanţă în cauză.

Recurenta susţine că în toate cauzele în care B. a fost cercetat, s-au dat soluţii de scoatere de sub urmărire penală, cu precizarea că neregulile de facturare a mărfurilor importate aparţin firmelor exportatoare, iar facturile prezentate în Vama Română au fost achitate de recurentă prin viramente bancare, facturile prezentate au fost scrise şi semnate de exportatorii din Belgia, Olanda şi Italia, au fost vizate de către autorităţile vamale din aceste ţări cu date identice din declaraţiile vamale de import.

În esenţă, prin soluţiile date în cauzele penale se statuează că facturile prezentate în vamă sunt reale, iar cele din evidenţele exportatorilor cu date majorate, nu sunt reale, dar greşit s-a reţinut că instanţele penale care au soluţionat cauzele penale s-au pronunţat strict asupra existenţei sau inexistenţei elementelor constituite ale infracţiunii prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 referitor la persoana fizică B., dar administratorul societăţii acţionează în numele societăţii, după regulile mandatului, iar actele administratorului sunt actele societăţii însăşi şi, în aceste condiţii, actele de import prezentate în vamă, declaraţiile vamale întocmite sunt ale societăţii.

Soluţia primei instanţe contravine practicii CJUE privind responsabilitatea agentului economic pentru eventualele fraude comise în amonte de un alt agent economic furnizor al unor facturi fiscale.

A fost invocată de către reclamantă practica CJUE în cauzele C-80/11 şi C-142/11 şi că autoritatea fiscală poate refuza deducerea TVA în cazul unor nereguli la emiterea facturii furnizorului doar dacă autoritatea fiscală, având în vedere elementele obiective, face dovada că persoana impozabilă ştia sau trebuia să ştie că operaţiunea invocată pentru justificarea dreptului de deducere, este implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul menţionat.

În cauza de faţă, intimatele, susţinând că facturile din evidenţele furnizorului de flori sunt valabile, nu aduc niciun fel de elemente obiective în susţinerea acestei ipoteze şi nicio altă probă, iar instanţa de fond a împărtăşit punctul de vedere al intimatelor fără a invoca şi un suport probator şi fără a justifica înlăturarea ca probe a facturilor prezentate de recurentă în Vama Română.

Recurenta a apreciat că eventuala fraudă s-a comis în evidenţele furnizorilor, fără a se face dovada că ar fi cunoscut sau au putut fi cunoscute aceste fraude şi că aceasta rezultă din situaţia celor 18 importuri pentru care furnizorul, la solicitarea autorităţii vamale competente, şi-a recunoscut culpa de a fi menţionat pe documentele de livrare ca "marfa de origine", deşi acest fapt nu corespunde adevărului.

Prima instanţă a interpretat greşit probatoriul administrat în cauză în faza administrativ fiscală şi a concluzionat greşit că facturile din evidenţele furnizorilor sunt reale.

În cauză, organele de inspecţie fiscală s-au limitat a obţine informaţii de la autorităţile vamale din Belgia, Olanda şi Italia, deşi aceste informaţii nu sunt probe în sensul dispoziţiilor art. 49 C. proc. fisc. şi nici nu se coroborează cu nicio altă probă a cauzei.

Atât facturile din evidenţele furnizorilor, cât şi cele prezentate de recurentă în vamă au fost întocmite de către furnizori, semnate şi ştampilate de aceştia şi vizate de organele vamale străine, în majoritatea cazurilor din facturile prezentate corespund datelor din CMR, avize de însoţire a mărfii, declaraţiile de conformitate şi au fost achitate prin deconturi bancare.

Preţurile din aceste facturi corespundeau preţurilor medii de import practicate de alţi agenţi economici verificaţi de organele vamale şi, sub aspect cantitativ, mărfurile importate au fost verificate de către organele vamale din România fără a se constata diferenţa în plus cu ocazia acordării liberului în vamă.

Din moment ce organele de cercetare penală au stabilit ca facturile prezentate în vamă sunt reale, concluzia primei instanţe ca facturile din evidenţele furnizorilor sunt reale apare fără suport probator, iar dovada că facturile furnizorului sunt reale trebuia să fie făcută de către organele fiscale, pentru a discuta de starea de fapt reală, ceea ce nu s-a făcut.

Greşit a reţinut prima instanţă întreruperea cursului prescripţiei în condiţiile art. 16 lit. c) din Legea nr. 167/1958 (art. 133 lit. a) C. proc. fisc.).

Fiind invocate prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. fisc. şi pct. 80.1.1 din Normele metodologice, recurenta a arătat că există o interdependenţă între titlul executoriu şi începerea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi respectiv întreruperea cursului prescripţiei.

În situaţia în care titlul executoriu este desfiinţat, astfel cum este cazul Deciziilor nr. 3434/2013, nr. 3551/2013 şi nr. 3552/2013 care au desfiinţat cu efect retroactiv deciziile emise în perioada 2007, 2008, 2009, evident este desfiinţat şi efectul întreruptiv al prescripţiei invocat de instanţa de fond.

Conform art. 141 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 din Codul vamal, datoria vamală ia naştere la data înregistrării declaraţiei vamale la autoritatea vamală şi pentru că înregistrarea datoriei vamale şi respectiv declararea liberului în vamă a avut loc în perioada 2004-2006, apare evident că a survenit prescripţia executării silite, deoarece în baza art. 161 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 autoritatea vamală avea dreptul de a efectua controlul vamal ulterior în termen de 5 ani de la data acordării liberului în vamă şi, de aceea, s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Problema valabilităţii facturilor fiscale prezente de recurentă în vama română a fost tranşată definitiv prin procesele penale în care a fost implicat administratorul cercetat pentru infracţiunea prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997.

În conformitate cu dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se soluţionează sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident de la pronunţarea autorităţii de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Or, instanţele penale sesizate de intimate s-au pronunţat asupra valabilităţii facturilor fiscale prezentate în vama română, astfel că nu există vreun motiv probatoriu sau prevedere legală care să asigure prevalenţa informaţiilor furnizate de către autorităţile vamale din ţara furnizorului, în raport de documentele existente în vama română şi în evidenţele importatorului.

Intimata DGRFP Timişoara a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului care a fost comunicat astfel cum s-a dispus prin încheierea din 9.12.2015.

Prin încheierea din 1.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi s-a fixat termen pentru judecata recursului, cu citarea părţilor.

4. Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost învestită cu acţiunea în anulare a deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 2905 din 25.02.2014 emisă de Direcţia Regională Vamală Timişoara pentru suma de 3.271.012 RON reprezentând TVA, taxe vamale, comision şi dobânzi, majorări de întârziere şi penalităţi aferente şi a Deciziei nr. 1399/513 din 26.05.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi a Deciziei nr. 2908 din 25.02.2014 emisă de DRV Timişoara, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin actele contestate s-a reţinut că S.C. A. S.R.L., prin administrator B., în cadrul importurilor de flori şi alte plante ornamentale din Belgia, Olanda şi Italia a folosit în vamă facturi false, în sensul că în aceste facturi, preţurile plantelor erau mai mici decât cele din evidenţele exportatorului, facturi pe care există menţiunea - marfă de origine -, iar în evidenţele exportatorului nu există o astfel de menţiune.

În aceste condiţii, reclamanta S.C. A. S.R.L. ar fi beneficiat de regim vamal preferenţial cu ocazia importurilor, iar suma de 3.271.012 RON e stabilită ca fiind datorată bugetului de stat.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei reţinând că, în urma suspiciunilor privind valoarea în vamă declarată de S.C. A. S.R.L., autoritatea vamală din România a solicitat autorităţilor vamale din ţările furnizoare, respectiv Olanda, Belgia şi Italia, verificarea facturilor emise de firmele exportatoare, în conformitate cu dispoziţiile privind asistenţa mutuală internaţională.

Motivele care au determinat suspiciunea organelor vamale au avut la bază verificarea declaraţiilor vamale de import, a documentelor de însoţire, a datelor existente în evidenţa contabilă a petentei, precum şi compararea preţurilor de achiziţie a mărfurilor cu descrierea "Flori şi alte plante ornamentale" importate de S.C. A. S.R.L. cu cele aflate în baza de date pe suport informatic, existenţe la nivel naţional, respectiv cu preţurile practicate de alte societăţi comerciale la importul de marfă identică provenită de la furnizori din aceleaşi ţări.

Reclamanta, a arătat instanţa de fond, nu a făcut dovada că documentele prezentate în vamă de exportatori cu privire la acelaşi operaţiuni vamale, nu sunt conforme cu realitatea.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Prima critică din recurs a vizat nulitatea Deciziei nr. 1399/513 din 26.05.2014 emisă de DGRFP Timişoara şi a procesului-verbal de control nr. x/25.02.2014 pentru că au fost încălcate prevederile art. 105 C. proc. fisc.

Potrivit art. 105 alin. (3) şi (4) C. proc. fisc., în forma în vigoare la data întocmirii primelor acte fiscale:

"(3) Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.

(4) În situaţia în care din instrumentarea cauzelor penale de către organele competente nu rezultă existenţa prejudiciului, reverificarea dispusă în temeiul alin. (3) nu este urmată de emiterea deciziei de impunere."

Din probele depuse la dosar şi astfel cum şi părţile recunosc, iniţial, în baza proceselor-verbale de control, au fost emise de organele fiscale decizii de regularizare a situaţiei privind obligaţiile fiscale suplimentare, respectiv Decizia nr. 30679 din 11.11.2007 şi Decizia nr. 267 din 6.01.2009, emise de DRAOV Timişoara pentru suma de 3.264.104 RON, ce au fost desfiinţate prin Decizia nr. 3431/280 din 16.10.2013, Decizia nr. 20601 din 25.07.2007, emise de DRAOV Timişoara pentru suma de 70.300 RON, desfiinţată prin Decizia nr. 3551 din 30.10.2013 şi Decizia nr. 28470 din 24.09.2009 emisă de DRAOV Timişoara pentru suma de 153.406 RON, desfiinţată prin Decizia nr. 3552 din 30.10.2013.

După desfiinţarea acestora s-a întocmit procesul-verbal de control nr. x/2014.

Recurenta susţine că sesizarea organelor de urmărire penală şi soluţiile date de către aceste organe nu ar putea constitui împrejurări noi, în sensul Codului de procedură fiscală, care să justifice reverificarea aceleiaşi perioade, însă aceste susţineri nu pot fi reţinute.

Aşa cum chiar recurenta a arătat, în condiţiile în care au fost sesizate organele de urmărire penală pentru constatarea sau nu a existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997, se impune să se determine situaţia de fapt reală pentru că celelalte decizii pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal datau din anii 2007, 2009.

Practic nu s-a procedat la o nouă reverificare, aşa cum susţine recurenta, ci, soluţionând plângerea administrativă prin Deciziile nr. 3434 din 16.10.2013, nr. 3551 din 30.10.2013 şi nr. 3552 din 30.10.2013, au fost desfiinţate primele decizii privind regularizarea şi s-a dispus un nou control pentru determinarea situaţiei de fapt reale.

De aceea, nu se impune analiza incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 105 alin. (3) şi (4) C. proc. fisc., pentru că nu a fost, în speţă, dispusă o nouă reverificare, ci s-a procedat la reluarea controlului ca urmare a desfiinţării primelor decizii, control ce a vizat aceeaşi perioadă şi aceleaşi operaţii vamale, dar care au fost conexate.

A doua critică vizează susţinerile instanţei de fond referitoare la lipsa relevantă în cauză a soluţiilor date de către organele de urmărire penală în cauzele în care administratorului B. a fost cercetat pentru infracţiunea prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997.

Aşa cum rezultă din actele depuse, prin Rezoluţia din 24.02.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus, în baza art. 249, art. 10 lit. d) şi art. 11 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, scoaterea de sub urmărirea penală a numitului B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997, cu motivarea că diferenţa dintre facturile care au ajuns în România şi cele care au fost evidenţiate în contabilitatea firmei din Olanda a fost urmare a unor nereguli la această din urmă firmă.

Prin Rezoluţia din 8.06.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B. pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, în baza aceloraşi prevederi şi s-a arătat că nu s-a putut stabili mai presus de orice dubiu, că învinuitul a avut cunoştinţă de conţinutul facturilor fiscale eliberate de societatea comercială din Italia.

În baza art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. civ., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul B. pentru săvârşirea infracţiunii de folosire de acte falsificate prevăzută de art. 274 din Legea nr. 89/2006, prin Rezoluţia din 30.12.2009 şi s-a precizat că soluţia a fost adoptată pentru că nu au fost cunoscute de către făptuitor împrejurări nereale atestate pe facturi de firma olandeză "C.".

Din toate aceste rezoluţii rezultă că scoaterea de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale s-a dispus pentru că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul hotărârii subiective.

Or, în condiţiile în care organele de urmărire penală nu au stabilit că nu există o faptă săvârşită de învinuit sau făptuitor, ci că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii subiective, în mod corect organele fiscale au procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina societăţii.

Este adevărat că potrivit Codului procedura penală, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea cu privire la existenţei faptei, a persoanei care săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, dar soluţia de scoatere de sub urmărire penală s-a dispus pentru să fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, dar aceasta nu înseamnă că nu puteau exista încălcări ale legislaţiei fiscale care să ducă la stabilirea de obligaţii fiscale în sarcina recurentei, iar, în speţă, nu se poate vorbi de incidenţa dispoziţiilor Codului de procedura penală, pentru că prin rezoluţia Parchetului nu s-a stabilit cu nu a fost săvârşită o faptă penală, ci s-a spus că fapta există, dar nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Mai mult, CJUE, în jurisprudenţa sa, chiar dacă se referă la TVA, principiul este aplicabil în materie fiscală în general, a precizat că:

"chiar dacă o normă de drept naţional ar califica frauda fiscală drept infracţiune penală, nu rezultă că o astfel de normă s-ar opune ca instanţa investită să aprecieze legalitatea unei decizii de rectificare prin care se contestă deducerea TVA aferentă de o persoană impozabilă să se poată întemeia pe elemente obiective prezentate de administraţia fiscală pentru a stabili existenţa unei fraude" (C-18/13, paragraf 38).

De aceea, chiar dacă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârşirea unei fapte a administratorului societăţii reclamante, instanţa de contencios administrativ poate analiza legalitatea actelor fiscale prin care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare reprezentând taxe vamale, TVA şi alte obligaţii.

A treia critică a vizat încălcarea de către instanţa de fond a practicii CJUE privind responsabilitatea agentului economic pentru eventualele fraude comise în amonte de un alt agent economic furnizor al unor facturi fiscale.

Într-adevăr, CJUE, în cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11, a stabilit că:

"Art. 167, art. 168 lit. (a), art. 178 lit. (a), art. 220 pct. 1 şi art. 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i‑au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârşit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într‑o fraudă săvârşită de emitentul menţionat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii" şi că " Art. 167, art. 168 lit. (a), art. 178 lit. (a) şi art. 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s‑a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus faţă de factura menţionată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menţionate sunt întrunite, deşi condiţiile de fond şi de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenţei unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menţionat".

Însă, în speţă, nu este aplicabilă hotărârea CJUE, deoarece organele fiscale nu au refuzat dreptul de deducere a TVA pentru reclamantă, ci, ca urmarea unui control ulterior efectuat conform prevederilor Codului vamal, a stabilit valoarea taxelor vamale, a comisionului şi a TVA aferentă importurilor efectuate.

Referitor la criticile aduse hotărârii instanţei de fond care ar fi interpretat greşit probatoriul administrat, se constată că acestea sunt nefondate.

Mai întâi, se poate observa că recurenta a reluat aceleaşi critici ca şi în acţiunea formulată şi nu a prezentat argumente raportat la referirile instanţei de fond la prevederile Codului vamal şi a actelor subsecvente incidente în cauză, la cele ale Regulamentului Comisiei nr. 515/1997 privind asistenţa reciprocă între autorităţile administrative ale statelor membre şi cooperarea dintre acestea din urmă şi Comisie în vederea asigurării aplicării corecte a legislaţiei din domeniul vamal şi agricol.

Potrivit art. 77 din Codul vamal al României - Legea nr. 141/1997, procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul privind aplicarea art. VII al Acordului general pentru tarife şi comerţ încheiat la Geneva, ratificat prin Legea nr. 133/1994, iar art. 17 din Acordul privind evaluarea mărfurilor în vamă recunoaşte că pentru aplicarea Acordului GATT, administraţiile vamale ar putea avea nevoie să se informeze în ceea ce priveşte exactitatea sau adevărul oricărei afirmaţii, documente sau declaraţii prezentate în scopul stabilirii valorii în vamă.

Regulamentul Comisiei (CE 515/1997) privind asistenţa reciprocă către autorităţile administrative ale statelor membre şi cooperarea dintre acestea din urmă şi Comisie în vederea asigurării aplicării corecte a legislaţiei din domeniul vamal şi agricol, în art. 12, prevede că rezultatele, certificatele, informaţiile documentele, copiile legalizate şi toate informaţiile ce sunt obţinute de personalul autorităţii solicitate şi comunicate autorităţii solicitante pe parcursul asistenţei prevăzută în art. 4-11, pot fi invocate ca dovezi de către organele competente ale statelor membre ale autorităţii solicitante, iar prin art. 60 din Ordinul ANAF nr. 7521/2006 de aplicare a Normelor metodologice privind realizarea supravegherii şi controlului vamal ulterior s-a prevăzut că documentele obţinute în baza acordurilor sau convenţiilor internaţionale trimise de administraţiile vamale ale altor state sau cele obţinute în baza recomandării Consiliului de Cooperare Vamală din cadrul Organizaţiei Mondiale a Vămilor, pot constitui mijloace de probă pentru determinarea stării de fapt.

În baza tuturor acestor prevederi, Autoritatea Naţională a Vămilor din România a solicitat date despre evidenţele firmelor exportatoare din Olanda, Belgia şi Italia şi s-au făcut o serie de constatări.

Astfel, reclamanta a importat "Flori şi alte plante ornamentale" în perioada 2003-2004 din Olanda, iar pentru 18 operaţiuni de import a solicitat şi a obţinut regimul tarifar preferenţial - taxe vamale reduse şi scutire de la plata comisionului vamal aferent originii comunitare a bunurilor importate, fiind prezentată declaraţia pe factură, ca dovadă a originii preferenţiale a mărfii.

Însă, din documentele transmise de autorităţile vamale din Olanda rezultă că, atât în evidenţa biroului vamal de export, cât şi în evidenţa exportatorului furnizor rezultă că pe facturile de export nu este menţionată dovada de origine.

Pentru operaţiunile de export din Belgia şi Italia rezultă, tot din documentele transmise de autorităţile vamale din aceste ţări, că preţul de vânzare al mărfii la export a fost mai mare decât cel declarat de reclamantă la import (pentru exportul din Belgia) sau că există neconcordanţă între valorile facturate/declarate în vamă şi cele prezentate de către importator, respectiv cu privire la cantitatea de flori achiziţionată, preţul per bucată şi, deci, valoarea mărfurilor.

Ca urmare a acestor solicitări de informaţii s-a constatat că documentele prezentate la birourile vamale de export sunt identice cu cele prezentate şi existente în contabilitatea firmelor exportatoare diferenţele constatându-se numai faţă de facturile prezentate de importator în faţa autorităţilor vamale române.

Controlul ulterior, în cazul operaţiunilor vamale se efectuează tocmai pentru a se verifica concordanţa între documentele vamale de export, documentele contabile ale exportatorului, declaraţiile vamale de import şi documentele contabile ale importatorului.

În speţă, s-a constatat că există diferenţă şi, în mod corect, organele fiscale au procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare.

Aşa cum s-a arătat anterior, informaţiile furnizate de autorităţile vamale din celelalte state constituie probe pentru a se determina starea de fapt, astfel că nu se poate susţine că organele fiscale nu au făcut dovada că facturile furnizorului nu ar fi reale, aşa cum susţine recurenta.

Mai mult, faţă de cele susţinute de instanţa de fond, în raport de cele consemnate în actele fiscale, recurenta nu a putut demonstra că cele transmise de autorităţile vamale din Olanda, Belgia şi Italia nu ar fi reale.

Organele de urmările penală au dispus soluţia de scoatere de sub urmărire penală sau neînceperea urmăririi penale pentru că s-a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru că lipseşte latura subiectivă, dar nu pentru că au considerat că facturile prezentate de recurentă ar fi reale.

În privinţa greşitei soluţii a instanţei de fond dată întreruperii cursului prescripţiei, se constată că sunt nefondate criticile recurentei, deoarece în speţă, cursul prescripţiei a fost întrerupt.

Chiar dacă deciziile pentru regularizarea situaţiei au fost întocmite în anii 2007, 2008 şi 2009, contestaţiile formulate împotriva acestora au fost suspendate în baza art. 214 C. proc. fisc., până la soluţionarea laturii penale în condiţiile plângerii penale formulate împotriva administratorului B.

După emiterea rezoluţiilor de către Parchet şi soluţionarea plângerilor formulate de către instanţa de judecată a fost reluată procedura administrativă şi, după desfiinţarea iniţială a deciziilor, a fost întocmită decizia privind regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal contestate în prezenta cauză la 25.02.2014.

Conform art. 92 alin. (1) C. proc. fisc., termenele prevăzute de art. 91 se întrerup şi se suspendă în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de acţiune potrivit dreptului comun.

Conform art. 2541 alin. (6) Noul C. civ., referitor la întreruperea prescripţiei extinctive:

"în cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit Art. 2537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea".

Faţă de aceste dispoziţii se constată că decizia din 2014 a fost emisă în termenul de prescripţie şi nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Apreciind că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea prevederilor legale şi, de aceea, în baza art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 345 din 09 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2016.