Building tax liability for unfinished structures: statutory definition of "building" and acquisition date upon building permit expiration without valid extension request.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 28 martie 2014 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/42/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, a solicitat anularea în parte a deciziei de soluţionare nr. 164 din 10 februarie 2014, emisă de organele fiscale, în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei fiscale nr. 6374 din 17 ianuarie 2014, formulată împotriva deciziei de impunere nr. 122380 din 16 decembrie 2013, prin care reclamanta a fost impusă la plata sumei de 2.

254.411 RON, reprezentând impozit pe clădiri stabilit pentru perioada 2011 - 2013, precum şi la plata sumei de 710.140 RON reprezentând accesorii aferente, anularea în tot a deciziei de impunere şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa nr. 113 din data de 13 mai 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, a anulat, în parte, decizia nr. 164 din 10 februarie 2014 şi decizia de impunere nr. 122380 din 16 decembrie 2013, emise de pârât, pe care le-a menţinut pentru suma de 1.131.920 RON, reprezentând impozit pe clădiri, cu accesoriile aferente, în sarcina de plată a reclamantei.

Prima instanţă a obligat pârâtul la plata sumei de 8.600 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii în tot a acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată şi, în consecinţă, anularea în tot a Deciziei de soluţionare şi a Deciziei de impunere şi în privinţa obligaţiilor fiscale în cuantum de 1.131.920 RON şi a accesoriilor aferente, respectiv exonerarea societăţii recurente de la plata acestei sume, reprezentând impozit pe clădiri, pentru imobilul B, pentru perioada 2011-2013, precum şi la plata accesoriilor aferente acestei sume.

De asemenea, solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului a prezentat situaţia de fapt şi a susţinut că instanţa de fond a constatat, pe de o parte, că imobilul A nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea fiscală pentru a fi considerat "o clădire dobândită" şi anulat actele de impunere în privinţa cotei de impozit pe clădiri impus prin Decizia de impunere. În privinţa Imobilului B, instanţa a considerat că acesta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 249 alin. (5) C. fisc., respectiv, ar prezenta elementele structurii de bază - pereţi şi acoperiş, astfel că a validat impunerea societăţii la plata impozitului pe clădiri aferent, în valoare de 1.131.920 RON şi a accesoriilor aferente.

Apreciază că soluţia instanţei de fond contravine în mod flagrant prevederilor art. 249 şi art. 254 C. fisc. şi art. 7 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, având în vedere că imobilul B nu are finalizate elementele structurii de bază şi nici acoperişul şi că similar imobilului A, nu era dobândit în sensul legii fiscale.

Consideră că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 alin. (5) C. fisc. referitoare la încadrarea imobilului B în categoria imobilelor "dobândite" pentru care se datorează impozit pe clădiri.

Arată că prin sentinţa recurată, deşi s-a constatat că imobilul B nu prezintă elementele structurale de bază ale unei clădiri complete şi că acoperişul este incomplet, s-a conchis, totuşi, că această construcţie ar fi dobândită din punct de vedere al art. 249 C. fisc., iar societatea ar datora impozit pe clădiri de la momentul dobândirii, respectiv din anul 2011, fără respectarea prevederilor art. 249 alin. (5) şi art. 254 alin. (8) C. fisc., ce definesc noţiunea de clădire, apreciind că definiţia nu este susceptibilă de interpretare, în sensul îndeplinirii alternative sau parţiale a condiţiilor prevăzute expres, acestea fiind condiţii imperative şi care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv, pentru ca o construcţie să fie considerată clădire impozabilă din perspectiva legii fiscale.

Astfel, invocă concluziile raportului de expertiză efectuat de către expertul B., care nu au fost contestate de către organul fiscal şi nici invalidate de către instanţă, ce atestă că Imobilul B are "structura de rezistenţă parter, dar fără pereţi de închidere exteriori" şi "acoperiş tip terasă incomplet". În aceste condiţii, faţă de prevederile exprese şi imperative ale art. 249 alin. (5) C. fisc., care condiţionează faptul "dobândirii" unei clădiri de existenţa elementelor structurii de bază a unei clădiri complete, susţine ca fiind nelegală concluzia organelor fiscale cu privire la faptul că societatea ar fi datorat impozit pe clădiri pentru imobilul B, deoarece dispoziţiile art. 249 C. fisc. statuează că impozitul pe clădiri se datorează pentru o clădire care are o structură de bază, finalizată şi completă, iar nu pentru o clădire începută, parţială, incompletă sau parţial completă, organul fiscal adăugând, în mod nepermis, la prevederile legale menţionate.

Recurenta-reclamantă critică faptul că prima instanţă şi-a întemeiat raţionamentul pe constatările expertului contabil C., care a constatat că pentru Corpul B se datorează impozit pe clădiri, deoarece construcţia are elementele structurale de bază ale unei clădiri, deşi legea fiscală condiţionează faptul "dobândirii" unei clădiri în curs de construire de existenţa pereţilor şi a acoperişului (complet realizate), care să permită folosirea imobilului în construcţie de către proprietar. În speţă, imobilul B nu are edificaţi pereţii de închidere exterioară, lipsesc pereţii de compartimentare şi acoperişul, astfel că respectiva clădire nu putea servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii sau echipamente.

Drept urmare, consideră că validarea impunerii societăţii la plata impozitului pe clădiri aferentă unei construcţii nefuncţionale (nici total şi nici parţial) şi nefinalizate contravine însuşi scopului legii fiscale, care a urmărit taxarea unor imobile susceptibile de a fi folosite de către contribuabili.

De asemenea, invocă nelegalitatea sentinţei recurate cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 254 alin. (8) lit. c) C. fisc. privind dobândirea imobilului la data expirării termenului prevăzut în Autorizaţia de construire, respectiv 02.04.2011, arătând că pentru finalizarea lucrărilor de construire, societatea a obţinut, în continuare, Autorizaţia de construire din 2012, în scopul de a asigura un cadru legal pentru finalizarea imobilului şi care menţionează expres că este emisă în acest scop.

În completare, Normele metodologice de aplicare a C. fisc., în vigoare la data de 03.04.2011, clarifică sensul acestei dispoziţii la pct. 62, prevăzând că prin grija structurilor de specialitate cu atribuţii în domeniul urbanismului, amenajării teritoriului şi autorizării executării lucrărilor de construcţii din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, se întocmesc procesele-verbale menţionate la alin. (1) care servesc la înregistrarea în evidenţele fiscale, în registrele agricole sau în orice alte evidenţe cadastrale, după caz, precum şi la determinarea impozitului pe clădiri.

Impozitul pe clădiri se stabileşte în baza procesului-verbal de recepţie pentru consemnarea stadiului lucrărilor şi a suprafeţei construite, întocmit de structurile de specialitate numai pentru suprafaţa construită care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş.

În speţă, arată că nu a fost întocmit un proces-verbal de recepţie parţială, act menit să reflecte valoarea reală a lucrărilor de construire, continuate de societate în baza Autorizaţiei de construire din 2012, ceea ce denotă că, dată fiind lipsa elementelor structurale ale construcţiei, structurile de specialitate au apreciat că un astfel de raport nu se impune, deci nu se impune nici înregistrarea construcţiei în evidenţele fiscale în vederea determinării impozitului pe clădiri, imobilul nefiind o clădire în sens fiscal, sens în care invocă şi dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 50/1991.

Mai arată că în condiţiile în care legislaţia nu prevede o situaţie tranzitorie pentru clădirile a căror finalizare nu a fost realizată sub autorizaţia de construire iniţială, obţinându-se pentru aceasta o nouă autorizaţie, tocmai în scopul finalizării clădirii, Autorizaţia de construire 2012 obţinută pentru continuarea lucrărilor reprezintă, în fapt, o prelungire în a Autorizaţiei de construire 2007, astfel încât în mod nelegal s-a considerat că societatea ar fi dobândit imobilul la data expirării primei autorizaţii.

Din perspectiva legislaţiei contabile, în ceea ce priveşte recunoaşterea în contabilitate a investiţiilor în curs, recurenta reclamantă invocă Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu privire la recunoaşterea imobilizărilor corporale.

Recurenta-reclamantă consideră că, în mod eronat, a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile din legislaţia specială a construcţiilor şi cea a contabilităţii se află în conflict, faţă de împrejurarea că prezentul C. fisc. nu prevede situaţia tranzitorie în care finalizarea clădirii nefinalizate la data expirării autorizaţiei de construcţie a avut loc sub o autorizaţie ulterioară acordată în acest sens, recurenta apreciind că este necesar ca dispoziţiile din legislaţiile speciale să completeze dispoziţiile din C. fisc., iar nu să le excludă de la aplicare.

Se mai invocă faptul că Decizia de impunere nu prevede nicio motivare în fapt şi în drept, contrar dispoziţiilor art. 43 Cod procedură fiscală, deşi prima instanţă a apreciat că decizia cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 46 din O.G. nr. 92/2003, a căror lipsă este sancţionată cu nulitatea absolută, cu toate că reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului administrativ, ci constatarea de către instanţa de fond a emiterii Deciziei de impunere cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 43 din O.G. nr. 92/2003, faţă de lipsa motivării în fapt şi a temeiurilor de drept ce au stat la baza emiterii acesteia.

Critică faptul că instanţa de fond a apreciat că, în raport cu corespondenţa purtată anterior emiterii Deciziei de impunere de către societate cu organele fiscale, se poate suplini lipsa motivării în fapt din actul administrativ fiscal, deşi contribuabilul trebuia să aibă la dispoziţie toate informaţiile necesare pentru a-1 ataca, iar potrivit art. 43 C. fisc., motivarea actului administrativ fiscal se efectuează prin chiar conţinutul actului.

Cu privire la constatările instanţei de fond referitoare la lipsa unei vătămări cauzată societăţii în considerarea corespondenţei dintre societate şi organele fiscale, arată că aceste aprecieri exced sferei de cuprindere a legislaţiei administrativ fiscale, care prevede expres elementele actului administrativ fiscal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se asupra modalităţii deficitare şi lacunare de întocmire a actelor administrativ fiscale din perspectiva motivării acestor acte, în mai multe speţe.

Prin urmare, consideră că neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a actului de impunere a cauzat societăţii o vătămare concretă, materializată în impunerea mecanică şi automată a societăţii la plata unei sume de 4.520.095 RON, pentru acelaşi imobil şi aceleaşi perioade, cu încălcarea principiului unicităţii impunerii şi a principiului legalităţii.

De asemenea, în ceea ce priveşte conţinutul şi motivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, arată că prin aceasta, organul fiscal era obligat să analizeze actul de impunere, să cenzureze conduita nelegală a organelor de inspecţie fiscală şi să argumenteze care sunt motivele de fapt şi temeiurile de drept pentru care acesta apreciază că se impune respingerea susţinerilor recurentei. Or, în speţă, o astfel de motivare nu există, deşi organul de soluţionare era obligat să cenzureze viciile de formă grave ale actului de impunere şi să dispună anularea acestuia, iar nu să încerce să le complinească.

Prin urmare, în mod nelegal, instanţa de judecată a dispus validarea modalităţii de emitere a Deciziei prin care organul fiscal a completat viciile de formă ale Deciziei de impunere, deoarece schimbarea motivării actului administrativ-fiscal în cadrul fazei contestaţiei fiscale încalcă, în mod flagrant, specificul actului administrativ fiscal.

Recurenta-reclamantă invocă şi nelegalitatea impunerii societăţii la plata accesoriilor aferente deoarece, în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, nu datorează nici accesoriile aferente cuantumului impozitului pe clădiri, în mod nelegal impus la plată de organele fiscale, astfel încât, dată fiind nelegalitatea impunerii societăţii la plata impozitului pe clădiri aferent Imobilului B, în valoare de 1.131.920 RON, este nelegală şi soluţia instanţei de fond de obligare a acesteia la plata accesoriilor aferente stabilite prin Decizia de impunere pentru anii 2011-2013.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, arătând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre motivată în drept şi în fapt.

Referitor la legalitatea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 164 din 10 februarie 2014, arată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că aceasta conţine motivele de fapt şi temeiurile de drept care au format convingerea organului de soluţionare a contestaţiei.

Susţine că potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, în considerentele Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 164 din 10 februarie 2014 sunt cuprinse motivele de fapt şi de drept, raportat la susţinerile părţilor, la dispoziţiile legale invocate de acestea şi la documentele existente la dosar, aceasta neschimbând motivarea actului administrativ fiscal.

Referitor la legalitatea şi temeinicia Deciziei de impunere nr. 122380 din 16 decembrie 2013, învederează că aceasta respectă reglementările O.M.F.P. nr. 2052 bis/2006 - Anexa nr. 17, iar pentru a fi lovită de nulitate absolută, sau de plin drept, trebuie să fie încălcate dispoziţii legale imperative sau prohibitive prevăzute în art. 46 din O.G. nr. 92/2003. Or, aceasta respectă condiţiile de legalitate prevăzute de actul normativ menţionat, inclusiv temeiul de drept în baza căruia s-au stabilit obligaţiile fiscale.

Consideră că instanţa de fond în mod corect a reţinut că organul fiscal, prin adresele nr. 21307 din 28 februarie 2013 şi nr. 115445 din 29 noiembrie 2013, a solicitat S.C. A. S.R.L. documentele necesare pentru depunerea declaraţiei pentru stabilirea impozitului pe clădiri pentru imobilul din Ploieşti, str. D., astfel că din corespondenta purtată reiese că dreptul la apărare al recurentei-reclamante nu a fost vătămat.

Potrivit disp. art. 86 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere, ca urmare a unor constatări prealabile ale organului fiscal sau în baza unei inspecţii fiscale, iar potrivit art. 52 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, contribuabilul are obligaţia de a furniza organului fiscal informaţii necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. Potrivit art. 249 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 571/2003, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, prin aceasta înţelegându-se orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite.

Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, la stabilirea impozitului pe clădiri în sarcina recurentei-reclamante, a aplicat dispoziţiile art. 254 alin. (8) din Legea nr. 571/2003.

Mai arată că la data de 26 noiembrie 2007, S.C. A. S.R.L. a obţinut Autorizaţia de construire nr. 1039 din 26 noiembrie 2007, prin care s-a autorizat executarea lucrărilor de construire pentru imobilul în discuţie, cu o durată de valabilitate a autorizaţiei de 12 luni de la data eliberării, durata execuţiei lucrărilor 36 de luni. Întrucât începerea lucrărilor a avut loc la data de 03.04.2008, autorizaţia era valabilă până la data de 02.04.2011, iar valoarea autorizată a lucrărilor, conform autorizaţiei la finalizarea imobilului, a fost aproximată de recurentă la suma de 56.360.253 RON.

La data de 03.04.2011, lucrările de construcţie nu erau finalizate, iar recurenta, după aproximativ un an şi jumătate de la expirarea primei autorizaţii, a solicitat o altă autorizaţie, fiindu-i eliberată Autorizaţia de construire nr. 463 din 09 septembrie 2012, cu valabilitate de 12 luni şi durata execuţiei lucrărilor de 36 luni.

Consideră că S.C. A. S.R.L., în mod eronat a susţinut că autorizaţia de construire din anul 2012 reprezintă, în fapt, o prelungire a autorizării de construire din anul 2007, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, prelungirea valabilităţii de construire în cazul în care lucrările nu au fost executate integral în termenul stabilit, se va solicita cu cel puţin 15 zile înaintea expirării termenului de valabilitate al acesteia, în acest sens fiind şi răspunsul Direcţiei Generale de Dezvoltare Urbană, dat prin adresa din 24 decembrie 2013.

Astfel, consideră că S.C. A. S.R.L. datorează un impozit pe clădiri calculat la valoarea menţionată în Autorizaţia de construire nr. 1039 din 26 noiembrie 2007, iar pentru lucrările cuprinse în Autorizaţia de construire nr. 463 din 09 septembrie 2012 datorând un alt impozit, în funcţie de lucrările efectuate după eliberarea acestei noi autorizaţii, fiind incidente dispoziţiile art. 54 alin. (1) lit. a) din Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Mai mult, chiar la lit. D) pct. 11 din Autorizaţia de construire nr. 1039 din 26 noiembrie 2007 se menţionează ca titularul autorizaţiei este obligat, în situaţia nefinalizării lucrărilor în termenul prevăzut de autorizaţie, să solicite prelungirea valabilităţii acesteia cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de expirare a acesteia.

Consideră că data dobândirii clădirii este data expirării termenului prevăzut în Autorizaţia de construire nr. 1039 din 26 noiembrie 2007, respectiv 03.04.2011.

Referitor la motivul invocat de către recurenta-reclamantă privind neaducerea la cunoştinţă a situaţiei de fapt, intimatul-pârât susţine că prin adresele nr. 21307 din 28 februarie 2013 şi nr. 114211 din 20 noiembrie 2013, i-a solicitat anumite documente, pe care recurenta nu le-a pus la dispoziţia organului fiscal, pentru a determina valoarea lucrărilor la data expirării autorizaţiei de construire, astfel că s-a procedat la impunerea în evidenţa fiscală a imobilului, începând cu data de 30.04.2011, prin aplicarea cotei de impozitare de 1,5% asupra valorii prevăzută în autorizaţia de construire şi cu respectarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din O. G. nr. 92/2003.

Consideră că reclamanta este în eroare cu privire la faptul că impozitul se determină prin raportare la procesul-verbal de recepţie, câtă vreme potrivit art. 253 din Legea nr. 571/2003, coroborat cu dispoziţiile punctului 52 din H.G. nr. 44/2004, impozitul pe clădire în cazul persoanelor juridice se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului.

S-a emis Decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local, înregistrată sub nr. x din 16 decembrie 2013, în sumă totală de 2.964.551 RON, reprezentând impozit clădire. Aceste creanţe au fost stabilite pentru perioada 30.04.2011-31.12.2013, iar accesoriile datorate au fost calculate până la data de 31.12.2013. Prin emiterea Deciziei nr. 164 din 10 februarie 2014, organul de soluţionare a contestaţiei a anulat Decizia de impunere nr. 122385 din 12 noiembrie 2013 pentru stabilirea impozitului pe clădiri în cazul persoanelor juridice pentru anul 2013 şi Decizia referitoare la obligaţiile de plata accesorii nr. 77424 din 11 decembrie 2013, astfel încât impozitul pe clădiri nu a fost dublat.

Referitor la majorările de întârziere precizează că acestea au fost calculate în baza dispoziţiilor art. 119, 120 şi 124 din O.G. nr. 92/2003, cu 2% pe lună începând cu data de 01.01.2010 şi până la data achitării impozitului, pentru neplata la termen a obligaţiilor fiscale privind impozitul pe clădire.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele de fapt şi de drept menţiuonate în cererea de recurs.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 24 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 iunie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la fondul recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

La data de 26 noiembrie 2007, reclamanta a obţinut autorizaţia de construire nr. 1039, prin care a fost autorizată să efectueze lucrările de construire a unui imobil reprezentând locuinţe colective în regim 2S+P+18 (două corpuri), parcare în regim D+P+2, spaţii comerciale în regim P+1, amenajare acces carosabil comun cu magazinul E., rezervor subteran apă incendiu, pe terenul situat în jud. Prahova, str. D., mun. Ploieşti.

Autorizaţia de construire din 2007 a avut un termen de valabilitate de 12 luni, cu o perioadă de desfăşurare a lucrărilor de construcţie de 36 luni de la data începerii efective a lucrărilor, notificată în prealabil.

La data de 31.03.2008, reclamanta a notificat Primarul Municipiului Ploieşti cu privire la faptul că va demara lucrările de construire a imobilului începând cu data de 03.04.2008, termenul final de valabilitate a Autorizaţiei de construire din 2007 fiind 03.04.2011.

Pentru scopuri legate de emiterea autorizaţiei de construire, reclamanta a aproximat valoarea finalizată a imobilului la suma de 56.360.253 RON, care a fost valoarea autorizată a lucrărilor de construire a imobilului din cuprinsul Autorizaţiei de construire din 2007.

Conform evidenţelor contabile ale Societăţii, la data de 03.04.2011, cele două blocuri (corpuri) ale imobilului care făceau obiectul autorizaţiilor de construire figurau în contabilitatea A. cu o valoare totală de 32.699.917 RON.

La data de 03.04.2011 reclamanta nu finalizase lucrările de construcţie la imobil, astfel că la 03.09.2012 a obţinut autorizaţia de construire nr. 463 din 03 septembrie 2012 pentru a putea continua aceste lucrări.

La data de 29.08.2013, reclamanta a notificat Inspectoratul în Construcţii al judeţului Prahova şi Primarul Municipiului Ploieşti cu privire la reluarea efectivă a lucrărilor de continuare a construirii imobilului, începând cu data de 02.09.2013.

Înainte de începerea lucrărilor de continuare a construcţiei imobilului, a procedat la efectuarea unui raport de expertiză cu privire la stadiul fizic al lucrărilor potrivit căruia, la data de 19.07.2013, lucrările de construire care făceau obiectul Autorizaţiei de construire din 2007 erau parţial finalizate, după cum urmează: Imobilul A - avea finalizată doar structura de rezistenţă până la cota +5,6, respectiv P+1 din 18; Imobilul B - avea finalizată structura de rezistenţă, închiderile exterioare, tâmplăria exterioară, faţada termosistem pentru etajele 2-18 şi terasa - parţial finalizată.

La data de 28.02.2013, intimatul pârât a emis adresa din 28 februarie 2013 prin care menţiona că, în termen de 5 zile de la data primirii acesteia, Societatea avea obligaţia depunerii declaraţiei pentru stabilirea impozitului pe clădiri, însoţită de o copie a Autorizaţiei de construire din 2007, de Procesul-verbal de recepţie întocmit prin "grija structurilor de specialitate" în conformitate cu prevederile art. 254 C. fisc., de nota contabilă de înregistrare a valorii recepţionate şi de declaraţia de regularizare a taxei de autorizare.

Urmare a adresei organelor fiscale, Societatea a întocmit o adresă de răspuns, comunicată SPFLP în data de 09.08.2013 şi înregistrată cu numărul 73211, prin care învedera organelor fiscale că lucrările de construire nu erau finalizate la acea dată, fiind în curs de derulare.

Societatea a ataşat adresei Stadiul Fizic al lucrărilor, Procesul-verbal de constatare al Direcţiei Generale de Dezvoltare Urbană din data de 22.07.2013 şi Adresa nr. x din 07 august 2013 emisă de Direcţia Generală de Dezvoltare Urbană Compartimentul Control, Documentaţii Publice, Disciplina în Construcţii.

Ulterior, intimatul pârât a emis Adresa nr. x din 20 august 2013, prin care învedera Societăţii că are obligaţia să depună o declaraţie în vederea stabilirii impozitului pe clădire în momentul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de C. fisc., iar până la îndeplinirea acestora, Societatea nu datorează impozit pe clădiri pentru imobil.

În data 29.11.2013, intimatul pârât a emis o nouă adresă, nr. 115445, prin care comunica Societăţii faptul că va proceda la stabilirea cuantumului impozitului pe clădiri datorat de Societate pentru imobil, prin estimarea bazei de impunere. În acest sens, organul fiscal menţiona că impozitul va fi calculat prin aplicarea cotei de 1,5% la valoarea prevăzută în Autorizaţia de construire din 2007 - suma de 56.360.253 RON (valoarea estimată a construcţiei finalizate, anterior începerii lucrărilor de construire).

Ulterior, la data de 20.12.2013, organele fiscale au comunicat Societăţii: Decizia de impunere - titlu de creanţă referitor la (i) impozitul pe clădiri, în valoare de 2.254.411 RON - pretins a fi datorat de Societate pentru anii 2011 - 2013 cu privire la imobil şi (ii) accesorii aferente, în valoare de 710.140 RON, calculate pentru perioada 2011-2013; Decizia de impunere nr. 122385 din 12 noiembrie 2013 - titlu de creanţă referitor la acelaşi impozit pe clădiri, în valoare de 845.404 RON, pretins a fi datorat de Societate în 2013, cu privire la acelaşi imobil; Decizia de accesorii nr. 77424 din 11 decembrie 2013 - titlu de creanţă referitor la accesoriile calculate de organele fiscale, în valoare de 710.140 RON, cu privire la impozitul pe clădiri pentru perioada 2011-2013 cu privire la acelaşi imobil.

În data de 16.01.2014, Societatea a formulat contestaţie împotriva actelor administrativ fiscale, care a fost admisă în parte, dispunându-se anularea primelor două acte de impunere sus menţionate şi, totodată, respingerea contestaţiei în privinţa Deciziei de impunere prin care reclamanta a fost impusă la plata impozitului pe clădiri în valoare de 2.254.411 RON şi a accesoriilor aferente în valoare de 710.140 RON.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile reclamantei vizând nemotivarea actelor administrative contestate, din moment ce decizia de impunere cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 46 din O.G. nr. 92/2003 sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia menţionând temeiul de drept şi natura obligaţiei fiscale, respectiv impozitul pe clădiri pentru anii 2011, 2012, 2013, stabilit în baza prevederilor Legii nr. 571/2003, H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 şi O.G. nr. 92/2003, obligaţii de plată faţă de bugetul local al municipiului Ploieşti.

Lipsa celorlalte menţiuni prevăzute de art. 43 din O.G. 92/2003 este sancţionată cu nulitatea relativă a actului administrativ fiscal, sancţiune ce poate interveni numai în cazul în care partea dovedeşte că prin această lipsă i s-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, aşa cum a constatat şi prima instanţă, reclamanta nu a făcut dovada vătămării pe care pretinde că a suferit-o prin neindicarea de către organul fiscal a motivelor de fapt şi a temeiului de drept ale deciziilor emise.

Susţine recurenta că în cadrul actului administrativ fiscal, organul fiscal trebuia să expună argumentele pentru care se emite respectivul act, astfel încât contribuabilul să aibă la dispoziţie toate informaţiile necesare pentru a-l ataca.

În speţă, lipsa vătămării rezultă chiar din împrejurarea că reclamanta a formulat contestaţie administrativă împotriva actelor administrativ fiscale, în care a prezentat motivele de fapt şi de drept pentru care apreciază că acestea sunt nelegale, având la dispoziţie informaţiile necesare pentru formularea contestaţiei, în condiţiile în care corespondenţa purtată cu pârâtul înainte de emiterea deciziilor i-a furnizat datele necesare în acest scop, reclamanta fiind înştiinţată cu privire la stabilirea impozitului pe clădiri cu estimarea bazei de impunere, cu indicarea modului de calcul ce urma a fi aplicat şi textele legale incidente.

Astfel, reclamanta a avut posibilitatea de a supune controlului organului de soluţionare a contestaţiei legalitatea deciziilor prin care i s-au stabilit obligaţiile de plată şi, ulterior, de a supune cenzurii instanţei actele administrative contestate, nefiindu-i încălcat dreptul la apărare.

Este reală susţinerea din cererea de recurs potrivit căreia nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului administrativ pentru încălcarea art. 46 din O.G. nr. 92/2003, ci a solicitat constatarea emiterii deciziei de impunere cu încălcarea flagrantă a disp. art. 43 din O.G. nr. 92/2003, faţă de lipsa motivării în fapt şi a temeiurilor de drept ce au stat la baza emiterii acestei decizii.

Cu toate acestea, în mod justificat, instanţa de fond a făcut distincţia între cauzele de nulitate absolută şi cele de nulitate relativă a actului administrativ fiscal, distincţie care îşi găseşte consacrarea chiar în prevederile Codului de procedură fiscală, din acest motiv referindu-se instanţa la necesitatea dovedirii vătămării pe care reclamanta pretinde că a suferit-o prin neindicarea în decizia de impunere a motivării în fapt şi a temeiurilor de drept ce au stat la baza emiterii sale, pentru a se putea dispune anularea deciziei.

Din moment ce o asemenea dovadă nu a fost făcută, reclamanta exercitându-şi dreptul la apărare prin formularea contestaţiei administrative împotriva deciziilor de stabilire a obligaţiilor fiscale şi, ulterior, prin sesizarea instanţei cu prezenta cerere de chemare în judecată, se reţine că sunt nefondate susţinerile recurentei referitoare la modul în care instanţa de fond a analizat criticile privind nemotivarea actelor administrativ fiscale.

Înalta Curte apreciază că şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative îndeplineşte cerinţa motivării, organul de soluţionare menţionând argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia de admitere în parte a contestaţiei, invocate de pârât şi în corespondenţa anterioară purtată cu reclamanta, cu ocazia solicitării furnizării informaţiilor necesare verificării bazei de impunere şi a obligaţiilor de plată, fără ca pârâtul să modifice aceste temeiuri, nerezultând din considerentele deciziei că a fost schimbată motivarea actelor administrativ fiscale contestate.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că analiza pe care o are de făcut cu ocazia soluţionării prezentei căi de atac vizează exclusiv corpul B al imobilului, întrucât pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti nu a formulat recurs împotriva sentinţei prin care s-a reţinut că pentru corpul A nu sunt întrunite elementele de bază ale unei clădiri, împrejurare care a fost avută în vedere la pronunţarea soluţiei de admitere în parte a acţiunii.

În cauză a fost întocmit un raport de expertiză tehnică în construcţii prin care au fost identificate corpurile imobilului nefinalizat, respectiv corpurile A şi B, expertul constatând că la corpul A lipsesc structura de rezistenţă de la etajele 1-18 şi acoperişul, iar la corpul B sunt realizate următoarele elementele structurale: structura de rezistenţă pentru cele două subsoluri; structura de rezistenţă parter, dar fără pereţii de închidere exterioară; structura de rezistenţă pentru etajele 1-18; pereţi de închidere perimetrală la etajele 1-18, nefinalizaţi la interior (nu au tencuieli); pereţi de compartimentare între unităţile locative (apartamente) etajele 1-18; lipsă pereţi de compartimentare în interiorul apartamentelor la etajele 1-18, astfel că nu se pot delimita spaţiile interioare ale apartamentului în funcţie de destinaţia lor; lipsă instalaţii interioare: menajere, electrice şi termice; acoperiş tip terasă incomplet - sunt realizate numai o parte din elementele ce compun acest tip de acoperiş, adică betonul de pantă, stratul de egalizare din beton uşor şi stratul DDC. Lipsesc cele mai importante straturi ale terasei: bariera contra vaporilor, stratul de termoizolaţie din polistiren ce realizează izolarea termică a structurii; membrana hidroizolantă ce are rolul de a preîntâmpina pătrunderea apelor pluviale în interiorul imobilului şi a-l face impropriu locuirii; strat de pietriş care are rolul de protecţie a hidroizolaţiei la străpungere.

Contrar susţinerii recurentei, corpul B are toate elementele structurale de bază ale unei clădiri, chiar dacă nu sunt realizate în totalitate în conformitate cu proiectul de execuţie.

Elementele esenţiale avute în vedere de dispoziţiile C. fisc. la definirea noţiunii de clădire se regăsesc la acest corp al imobilului, în sensul că este o construcţie care are încăperi ce pot avea destinaţia menţionată de dispoziţiile fiscale, construcţia având pereţi şi acoperiş, iar elementele sau detaliile tehnice lipsă, sus menţionate, nu sunt de natură să determine nefuncţionalitatea clădirii - în sensul avut în vedere de C. fisc., constituind detalii nesemnificative din acest punct de vedere, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, clădire este orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spaţiul din interiorul unei clădiri.

Examinarea legalităţii actelor administrative contestate trebuie să aibă în vedere noţiunea de clădire care stă la baza impunerii, astfel cum este definită de legislaţia fiscală, fiind suficientă analizarea construcţiilor numai din această perspectivă, fără raportare la definiţiile date în alte domenii, fiind nerelevantă din punct de vedere al consecinţelor fiscale, de exemplu, lipsa barierei contra vaporilor, stratului de termoizolaţie din polistiren, membranei hidroizolante pentru acoperişul tip terasă şi a pereţilor de închidere exterioară la parter, cât timp există structura de rezistenţă şi pereţii exteriori pentru etajele 1-18 la corpul B.

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.

Conform alin. (2), impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea.

Potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, în înţelesul prezentului titlu, clădire este orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spaţiul din interiorul unei clădiri.

Susţine recurenta că art. 249 C. fisc. statuează că impozitul pe clădiri se datorează pentru o clădire care are o structură de bază finalizată şi completă şi nu pentru o clădire începută, parţială, incompletă sau parţial completă, interpretarea instanţei de fond adăugând nepermis la lege.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că lipsa doar a pereţilor exteriori de la parterul corpului B şi faptul că acoperişul tip terasă nu are bariera contra vaporilor, stratul de termoizolaţie din polistiren şi membrana hidroizolantă nu sunt de natură să justifice concluzia că acest corp nu ar fi o clădire în întelesul legislaţiei fiscale, din moment ce elementele esenţiale care au stat la baza definirii clădirii de dispoziţiile C. fisc. se regăsesc la acest corp al imobilului, aşa cum s-a precizat anterior.

Având în vedere prevederi legale anterior menţionate, se constată că în mod corect au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţiile fiscale pentru corpul B al imobilului în discuţie, care prezintă elementele structurale de bază ale unei clădiri.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză fiscală întocmit în cauză, valoarea înregistrată a imobilului în evidenţa contabilă a reclamantei, la data expirării autorizaţiei de construire nr. 1039 din 26 noiembrie 2007, este de 32.699.917 RON; pentru corpul A gradul de finalizare este 7%, iar pentru corpul B este de 45%, valoarea contabilă (de inventar) a corpului B fiind determinată de expert la suma de 28.298.005 RON.

Faţă de valoarea de inventar reţinută pentru corpul B, se constată că pentru acesta reclamanta datorează impozitul pe clădiri, în cuantumul determinat de expertă, respectiv suma de 1.131.920 RON pentru perioada 2011- 2013, determinat în conformitate cu dispoziţiile art. 253 alin. (1)-(3) din C. fisc.

Recurenta reclamantă critică sentinţa şi din punct de vedere al aplicării disp. art. 254 alin. (8) lit. c) C. fisc., respectiv a considerării datei de dobândire a imobilului ca fiind data expirării termenului prevăzut în prima autorizaţie de construire şi anume 2.04.2011.

În acest sens susţine că pentru finalizarea lucrărilor de construire, societatea a obţinut, în continuare, Autorizaţia de construire din 2012, în scopul de a asigura un cadru legal pentru finalizarea imobilului şi care menţionează expres că este emisă în acest scop.

Potrivit disp. art. 254 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice, pentru clădirile construite potrivit Legii nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, data dobândirii clădirii se consideră după cum urmează:

a) pentru clădirile executate integral înainte de expirarea termenului prevăzut în autorizaţia de construire, data întocmirii procesului-verbal de recepţie, dar nu mai târziu de 15 zile de la data terminării efective a lucrărilor;

b) pentru clădirile executate integral la termenul prevăzut în autorizaţia de construire, data din aceasta, cu obligativitatea întocmirii procesului-verbal de recepţie în termenul prevăzut de lege;

c) pentru clădirile ale căror lucrări de construcţii nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizaţia de construire şi pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei, în condiţiile legii, la data expirării acestui termen şi numai pentru suprafaţa construită desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş. Procesul-verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum şi suprafaţa construită desfăşurată în raport cu care se stabileşte impozitul pe clădiri.

Înalta Curte constată că este întemeiată reţinerea instanţei de fond potrivit căreia pârâtul a considerat în mod corect ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 254 alin. (8) lit. c) din Legea nr. 571/2003, întrucât la data de 2.04.2011, când expirase valabilitatea autorizaţiei de construire, lucrările de construcţii nu erau finalizate şi reclamanta nu solicitase prelungirea valabilităţii autorizaţiei înainte de această dată, cererea de eliberare a noii autorizaţii fiind formulată abia la data de 8.08.2012, iar autorizaţia obţinută la 3.09.2012, astfel după cum reiese din conţinutul acesteia.

Un argument în acest sens îl constituie şi disp. art. 7 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 conform cărora neînceperea lucrărilor ori nefinalizarea acestora în termenele stabilite conduce la pierderea valabilităţii autorizaţiei, fiind necesară emiterea unei noi autorizaţii de construire, interpretarea dată de reclamantă fiind eronată, în raport cu situaţia de fapt.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, prelungirea valabilităţii autorizaţiei de construire se va solicita cu cel puţin 15 zile înaintea expirării termenului de valabilitate.

În acest sens este şi răspunsul Direcţiei Generale de Dezvoltare Urbană - adresa din 24 decembrie 2013 - care comunică intimatului pârât faptul că în cazul nefinalizarii lucrării de construire autorizate se emite o nouă autorizaţie de construire cu un nou termen de valabilitate şi o nouă durată de execuţie.

Recurenta reclamantă datora un impozit pe clădiri calculat la valoarea menţionată în Autorizaţia de construire nr. 1039 din 26 noiembrie 2007 (în lipsa altor documente depuse), iar pentru lucrările cuprinse în Autorizaţia de construire nr. 463 din 09 septembrie 2012 datora un alt impozit, în funcţie de lucrările efectuate după eliberarea acestei noi autorizaţii.

Sunt incidente dispoziţiile art. 54 alin. (1) lit. d)in Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, în sensul că Autorizaţia construire nr. 1039/2007 şi-a pierdut valabilitatea, întrucat nu au fost finalizate lucrările conform duratei de execuţie stabilite prin autorizaţie, fiind emisă o nouă autorizaţie corespunzător stadiului fizic al realizării lucrărilor autorizate la data solicitării, pentru lucrările de construcţii rămase de executat în raport cu proiectul şi avizele care au stat la baza emiterii autorizaţiei iniţiale.

Totodată, la lit. D) pct. 11 din autorizaţia emisă reclamantei se consemnează că titularul autorizaţiei este obligat, în situaţia nefinalizării lucrărilor în termenul prevăzut de autorizaţie, să solicite prelungirea valabilităţii acesteia cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de expirare a valabilităţii autorizaţiei de construire (inclusiv durata de execuţie a lucrărilor).

În consecinţă, o prelungire a valabilităţii autorizaţiei de construire, în condiţiile legii, prelungirea la care se referă dispoziţiile art. 254 alin. (8) lit. c) din Legea nr. 571/2003, impune solicitarea şi obţinerea autorizaţiei de continuare a lucrărilor în interiorul termenului de valabilitate a primei autorizaţii, în speţă până la data de 2.04.2011, implicând o continuitate şi a termenului de execuţie a acestor lucrări; or, în cauză, nu există o asemenea continuitate, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.

Astfel, este nefondată critica recurentei privind reţinerea greşită de către organele fiscale a datei dobândirii clădirii ca fiind data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire nr. 1039/2007 - 3.04.2011.

Mai arată recurenta reclamantă că impozitul pe clădiri se stabileşte în baza procesului-verbal de recepţie pentru consemnarea stadiului lucrărilor şi a suprafeţei construite, întocmit de structurile de specialitate numai pentru suprafaţa construită care are elemntele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă, pereţi şi acoperiş.

În această privinţă, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile punctului 52 din H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, impozitul pe clădire în cazul persoanelor juridice se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului şi care poate fi, în cazul de faţă, costul de producţie pentru clădirea construită.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, contribuabilul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligaţia de a furniza organului fiscal informaţii necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale, iar conform dispoziţiilor art. 64, documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare de organul fiscal la stabilirea bazei de impunere.

Întrucât recurenta-reclamanta nu a depus declaraţie de impunere şi nu a prezentat niciun document din care să reiasă valoarea lucrărilor la data expirării autorizaţiei de construire, organul fiscal a procedat la stabilirea impozitului pe clădire prin estimarea bazei de impunere, cu respectarea dispoziţiilor art. 67 din O.G. nr. 92/203 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În condiţiile în care este nefondată critica privind stabilirea impozitului pe clădiri pentru corpul B al imobilului, se constată că nu poate fi reţinută nici critica vizând impunerea societăţii la plata accesoriilor aferente debitului principal, faţă de disp. art. 119, art. 120 şi art. 124 din O.G. 92/2003.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 113 din data de 13 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2017.