Revision admitted for breach of EU-law primacy in packaging-waste tax assessments; prior decision kept in force pending review

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Sesizarea instanţei

Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal revizuenta A. S.R.L., în contradictoriu cu Administraţia Fondului pentru Mediu - Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, a formulat cerere de revizuire în temeiul art. 509 şi urm. C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, a deciziei civile nr. 3245/17.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2014 şi s-a solicitat admiterea cererii de revizuire şi, în consecinţă, retractarea hotărârii atacate, schimbarea hotărârii judecătoreşti în sensul admiterii recursului formulat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că decizia civilă nr. 3245 din 17.11.2016 a fost pronunţată cu încălcarea principiului prevalenţei dreptului european din perspectiva nerespectării principiului reglementat de Directivele 62/94/CE; 75/442/CEE şi 2006/12/CE referitor la transferul responsabilităţii către unitatea colectoare, a nesocotirii obligaţiei de eliminare a taxelor vamale sau cu efect echivalent prevăzută de art. 28 alin. (1) şi art. 30 din TFUE, precum şi a nerespectării principiului proporţionalităţii sancţiunilor aplicate, consacrat la nivel de ramură de către CJUE în cauzele C-444/00; C-69/15 şi C-487/14.

S-a invocat de către revizuientă că, în mod eronat, instanţa de recurs a stabilit în sarcina acesteia responsabilitatea pentru pretinsa neîndeplinire a obiectivelor anuale de reciclare, deşi potrivit sistemului reglementat de dispoziţiile Directivei 75/442/CEE asupra deşeurilor şi Directivei 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, astfel cum acestea apar în jurisprudenţa dezvoltată de CJUE, colectorul este persoana responsabilă cu reciclarea efectivă a cantităţilor de deşeuri prelevate cu această finalitate.

O altă critică s-a referit la încălcarea, prin decizia atacată, a principiului prevalenţei dreptului european şi în raport cu validarea măsurii concrete impuse societăţii revizuente prin actele atacate, care se referă la introducerea pe piaţă de produse ambalate având origine europeană, ceea ce contravine principiului liberei circulaţii a mărfurilor şi reprezintă echivalentul unei taxe vamale de import, încălcând principiile instituite de art. 28 paragraf 1 şi art. 30 din Tratatul de Funcţionare a UE.

Ultima critică a vizat încălcarea principiului proporţionalităţii, principiu ce guvernează aplicarea dreptului unional din perspectiva aplicării măsurilor administrative coercitive şi a sancţiunilor.

Au fost depuse, ataşat cererii de revizuire, hotărâri ale CJUE.

Intimata Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă.

Revizuenta a depus răspuns la întâmpinare şi a apreciat că cererea de revizuire este admisibilă.

2. Soluţia instanţei

După examinarea cererii de revizuire şi a întâmpinării formulate, Înalta Curte se va pronunţa, prealabil, asupra admisibilităţii cererii de revizuire.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu - Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 48/147544 din 29.04.2013 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecţia fiscală, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29 aprilie 2013 şi a Deciziei nr. 59 din 07 august 2013 emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 323 din 17 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu - Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, soluţia fiind atacată cu recurs de către reclamantă.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea este necorespunzător motivată şi pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. b), art. 13 C. proc. fisc., art. 9-10 din O.U.G. nr. 196/2005, art. 4, art. 14 şi art. 20 din H.G. nr. 621/2005 şi anexele la hotărârea de guvern şi a prevederilor Ordinului nr. 1032/2011.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de fond nu a putut justifica respingerea acţiunii pe baza unicului text legal care reglementează obligaţia de plată a contribuţiei supuse analizei, ci a recurs la un procedeu de "interpretare sistematică şi teleologică, în raport cu amploarea şi detalierea legislaţiei în materie", astfel că se confirmă faptul că această contribuţie, anterior anului 2011, nu a fost impusă printr-un text normativ clar.

Susţine recurenta că este inadmisibil a se încerca extinderea impunerii la situaţii pe care textul de impunere însuşi nu le vizează în mod direct şi inechivoc, cu atât mai puţin în baza unor ordine de ministru.

În concret, chiar dacă Ordinul MMGA nr. 578/2006 ar fi menţionat că se datorează contribuţia reglementată de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2015 şi pentru diferenţa dintre obiectivele de reciclare, deşi ordonanţa de urgenţă însăşi nu prevedea această obligaţie, forţa juridică inferioară acestui ordin ar fi atras inaplicabilitatea sa, în virtutea dispoziţiilor constituţionale.

Sentinţa instanţei de fond este nelegală din punctul de vedere al relevanţei Ordinului nr. 1032/2011, aplicându-se greşit aceste prevederi normative. Nu există niciun temei pentru neluarea în considerare a deşeurilor transmise către reciclare anterior anului 2011 la calculul gradului de realizare a obiectivelor.

Cu alte cuvinte, introducerea în anul 2011 a obligaţiei privind trasabilitatea nu poate justifica neluarea în calcul a deşeurilor pentru care operatorii pot face dovada, anterior acestei perioadei, că într-adevăr au fost efectiv reciclate.

Faptul că prin Ordinul nr. 1032/2011 s-a introdus expres obligaţia de trasabilitate pentru operatorii care au optat să realizeze individual obiectivele de recuperare, nu face altceva decât să confirme că aceşti operatori se pot prevala de realizarea obiectivelor şi anterior anului 2011, în măsura în care şi-au îndeplinit această obligaţie chiar în lipsa prevederii ei exprese.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 30.01.2015, intimata Administraţia Fondului de Mediu a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a reţinut că nu pot fi reţinute alegaţiile recurentei potrivit cărora instanţa de fond a înlăturat fără o motivare temeinic argumentată concluziile din raportul de expertiză financiar-contabilă, întrucât această lucrare are rolul doar de a oferi instanţei o opinie de specialitate asupra documentaţiei financiar-contabile supusă analizei, aprecierea probelor urmând a se face în baza raţionamentului judecătorului care prin corelarea cu celelalte probe administrate şi analizarea acesteia prin prisma normelor juridice aplicabile în materie poate înlătura motivat concluziile expertizei.

De asemenea, critica formulată de recurentă, care vizează împrejurarea că aceasta nu are obligaţia cumulativă de a recupera/valorifica şi recicla ambalajele, acestea fiind obligaţii alternative, nu este fondată întrucât reprezintă operaţiuni distincte. Valorificarea reprezintă un proces mult mai complex care presupune parcurgerea unor etape ce conduc la schimbarea naturii sau compoziţiei deşeurilor prin procedee industriale, în vederea reutilizării pe când reciclarea este definită în Anexa 1 din H.G. nr. 349/2002 ca fiind o operaţiune de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor de ambalaje pentru a fi utilizate în scopul iniţial sau pentru alte scopuri.

Prin Decizia nr. 3245 din 17 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respins recursul declarat de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de recurs a stabilit că, în esenţă, în urma desfăşurării unei inspecţii fiscale, s-a constatat că recurenta-reclamantă a introdus pe piaţa naţională, în perioada 1.01.2007 - 31.12.2011, bunuri ambalate (atât vitrine frigorifice produse sau importate, cât şi materii prime şi materiale necesare producţiei proprii de vitrine frigorifice), activitate care generează obligaţii de plată la bugetul Fondului pentru mediu pentru greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională.

Baza de impunere pentru calcularea obligaţiilor de plată la fondul pentru mediu a fost stabilită ca diferenţă între obiectivele anuale prevăzute de H.G. nr. 621/2005, republicată privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor din ambalaje şi obiectivul efectiv realizat de operatorul economic.

Societatea reclamantă a considerat că a valorificat şi reciclat deşeuri de ambalaje în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2011, prin încheierea următoarelor contracte:

- Contractul nr. x din 14.01.2007; nr. 23 din 2.04.2008; nr. 07 din 14.04.2009, nr. 01 din 23.02.2010 şi nr. 07 din 20.02.2011 cu S.C. B. S.R.L.;

- nr. 140 din 28.01.2005; nr. 129/A din 1.05.2008 şi nr. 37/A din 01.05.2009 cu S.C. C. S.R.L.;

- nr. FN din 01.04.2008; nr. 10 din 02.04.2010 şi nr. 01 din 31.05.2011 - S.C. D. S.R.L.;

- nr. 745 din 30.09.2010 - S.C. E. S.R.L.

Judecătorul fondului a ajuns la concluzia că reclamanta nu a reuşit să răstoarne prezumţia de legalitate de care beneficiază actele administrative fiscale atacate, respingând în întregime acţiunea.

Această soluţie este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situaţia de fapt fiscală, stabilită pe baza probelor administrate la judecata în primă instanţă.

Răspunzând punctual la motivele de recurs, Înalta Curte a constatat, mai întâi, că susţinerea potrivit căreia sentinţa reprezintă "reproducerea constatărilor din raportul de inspecţie fiscală, realuate apoi şi prin decizia privind soluţionarea contestaţiei", nu corespunde realităţii.

Considerentele propriu-zise ale sentinţei, reflectă analiza punctelor de vedere ale părţilor şi au o întindere considerabilă, astfel încât nu se poate susţine că argumentaţia proprie lipseşte cu desăvârşire.

Împrejurarea că în procesul de deliberare şi redactare prima instanţă a găsit întemeiate susţinerile uneia dintre părţi şi argumentaţia aferentă, care se regăsesc apoi în hotărârea judecătorească, nu poate conduce la concluzia că lipsesc argumentele proprii.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că problema de drept ce se impune a fi lămurită în prezenta cauză este aceea dacă, distincţia pe care judecătorul fondului a făcut-o între noţiunile de "valorificare" şi "reciclare" a deşeurilor din ambalaje, în contextul obligaţiei de plată a contribuţiei, se bazează pe o interpretare distorsionată a prevederilor O.U.G. nr. 78/2000, privind regimul deşeurilor aprobată prin Legea nr. 426/2001, a O.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu şi a legislaţiei secundare adoptată în baza lor, cu conţinutul în vigoare pe perioada de referinţă.

Instanţa de control judiciar a reţinut că distincţia pe care judecătorul fondului a făcut-o între noţiunile de "valorificare" şi "reciclare" a deşeurilor din ambalaje este corectă, aceste două operaţiuni fiind prevăzute în mod distinct încă de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul de mediu, conform prevederilor Anexei 1 la H.G. nr. 621/2005.

Astfel, reciclarea este definită ca fiind operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor din ambalaje pentru a fi folosite în scopul iniţial sau pentru alte scopuri.

Pe de altă parte, valorificarea este reprezentată de orice operaţie aplicabilă deşeurilor de ambalaje, prevăzută în Anexa IIB la O.U.G. nr. 78/2000, aprobată de Legea nr. 426/2001. Dispoziţiile legale menţionate se referă la un număr de 13 operaţiuni (R1-R13), dintre care 3 operaţiuni de reciclare/recuperare.

Terminologia folosită de art. 14 din H.G. nr. 621/2005, în care sunt prevăzute obiectivele care trebuie atinse la nivel naţional conduce la concluzia că sunt instituite distinct obiectivele privind valorificarea sau incinerarea în instalaţii cu recuperarea de energie şi obiectivele privind reciclarea.

Metodele de realizare a obiectivelor de valorificare sunt prezentate de Ordinul nr. 578/2006, care la alin. (2) al art. 32 prevede că obiectivul de valorificare se realizează pe trei compartimente.

a) Cantitatea de deşeuri Q1 ce trebuie valorificată prin reciclarea fiecărui tip de material, de ambalare pentru care sunt prevăzute în H.G. nr. 621/2005 obiective minime de valorificare prin reciclare;

b) cantitatea de deşeuri Q2 ce trebuie valorificată prin reciclare, suplimentar faţă de cantităţile prevăzute la lit. a) pentru îndeplinirea componenţei de valorificare prin reciclare prevăzută de H.G. nr. 621/2005, cantitate ce se poate realiza prin valorificarea prin reciclare a oricărui tip de material;

c) cantitatea de deşeuri Q3 ce trebuie valorificată suplimentar faţă de cantităţile prevăzute la lit. a) şi b) pentru îndeplinirea obiectivului de valorificare prevăzut în H.G. nr. 621/2005, cantitate ce se poate realiza prin orice metodă de valorificare sau prin incinerarea în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie a oricărui tip de material.

Prin urmare, obiectivul anual de valorificare se consideră îndeplinit numai dacă se realizează fiecare dintre componentele menţionate mai sus, în acest sens fiind şi disp. art. 32 alin. (3) din H.G. nr. 621/2005.

În cauză s-a constatat că societăţile comerciale cu care reclamanta a încheiat contracte, anume: S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. nu sunt operatori economici autorizaţi să efectueze operaţiuni de reciclare, ci numai activităţi de colectare, recuperare şi valorificare a deşeurilor din ambalaje, astfel că, în mod corect cantitatea de ambalaje predată acestor societăţi nu a fost considerată ca fiind reciclată.

În concluzie, pentru perioada 2007 - 2010 recurenta-reclamantă a realizat doar îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare şi nu şi de reciclare a ambalajelor, întrucât prestatorii cu care aceasta a încheiat contracte erau autorizaţi doar în valorificarea deşeurilor nu şi în reciclarea acestora, iar societatea reclamantă optând pentru realizarea obiectivelor anuale, în mod individual trebuia să controleze predarea deşeurilor de ambalaje introduse pe piaţă către un agent economic autorizat în valorificarea şi reciclarea acestora.

În ceea ce priveşte trasabilitatea deşeurilor de ambalaje proprii, autoritatea pârâtă a recunoscut societăţii reclamante îndeplinirea obiectivelor de valorificare prin această modalitate începând cu anul 2011, odată cu intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1032/2011 de modificare a Ordinului nr. 578/2006.

Pentru perioada anterioară, obiectivele de valorificare, respectiv de reciclare a deşeurilor de ambalaje se puteau realiza de către operatorii economici atât în mod individual, cât şi prin transferul responsabilităţii către un agent economic autorizat conform procedurii prevăzute de Ordinul nr. 338/2004.

Societatea reclamantă nu a urmat această procedură întrucât a optat pentru realizarea individuală.

În acest caz, Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 578/2006 prevedea că pentru realizarea în mod individual a obiectivului anual de valorificare, se pot încredinţă ambalajele unui "operator economic valorificator", însă cu obligaţia de a dovedi realizarea obiectivului individual cu înscrisuri justificative, inclusiv cu:

"c) situaţia eliberată de operatorul economic valorificator, prin care să se evidenţieze distinct cantităţile de deşeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, dintre cele preluate de la operatorii economici responsabili, precum şi metoda de valorificare" (art. 33 alin. (2) lit. c) din Ordinul nr. 578/2006).

În ceea ce priveşte înlăturarea concluziilor raportului de expertiză fiscală întocmit în cauză, judecătorul fondului a explicat că, în mod greşit expertul a reţinut că începând cu modificarea adusă O.U.G. nr. 196/2005, prin O.U.G. nr. 25/2008, contribuţia prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. d) se calculează numai în raport cu documente atestând operaţiunile de valorificare în general nu şi operaţiuni specifice de reciclare.

Or, aşa cum s-a menţionat mai sus, reciclarea este o modalitate specifică a operaţiunii generice de valorificare a deşeurilor, reglementată ca atare încă de la intrarea în vigoare a H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor din ambalaje care impune contribuabilului obligaţii distincte în raport cu cantităţile de deşeuri prevăzute a fi valorificare prin reciclare, conform Metodologiei de calcul a contribuţiilor datorate Fondului de mediu.

De altfel, atributul interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt revine exclusiv instanţei de judecată competente, ce a explicat convingător în considerentele sentinţei, care este cadrul normativ aplicabil.

Împotriva Deciziei nr. 3245 din 17.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost formulată prezenta cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la art. 21 din Legea nr. 554/2004 se impun a fi făcute următoarele precizări:

Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(...) (2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare".

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituţionale.

Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, dar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispoziţiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituţionale; de asemenea, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislaţiei, conform acestei decizii a Curţii Constituţionale, subsecvent, au fost declarate neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

În consecinţă, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce priveşte tezele întâi şi a treia, iar teza întâi este constituţională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecinţă rezultând, per a contrario, din aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale);

Teza a doua a art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care stabilea termenul declarării revizuirii şi data de la care acesta începe să curgă, a fost declarată neconstituţională, iar legiuitorul nu a intervenit pentru punerea în acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, respectiv pentru a reglementa termenul de revizuire cu respectarea considerentelor Deciziei nr. 1609 din 9 decembrie 2010 a Curţii Constituţionale".

În motivarea Deciziei nr. 1039/2012, Curtea Constituţională a reţinut că "Aplicând cele reţinute de Curtea Constituţională, rezultă că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepţia prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie. Cât priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice. Este adevărat că în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare - Legea nr. 299/2011 - respectiv 25 decembrie 2011 şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii de constatare a neconstituţionalităţii normei abrogatoare, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 erau abrogate şi nu au produs efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislaţiei".

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, din punctul de vedere al admisibilităţii şi termenului de exercitare s-a făcut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept prin Decizia nr. 45/2016, iar în raport de considerentele deciziei se constată că cererea de revizuire formulată în cauză este admisibilă.

Principiul priorităţii dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, indiferent de rangul normei de drept, faţă de dreptul naţional şi este consacrat în art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

Faţă de acest principiu şi de cele clarificate în considerentele Deciziei nr. 45/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, cererea de revizuire formulată în cauză este admisibilă fiind invocate hotărâri ale CJUE şi principii de drept european ce se consideră a fi fost încălcate de către instanţa de recurs prin pronunţarea soluţiei a cărei revizuire se cere.

Referitor la acest aspect în considerentele Deciziei nr. 45/2016 s-a precizat că:

(72) "este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.

(73) Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea.

(74) Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice."

În faţa instanţei de recurs, în speţă, revizuenta a invocat, pe lângă alte critici, şi încălcarea principiului proporţionalităţii consacrat în jurisprudenţa CJUE, cu referire la cauzele C-90/02, C-444/00, principiul prevalenţei substanţei asupra fondului, nerespectarea Directivei nr. 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, precum şi art. 28 alin. (1) şi art. 30 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Instanţa de recurs nu a analizat hotărârea instanţei de fond din perspectiva acestor critici, astfel că nu a poate fi considerată inadmisibilă cererea de revizuire în raport de parag. (73) al Deciziei nr. x/2016.

Cererea de revizuire este admisibilă şi pentru că prin aceasta nu se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susţin obiectul cererii sau al dreptului subiectiv care stau la baza pretenţiilor formulate şi a căror protecţie se solicită pe cale judiciară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, în parag. (78) al deciziei nr. 45/2016 chiar a prevăzut că "Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac".

Însă, în speţă, aşa cum s-a arătat anterior, în faţa instanţei de recurs au fost invocate atât texte din dreptul european, cât şi jurisprudenţa CJUE, dar nu s-au făcut referiri la acestea în considerentele deciziei atacate cu prezenta cerere de revizuire.

Pentru toate aceste considerente, pentru că instanţa este obligată să analizeze cu prioritate problema admisibilităţii cererii de revizuire, faţă de specificul acesteia, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi pentru că sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea cererii de revizuire, cererea va fi admisă, în principiu, urmând ca ulterior, după analiza motivelor de revizuire invocate să se pronunţe o soluţie de admitere sau respingere a cererii de revizuire pe fond.

Va fi acordat termen pentru judecarea pe fond a cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite, în principiu, cererea de revizuire formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3245 din 17 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Fixează termen pentru judecarea pe fond a cererii de revizuire la data de 09 martie 2018, cu citarea părţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2017.