Negative Jurisdictional Conflict Resolved: Salary-Difference Claims Assigned to Timiș Tribunal as First-Instance Labor Disputes

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare şi Ministerul Finanţelor Publice:

- stabilirea cuantumului indemnizaţiei brute lunare, precum şi cuantumul sporurilor pentru risc şi confidenţialitate şi al sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite la nivel egal cu cele ale celorlalţi judecători cu grad de judecătorie, tribunal, respectiv curte de apel, având aceeaşi vechime în funcţia de magistrat vechime dobândită de aceşti reclamanţi ulterior datei de 31.12.2010, iar de către cei la care se raportează, prezentul petit anterior datei menţionate;

- obligarea pârâţilor de la punctele 1-3 să plătească reclamanţilor, începând cu data de 01.01.2011 şi în continuare diferenţa dintre indemnizaţia brută lunară a reclamanţilor din prezent şi indemnizaţia celorlalţi judecători cu grad de judecătorie, tribunal, respectiv curte de apel, având aceeaşi vechime în funcţia de magistrat, vechime dobândită de colegii noştri anterior datei de 31.12.2010, respectiv sumele cuvenite urmând să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor să le plătească, de la datele la care fiecare dintre reclamanţi a trecut în tranşele suplimentare de vechime în funcţie şi respectiv în muncă, în continuare, diferenţa dintre cuantumul sporurilor pentru risc şi confidenţialitate şi al sporului pentru condiţii deosebite de munca primite în prezent şi cuantumul celor două sporuri, raportat la valoarea stabilită a indemnizaţiei brute lunare de la punctul 1 din acţiune, calculate în baza raportului de expertiză contabilă ce se va efectua în cauză, actualizate în raport de indicele de inflaţie aplicat de la data efectuării expertizei şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la reintegrarea personalului conform dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 începând cu data de 01.01.2011 şi la stabilirea corectă a modului de calcul a drepturilor salariale lunare;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea ordinelor de reîncadrare, conform dispoziţiilor Legii nr. 284/2010, începând cu data de 01.01.2011;

- obligarea pârâţilor la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, potrivit O.G. nr. 9/2000 în vigoare până la dta de 1.09.2011;

- obligarea pârâtului Ministerului Justiţiei la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Prin sentinţa nr. 2826 din data de 16 noiembrie 2016 Tribunalului Timiş a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect recalcularea salariilor.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că reclamanţii solicită emiterea unor noi ordine de salarizare în temeiul Legii nr. 284/2010 şi plata diferenţelor de salariu astfel rezultate, iar potrivit art. 7 din anexa VI a acestui act normativ competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Hotărârea celei de-a doua instanţe

Prin sentinţa nr. 2555 din data de 23 iunie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat în favoarea Tribunalului Timiş - Conflicte de Muncă competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare şi Ministerul Finanţelor Publice, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul la I.C.C.J. în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a pronunţa această soluţie, în raport de obiectul cauzei, având în vedere prevederile art. 269 Codul muncii, art. 208 din Legea nr. 62/2011, precum şi faptul că reclamanţii invocă o situaţie de discriminare între magistraţii care au îndeplinit vechimea în muncă şi/sau specialitate după data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistraţii care au îndeplinit aceleaşi condiţii până la data de 31 decembrie 2010, avându-se în vedere şi Decizia I.C.C.J. nr. 32 din 19 octombrie 2015 dosar nr. x/2015, instanţa a apreciat că prezenta cauză este un litigiu de muncă, căruia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (2) din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, care instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare.

Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii:

Reclamanţii, judecători şi asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Satu Mare, au formulat o cerere de chemare în judecată structurată pe mai multe capete de cerere, însă din modul în care aceştia au înţeles să îşi motiveze în fapt şi în drept pretenţiile deduse judecăţii, rezultă că folosul practic, direct şi imediat pe care îl urmăresc şi, implicit, obiectul principal al acţiunii îl reprezintă obţinerea unor drepturi salariale constând în diferenţa dintre indemnizaţiile actuale ale reclamanţilor şi indemnizaţiile judecătorilor cu aceeaşi vechime în funcţia de magistrat, vechime dobândită anterior datei de 31.12.2010.

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.

Aşadar, dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea - cadru nr. 284/2010 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor.

De asemenea, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din C. muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Timiş.

Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare şi Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2017.