Excise tax assessment for alcohol denaturation upheld in principal but late-payment penalties annulled based on proportionality and legitimate expectations

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Procedura derulată în primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/59/2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 168 din 30 martie 2012 emisă de MFP-ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor;

- anularea Deciziei de impunere nr. 7 din 26 mai 2011 emisă de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad.

Prin sentinţa nr. 288 din 23 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a dispus admiterea acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar Casa de Insolvenţă Rava SPRL, anularea Deciziei de impunere nr. 7 din 26 mai 2011 şi a Deciziei nr. 168 din 30 martie 2012 de soluţionare a contestaţiei administrative, cu consecinţa exonerării reclamantei de obligaţiile fiscale impuse în sarcina acesteia.

Prin Decizia nr. 656 din 17.02.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei nr. 288 din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal; a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.

Hotărârea primei instanţe - al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 27 din 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Arad, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (pentru fostele Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara - Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti) şi în consecinţă, a dispus anularea parţială a Deciziei de impunere nr. 7 din 26 mai 2011, precum şi a Deciziei nr. 168 din 30 martie 2012, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a accesoriilor în cuantum de 770.907 RON, cu consecinţa exonerării reclamantei de plata acestora şi a menţinut obligaţia principală de plată a accizelor în sumă de 4.099.466 RON, stabilită în sarcina reclamantei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de rejudecare a reţinut, în esenţă, următoarele considerente.

Referitor la nulitatea deciziei de impunere şi a RIF nr. 7094/20.05.2011 pentru nerespectarea prevederilor art. 102 C. proc. fisc.lă, privind comunicarea avizului de inspecţie fiscală, reclamanta nu a combătut susţinerile organului de soluţionare a contestaţiei conform cărora - comunicarea Procesului-verbal de control nr. x/335SIFCU din 18.04.2011 a fost returnată datorită lipsei destinatarului de la domiciliu, motiv pentru care a fost comunicat administratorului judiciar Casa de Insolvenţă Rava, şi tot acestuia i s-a transmis avizul de inspecţie fiscală, cu confirmarea de primire nr. 3015 din 29 aprilie 2011, depusă în copie la dosarul administrativ.

Această situaţie care a determinat prelungirea termenului de comunicare cu câteva zile, nu reprezintă o nulitate expres prevăzută de C. proc. fisc. şi nici nu este de natură să-i provoace părţii o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor Ordinului nr. 1181/2007, pe motiv că raportul de inspecţie fiscală întocmit în cauză nu respectă modelul şi conţinutul prevăzut în acest ordin, la cap. 5 şi nici analiza organelor fiscale a punctului de vedere exprimat de acesta, pretinsa încălcare nu se poate raporta la dispoziţiile ordinului menţionat - ca act normativ care conţine dispoziţii interne aplicabile organului fiscal şi nu se referă la drepturi ale contribuabilului ci, eventual prin nerespectarea dispoziţiilor art. 9 C. pr. fiscală, privind dreptul contribuabilului de a fi ascultat.

Prin urmare, nu se conturează nicio nelegalitate sau vătămare din acest punct de vedere, din moment ce, potrivit menţiunilor de la pagina 11, se menţionează că reprezentantul reclamantei a fost informat despre rezultatele controlului, iar în urma discuţiilor cu acesta, privind constatările şi consecinţele fiscale, s-au formulat obiecţiuni transmise prin adresa din 20 mai 2011.

Referitor la nulitatea procesului-verbal de control din 18.04.2011, în sensul că acesta încalcă dispoziţiile art. 97 alin. (1) C. proc. fisc., şi reprezintă, în fapt, tot o inspecţie fiscală, câtă vreme stabileşte aceleaşi obligaţii de plată în sarcina reclamantei, fiind încălcat principiul unicităţii inspecţiei fiscale prevăzut de art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., Curtea a constatat că, potrivit art. 97 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.lă, controlul inopinat este o activitate de verificare faptică şi documentară care se poate întemeia în principal, şi nu exclusiv, pe o sesizare privind fapte de încălcare a legislaţiei fiscale.

Faptul că acesta a cuprins în esenţă, acelaşi constatări ca şi raportul de inspecţie întocmit ulterior, nu creează nicio vătămare reclamantei, ci se încadrează în activitatea de verificare prevăzută, actul precizând, în mod expres, că nu reprezintă titlu de creanţă ci cuprinde propunerea de efectuare a unei inspecţii fiscale în baza căreia se va emite un eventual astfel de titlu.

Pe fond, Curtea a constatat că prin decizia de impunere nr. 7/26.05.2011, în sarcina reclamantei S.C. A. S.A., au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 4.870.373 RON, din care 4.099.466 RON - cu titlu de debit, reprezentând accize pentru alcool etilic şi 770.907 RON - cu titlu de majorări de întârziere, reţinându-se, în esenţă, că, potrivit constatărilor din RIF, în cursul anului 2010, reclamanta a efectuat un număr de 10 operaţiuni de denaturare a alcoolului etilic cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare, dintre care:

- 5 operaţiuni de denaturare, efectuate în intervalul 26.04.2010 - 15.07.2010, încalcă prevederile pct. 84 alin. (13), pct. 86 alin. (4) şi pct. 111 alin. (7) din H.G. nr. 44/2004, modificate prin H.G. nr. 1620/2009, în vigoare din 01.04.2010, întrucât documentaţia depusă de reclamantă pentru o autorizaţie valabilă începând cu data de 01.04.2010 încalcă dispoziţiile menţionate, în sensul că nu a cuprins şi lista produselor accizabile ce vor fi achiziţionate în vederea utilizării ca materie primă în procesul de producţie, astfel încât în autorizaţie să fie înscrise atât materiile prime accizabile ce pot fi achiziţionate în regim suspensiv de accize, cât şi produsele finite ce se realizează în antrepozitul fiscal, concluzionând că autorizaţia reclamantei nu permitea achiziţia, inclusiv intracomunitară, a alcoolului etilic, necuprinzând menţiunea alcool etilic ca materie primă - produs accizabil ce poate fi achiziţionat;

- 4 operaţiuni de denaturare, efectuate în intervalul 17.09.2010-25.10.2010, încalcă prevederile pct. 111 alin. (43) din H.G. nr. 44/2004, introduse prin H.G. nr. 768/2010, în vigoare începând cu 01.08.2010, potrivit cărora, denaturarea alcoolului etilic pentru obţinerea alcoolului sanitar poate fi realizată numai în antrepozitul fiscal de producţie în care se obţine alcoolul etilic ca materie primă, precum şi aceleaşi prevederi ale pct. 84 alin. (13), pct. 86 alin. (4) şi pct. 111 alin. (7) din H.G. nr. 44/2004;

- cea de-a 10-a operaţiune de denaturare, efectuată la data de 21.12.2010, încalcă aceleaşi dispoziţii legale, întrucât societatea a fost autorizată pentru producţia de alcool etilic ca materie primă şi nu pentru achiziţia acestuia ca materie primă, concluzionând că nici una din aceste operaţiuni nu pot fi încadrate în regimul de scutire de la plata accizelor prev. de

Analiza legalităţii măsurii de stabilire în sarcina reclamantei a obligaţiilor fiscale contestate presupune identificarea, la data fiecărei operaţiuni de denaturare, a activităţilor pe care reclamanta era aptă a le desfăşura în baza Autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. RO0093402PP01 din 16.06.2006 şi a Autorizaţiei de utilizator final nr. RO02903020102 din 22.01.2010, prin raportare la modificările normative intervenite ulterior emiterii acestora.

Autorizaţia de antrepozit fiscal a fost emisă la data de 16.06.2006, pe o durată nedeterminată, în cuprinsul acesteia au fost consemnate următoarele menţiuni:

"Autorizaţia de antrepozit fiscal este valabilă pentru desfăşurarea activităţilor de:

• Producţie alcool etilic ca materie primă.

Această autorizaţie permite ca, în regim suspensiv de plata accizelor, să primiţi, să produceţi, să transformaţi, să deţineţi şi să expediaţi, după caz, produsele accizabile menţionate mai jos:

1. S3 - Alcool etilic - materie primă

2. S4 - Alcool etilic denaturat".

Raportat la starea legislaţiei de la momentul emiterii acestei autorizaţii, reclamanta era îndreptăţită să denatureze alcool atât din producţia proprie, cât şi din alcool etilic achiziţionat de la terţi - în acest sens fiind şi interpretarea dată de Direcţia de legislaţie în domeniul accizelor din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, nr. 285310 din 21.03.2008.

Ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 1620/2009, această posibilitate nu mai există, decât în situaţia în care autorizaţia menţionează în mod expres materiile prime accizabile utilizate în procesul de producţie, potrivit dispoziţiilor pct. 84 alin. (13) şi pct. 86 alin. (4) din actul normativ.

Prin urmare, dacă până la modificarea operată prin H.G. nr. 1620/2009, reclamanta era îndreptăţită să desfăşoare, în baza Autorizaţiei de antrepozit fiscal, inclusiv activităţi de achiziţie a alcoolului etilic în vederea denaturării acestuia, pentru obţinerea de produse derivate, ulterior datei de 01.04.2009, autorizaţia iniţială nu îi mai permitea acesteia decât să producă alcool din materii prime neaccizabile şi să denatureze exclusiv alcoolul obţinut astfel, de vreme ce denaturarea alcoolului achiziţionat presupunea menţionarea expresă, în cuprinsul autorizaţiei, a alcoolului - ca materie primă accizabilă.

Curtea a constatat că reclamanta a cunoscut restricţiile intervenite cu ocazia intrării în vigoare a H.G. nr. 1620/2009, declanşând demersurile necesare în vederea completării autorizaţiei sale cu materiile prime accizabile, însă a omis faptul că până la completarea autorizaţiei, aceasta nu era îndreptăţită să denatureze decât alcoolul obţinut din producţie proprie, pentru simplul fapt că în cuprinsul autorizaţiei nu era trecută nicio materie primă accizabilă utilizată în activitatea de producţie.

Împrejurarea că autorizaţia i-a fost restituită fără să fi fost completată, nu o îndreptăţea - aşa cum susţine - la continuarea activităţilor de achiziţie de alcool etilic în vederea denaturării, întrucât autorizaţia sa nu mai acoperea o atare activitate.

De asemenea, nici faptul că Direcţia Vamală a aprobat operaţiunile de denaturare anunţate de reclamantă nu justifică legalitatea respectivelor operaţiuni, în condiţiile în care acestea nu erau acoperite de autorizaţia pe care o deţinea la momentul la care au fost efectuate. Singurul efect pe care îl produce asupra întinderii obligaţiilor reclamantei conduita inconsecventă a organului fiscal vizează accesoriile aferente debitului.

Prin urmare, cele 5 operaţiuni de denaturare a alcoolului desfăşurate de societatea reclamantă în perioada 26.04.2010 - 15.07.2010 s-au efectuat cu încălcarea prevederilor pct. 84 alin. (13) şi pct. 86 alin. (4) din Normele de aplicare a Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 1620/2009 - în vigoare din 01.04.2009.

În concluzie, în mod legal organul de control a stabilit că aceste operaţiuni nu sunt scutite de plata accizei, reclamanta datorând cu acest titlu suma de 1.956.352 RON.

Curtea a apreciat că raţionamentul expus cu ocazia analizei celor 5 operaţiuni de denaturare efectuate în perioada 26.04.2010 - 15.07.2010 se aplică, mutatis mutandis, şi în privinţa următoarelor 4 operaţiuni de denaturare, efectuate în intervalul 17.09.2010-25.10.2010, întrucât nici în cuprinsul autorizaţiei de antrepozit fiscal deţinută de reclamanta S.C. A. S.A. şi nici în configuraţia legislaţiei fiscale incidente în cauză, nu au intervenit niciun fel de modificări care să permită achiziţia de alcool în vederea denaturării fără ca acesta să fi fost înscris, în prealabil, în autorizaţie - ca materie primă accizabilă.

În plus, odată cu intrarea în vigoare, la data de 01.08.2010, a H.G. nr. 768/2010, obţinerea produsului derivat constând în alcool sanitar a devenit posibilă numai în antrepozitul fiscal de producţie în care se obţine alcoolul etilic ca materie primă.

Astfel, potrivit prevederilor pct. 111 alin. (43) din Normele de aplicare a Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, introduse prin H.G. nr. 768/2010, "Denaturarea alcoolului etilic pentru obţinerea alcoolului sanitar poate fi realizată numai în antrepozitul fiscal de producţie în care se obţine alcoolul etilic ca materie primă".

Întrucât cele 4 operaţiuni de denaturare efectuate de reclamantă în perioada menţionată au avut drept scop obţinerea de alcool sanitar, acestea nu puteau fi realizate decât prin utilizarea alcoolului produs în cadrul antrepozitului fiscal autorizat, nicidecum din achiziţii exterioare - astfel cum, în mod nelegal, a procedat societatea reclamantă.

Deşi aceste operaţiuni au primit aprobarea organului fiscal, această împrejurare nu este de natură să acopere caracterul lor nelegal, având efecte exclusiv asupra situaţiei accesoriilor.

În concluzie, şi cele 4 operaţiuni de denaturare a alcoolului desfăşurate de societatea reclamantă în perioada 17.09.2010 - 25.10.2010 s-au efectuat atât cu încălcarea prevederilor pct. 84 alin. (13) şi pct. 86 alin. (4) din Normele de aplicare a Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 1620/2009, cât şi cu încălcarea pct. 111 alin. (43) din Norme, introduse prin H.G. nr. 768/2010, organul de control stabilind în mod corect că aceste operaţiuni nu sunt scutite de plata accizei, reclamanta datorând cu acest titlu suma de 2.087.093 RON.

În fine, Curtea a reţinut că şi operaţiunea de denaturare nr. 10 - efectuată la data de 21.12.2010 se află exact în situaţia primelor 5 operaţiuni efectuate în intervalul 26.04.2010 - 15.07.2010, aceasta fiind efectuată cu încălcarea prevederilor pct. 84 alin. (13) şi pct. 86 alin. (4) din Normele de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 1620/2009, toate argumentele enunţate supra fiind aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa ei.

În atare situaţie, în mod legal, organul de control a stabilit că aceste operaţiuni nu sunt scutite de plata accizei, reclamanta datorând cu acest titlu suma de 55.805 RON.

Referitor la accesoriile stabilite în sarcina reclamantei S.C. A. S.R.L. Arad, în sumă totală de 770.907 RON, Curtea a apreciat că acestea nu sunt justificate, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, în condiţiile în care toate operaţiunile de denaturare a alcoolului etilic care au determinat stabilirea în sarcina reclamantei a debitului principal au fost aprobate în mod expres de autoritatea vamală, făcând trimitere în acest sens la hotărârea pronunţată în cauza C‑183/14 la data de 9 iulie 2015 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Întrucât debitul principal constituie atât urmarea conduitei neconforme a societăţii reclamante, cât şi a practicii incerte manifestată de instituţia intimată, Curtea a apreciat că majorările de întârziere nu sunt justificate, întrucât ar transfera integral în sarcina reclamantei toate consecinţele acestor fapte, deşi a primit girul de legalitate al organului abilitat.

În atare situaţie, o justă proporţionalitate între faptul generator şi sumele pe care trebuie să le suporte reclamanta, impune anularea accesoriilor stabilite în sarcina acesteia, actele contestate urmând a fi anulate sub acest aspect.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 27 din 28.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3.1 Recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a criticat sentinţa primei instanţe în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că trimiterea instanţei la hotărârea pronunţată în cauza C-183/14 din 9 iulie 2015, este greşită întrucât această decizie a fost pronunţată în interpretarea şi aplicarea prevederilor cuprinse în Directiva 2006/112 privitoare la TVA.

În contradicţie cu cele analizate de către instanţa comunitară, în speţă, Curtea a fost desemnată să se pronunţe asupra obligativităţii achitării accizei şi, pe cale de consecinţă, a majorărilor aferente.

În ceea ce priveşte dreptul autorităţii vamale de a reveni asupra practicii sale, recurenta-pârâtă arată că acest drept este conferit de prevederile Codului de procedură fiscală, organul fiscal fiind îndreptăţit să-şi reconsidere practica administrativă, în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani.

3.2. Recurenta-pârâtă ANAF a susţinut în motivarea recursului că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii (conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte suma de 770.907 RON reprezentând accesoriile aferente debitului principal, susţine recurenta că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că acestea nu sunt justificate, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, în condiţiile în care operaţiunile desfăşurate de reclamantă au fost aprobate de autoritatea vamală.

Faţă de prevederile legale imperative care stabilesc plata accesoriilor pentru debitul principal neachitat la data scadenţei, recurenta consideră că este nerelevantă aprecierea conduitei autorităţii vamale în cauză.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, precum şi sub toate aspectele conform dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a supus controlului de legalitate în condiţiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., Decizia nr. 168 din 30.03.2012 emisă de ANAF - DGSC şi Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 7 din 26.05.2011 emise de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, în baza raportului de inspecţie fiscală.

Prin actele administrative-fiscale menţionate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de:

- 4.099.4669 RON, accize pentru alcool etilic şi

- 770.907 RON, majorări de întârziere.

Curtea de apel, prin sentinţa recurată a admis acţiunea şi a anulat parţial actele administrative-fiscale, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a accesoriilor în cuantum de 770.07 RON, menţinând obligaţia principală de plată a accizelor în sumă de 4.099.466 RON stabilită în sarcina reclamantei.

Sentinţa nu a fost criticată sub aspectul menţinerii debitului principal, astfel că rămâne în discuţie, prin ambele căi de atac formulate, doar legalitatea şi temeinicia înlăturării accesoriilor reprezentate de majorările de întârziere de 770.907 RON.

Judecătorul fondului a apreciat că accesoriile stabilite în sarcina reclamantei nu sunt justificate, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, în condiţiile în care toate operaţiunile de denaturare a alcoolului etilic care au determinat stabilirea în sarcina reclamantei a debitului principal au fost aprobate expres de autoritatea vamală.

Efectuând propria evaluare a întregului material probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt fiscală şi a interpretat şi aplicat adecvat prevederile legale pertinente, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, exemplificată prin Hotărârea din 9.07.2015, pronunţată în cauza C-183/14.

Astfel, în interpretarea prevederilor Directivei 2006/112//CE, prin hotărârea menţionată s-a reţinut că "...principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administraţie fiscală naţională să decidă în urma unui control fiscal să supună anumite operaţiuni taxei pe valoare adăugată şi să impună plata unor majorări, cu condiţia ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare şi precise, iar practica acestei administraţii să nu fi fost de natură să creeze în percepţia unui operator economic prudent şi avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul proporţionalităţii".

Or, în cauza reclamanta S.C. A. a solicitat şi a obţinut de la Direcţia Vamală, aprobarea pentru toate operaţiunile de denaturare efectuate.

De asemenea, societatea reclamantă, ulterior modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a H.G. nr. 1620/2009 şi-a îndeplinit obligaţia de a declanşa demersurile necesare completării Autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. RO 0093402PP.01 din 16.06.2006 şi cu materiile prime accizabile, însă autorizaţia i-a fost restituită fără să fi fost completată.

Chiar dacă aceste împrejurări nu justifică legalitatea operaţiunilor desfăşurate, în condiţiile în care acestea nu erau acoperite de autorizaţia de antrepozit fiscal pe care o deţinea la momentul la care le-a efectuat, conduita inconsecventă a organului vamal, se impune a se reflecta în stabilirea obligaţiilor accesorii debitului principal.

Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia dedusă din principiul bunei credinţe în raporturile fiscale, reglementat în art. 12 C. proc. fisc., de a depune diligenţe rezonabile pentru a obţine aprobarea operaţiunilor de denaturare efectuate în perioada supusă inspecţiei fiscale.

În acest context, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că, având în vedere conduita neconformă şi practica incertă manifestată de autoritatea pârâtă, majorările de întârziere nu sunt justificate pentru că ar transfera integral în sarcina reclamantei consecinţele acestor fapte, deşi ele au primit aprobarea de legalitatea din partea organului abilitat.

Având în vedere toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 20 alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată şi completată şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei nr. 27 din 28 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2016.