Building tax liability on revalued commercial properties: mandatory revaluation obligation and fair value assessment under Government Ordinance No. 1553/2003

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 25.07.2011, sub numărul 859/36/2011, reclamanta S.C. A. S.A. a investit instanţa, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa - Serviciul Public de Impozite, Taxe şi Alte Venituri ale Bugetului Local (SPITVBL), solicitând anularea Deciziei nr. R-S 46669 emisă de SPIT VBL la data de 26.05.2011 (în continuare "Decizia de soluţionare" ataşată prezentei în Anexa 1), prin care Autoritatea a respins contestaţia fiscală formulată de Societate împotriva Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local, nr. S31855/04.03.2011 (în continuare "Decizia de impunere 2011", ataşată prezentei în Anexa nr. 2) şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 04 martie 2011 (în continuare "Raportul de inspecţie fiscală" sau "RIF 2011", ataşat prezentei în Ane va nr. 3), acte administrativ fiscale emise de SPIT VBL şi comunicate Societăţii la data de 11.03.2011, anularea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală prin care SPIT VBL a stabilit în mod nelegal în sarcina Societăţii obligaţia de plată a sumei de 2.157.912 RON cu titlu de impozit pe clădiri stabilit ca urmare a inspecţiei fiscale desfăşurată pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2010 şi a sumei de 1.683.048 RON reprezentând accesorii aferente şi exonerarea Societăţii de la plata acestora, obligarea Autorităţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Cauza a fost soluţionată într-o primă faţă, prin sentinţa civilă nr. 50 din 19.02.2013, de Curtea de Apel Constanţa, care a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis acţiunea promovată în contencios administrativ de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa - Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local şi a anulat Decizia nr. R-S 46669 din 26 mai 2011, Decizia de impunere nr. S 31855 din 04 martie 2011 şi Raportul de inspecţie fiscală.

Această sentinţă a fost casată prin decizia civilă nr. 1272 din 19 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admiţând recursurile declarate de reclamanta S.C. "A." S.A. Constanţa şi de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa - Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local împotriva sentinţei civile nr. 50/CA din 19 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, casând sentinţa atacată şi trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În cuprinsul deciziei de casare cu trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prima problemă ce trebuie dezlegată în cauza de faţă vizează existenţa/neexistenţa obligaţiei de reevaluare a spaţiilor comerciale deţinute de recurenta-reclamantă.

Instanţa de control judiciar a apreciat că recurenta-reclamantă avea obligaţia de a reevalua clădirile pe care le deţinea în proprietate şi de a depune declaraţiile fiscale aferente, apreciind că scopul reglementării normative, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe este acela al determinării valorii juste a imobilizărilor corporale, în raport de anumiţi factori, respectiv inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei iar condiţia ce trebuie îndeplinită pentru realizarea acestei operaţiuni este aceea ca valoarea contabilă să difere semnificativ de valoarea justă.

În speţa de faţă, această condiţie este probată: valoarea globală de inventar pentru toate cele 130 de spaţii era în anul 2005 de 1.089.459 RON; din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, rezultă că spaţiile comerciale aveau, la nivelul aceluiaşi an, o valoare cu mult mai mare, respectiv 18.291.184 RON.

De asemenea, a mai apreciat instanţa de control judiciar că, cazul recurentei-reclamante, nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1553/2003, care conferă contribuabilului opţiunea de proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale.

Înalta Curte a reţinut faptul că recurenta-reclamantă avea obligaţia de a proceda la reevaluarea spaţiilor comerciale.

Înalta Curte a apreciat că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea administrării probei cu expertiză contabilă, având ca obiectiv calcularea impozitului datorat de recurenta-reclamantă pentru fiecare spaţiu comercial deţinut de aceasta în perioada 2005-2010.

La calcularea impozitului se vor avea în vedere valorile de referinţă ale imobilelor mai sus prezentate, dar şi nominalizate în raportul de expertiză tehnică şi în anexele la acestuia.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) teza I şi art. 313 C. proc. civ., a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 50/CA din 17 martie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa - Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Constanţa, dispunându-se anularea parţială a dispoziţiei nr. R-S 46669 din 26 mai 2011, a deciziei de impunere nr. S 31855 din 04 martie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. S 31853 din 04 martie 2011 cu privire la suma de 190.446 RON reprezentând obligaţii fiscale suplimentare de plată constând în impozit clădiri aferente perioadei 2005 - 2010.

S-au respins restul pretenţiilor, ca nefondate, fiind obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.152 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel, în rejudecare, procedând la rejudecarea acţiunii, în limitele impuse prin decizia de casare, a reţinut, cu titlu preliminar, că în cauză au fost tranşate în mod definitiv, prin decizia Înaltei curţi, chestiunea legalităţii deciziei de impunere şi a celorlalte acte fiscale contestate în cauză din perspectiva obligaţiei reclamantei de a reevalua clădirile pe care le deţinea în proprietate şi de a depune declaraţiile fiscale aferente, respectiv a dreptului organului fiscal de a stabili prin estimare baza de impunere.

Aceste aspecte esenţiale fiind astfel în mod definitiv tranşate de către instanţa supremă, urmează ca instanţa de trimitere să analizeze legalitatea actelor fiscale contestate exclusiv din perspectiva corectitudinii sumelor menţionate în decizia de impunere prin comparaţie cu sumele rezultate prin aplicarea metodei legale de evaluare a imobilelor, statuată de ÎCCJ ca fiind valoarea de piaţă/valoarea justă, determinată conform H.G. nr. 1553/2003, respectiv valoarea justă determinată prin metoda capitalizării directe a venitului.

În acest scop, în rejudecarea cauzei a fost efectuată expertiză contabilă, prin care s-a stabilit impozitul pe clădirile (spaţii comerciale) deţinute de societatea reclamantă, utilizând valorile impozabile din cuprinsul raportului de expertiză efectuată în primul ciclu procesual - şi la care se face expres trimitere prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, datorat pentru fiecare spaţiu comercial în parte, prin aplicarea procentului de 1,5%, luând în considerare atât valorile stabilite la fila 12 din cadrul raportului de expertiză (obiectivul nr. 1), cât şi valorile stabilite la fila 3 suplimentul la raportul de expertiză.

Instanţa de fond, în rejudecare, s-a raportat la valoarea cumulată menţionată la fila 3 a suplimentului la raportul de expertiză, care se referă atât la spaţiile evaluate în raportul de expertiză din 07.05.2012 cât şi la cele din lista anexă aflate în patrimoniul reclamantei în perioada 2005-2006.

Cum pentru aceste spaţii, evaluate conform metodei reţinute ca legală de ÎCCJ, în perioada de referinţă, expertul contabil a stabilit că reclamanta S.C. A. S.A. datorează impozit pe profit în cuantum total de 1.967.466 RON, instanţa a constatat nelegalitatea actelor fiscale contestate pentru suma ce depăşeşte această valoare, în speţă suma de 190.446 RON.

În ceea ce priveşte necesitatea reevaluării imobilelor NI 11206, NI 11212, 11213-VI, NI 11214-VI, NI 10003-VI şi NI 10004-VI - aspect menţionat de pârât prin obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă - Curtea de apel a apreciat că aceasta nu se impune în cauză, câtă vreme spaţiile enumerate de pârât nu au fost evaluate prin expertiza realizată în primul ciclu procesual, expertiză ale cărei valori au fost expres menţionate de ÎCCJ ca valori de referinţă pentru stabilirea impozitului pe clădire datorat pentru fiecare spaţiu comercial deţinut de reclamantă în perioada 2005-2010, iar acest aspect nu a fost contestat în cauză.

În ceea ce priveşte împrejurarea că suma totală de plată rezultată prin raportul de expertiză, în ambele variante, depăşeşte în fapt debitul total menţionat în decizia de impunere contestată în cauză, instanţa de fond, în rejudecare, a reţinut că analiza legalităţii deciziei de impunere priveşte în mod distinct fiecare categorie de creanţă: impozitul pe clădire şi accesoriile calculate la debitul principal.

Or, câtă vreme, aplicând algoritmul de lucru al expertului la valorile stabilite ca legale de ICCJ, a rezultat în fapt un cuantum al creanţei principale mai mic decât cel reţinut prin decizia de impunere, a apreciat instanţa de fond că acest aspect denotă nelegalitatea actului fiscal din perspectiva impozitului pe clădire datorat de societatea reclamantă.

Prin urmare, împrejurarea că valoarea accesoriilor calculată în raportul de expertiză contabilă este superioară celei stabilite prin decizia de impunere nu este de natură a reliefa legalitatea actului fiscal cu privire la impozitul pe clădire datorat de contribuabil.

Pe cale de consecinţă, Curtea a admis în parte cererea dedusă judecăţii şi a anulat în parte dispoziţia nr. R-S 46669 din 26 mai 2011, decizia de impunere nr. S 31855 din 04 martie 2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr. S 31853 din 04 martie 2011 cu privire la suma de 190.446 RON reprezentând obligaţii fiscale suplimentare de plată constând în impozit clădiri aferent perioadei 2005-2010, respingând totodată restul pretenţiilor ca nefondate.

În baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865, reţinând culpa procesuală a pârâtului, respectiv în raport de soluţia de admitere în parte a acţiunii, instanţa a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.152 RON reprezentând cheltuieli de judecată (parţial onorariu expert achitat conform chitanţei ataşate).

Recursul

Împotriva acestei sentinţe au formulat cereri de recurs atât reclamanta S.C. A. S.A. cât şi pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanţa, ambele părţi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În cadrul recursului său recurenta - reclamantă A. S.A. susţine că solicitarea sa are în vedere obiectivul 1 şi 2 varianta nr. 1 din raportul de expertiză contabilă, care stabileşte cuantumul impozitului pe clădiri datorat de societate având în vedere valorile de referinţa stabilite în mod irevocabil de ICCJ prin decizia 1272 din 19 martie 2015.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat, în esenţă că, în opinia societăţii valorile la care se putea raporta instanţa de judecata sunt cele stabilite în mod irevocabil de ÎCCJ, respectiv cele de la fila 12 din raport, nemaiputându-se adaugă sau scădea alte sume urmând a se aplica unitar procentul de 1.5% reprezentând impozit pe clădiri (art. 315 alin. a C. proc. civ.).

Susţine recurenta - reclamantă că, instanţa de judecată în mod nelegal adaugă la hotărârea ÎCCJ alte valori care nu au fost avute în vedere cu ocazia soluţionării recursului in primul ciclu procesual.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost stabilita necesitatea reevaluării spatiilor comerciale potrivit metodei capitalizării directe a venitului potrivit raportului de expertiza tehnica întocmit in primul ciclu procesual "iod in mod exact valorile la care instanţa de fond trebuie sa se raporteze.

Prin Raportul de inspecţie fiscala, organele fiscale au ignorat, deşi ani la rând au acceptat, considerând corect şi legal caracterul opţional al reevaluării şi faptul ca societatea a achitat un impozit majorat stabilit şi comunicat de către SPIT ca urmare a opţiunii de nereevaluare a spatiilor . Cu toate acestea SPIT a procedat la reevaluarea forţată şi nelegală a spaţiilor comerciale deţinute de către Societate, prin raportare la valorile înscrise în grilele Notarilor Publici.

Cuantumul impozitului pe clădiri suplimentar stabilit de către SPIT VBL prin Decizia de impunere reprezintă rezultatul direct şi nemijlocit al reevaluării spatiilor comerciale ale A. prin metoda raportării abuzive la grila Notarilor Publici.

Solicită astfel recurenta - reclamantă ca instanţa să constate că valorile de referinţa la care se calculează impozitul sunt cele stabilite prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru aceste argumente, solicită instanţei să admită recursul formulat şi, drept urmare, să dispună:

Anularea Deciziei de soluţionare;

Anularea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală;

Stabilirea impozitului în cuantum de 1.893.130 RON debit principal, aferent perioadei 2005 - 2010 calculat conform variantei 1 din expertiza contabilă, ce are în vedere valorile stabilite prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin recursul său, recurentul - pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa apreciază soluţia dată de instanţa de fond prin sentinţa nr. 50/CA din 17.03.2016 netemeinică şi nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei mai sus arătate şi, pe fondul cauzei, respingerea ce nefondată a acţiunii formulate.

Susţine recurentul - pârât, prin motivele de recurs că, practic, instanţa de fond analizează legalitatea deciziei de impunere prin raportare la impozitul calculat prin aplicarea procentului de impozitare (1,5%/an) la valoarea de inventar stabilită în pagina 3 a suplimentului la raportul de expertiză depus pentru termenul din 3 decembrie 2012, şi nu la valoarea expres arătată în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Apreciază însă corectă o astfel de interpretare a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă consideră că raţionamentul instanţei de fond este greşit în ceea ce priveşte valoarea cu privire la care invalidează actele administrativ fiscale contestate, date fiind următoarele împrejurări:

l. Deşi instanţa de fond stabileşte (la nivel de principiu, validând varianta de lucru a doua a raportului de expertiză contabilă) obligaţia A. de a achita impozit pe clădiri raportat la valoarea tuturor clădirilor pe care le-a deţinut în patrimoniu în perioada vizată de inspecţia fiscală, instanţa exonerează reclamanta A. S.A. de această obligaţie exact pentru imobilul pe care această societate îl foloseşte drept sediu, respectiv cel situat în Şos. Mangaliei.

Susţine autoritatea publică recurentă - pârâtă că a adus la cunoştinţa instanţei de fond această inconsecvenţă, prin obiecţiunile formulate cu privire la raportul de expertiză şi depuse de aceasta pentru termenul din 03.03.2016.

Practic, prin calculul actual, expertul a exclus această clădire cu totul din valoarea impozabilă, dar, totodată impozitul achitat de către reclamanta A. pentru acest imobil o deduce din valoarea globală datorată pentru celelalte clădiri aparţinând reclamantei, fapt ce contravine logicii juridice. Susţine totodată că, această clădire nu a făcut obiectul expertizei tehnice imobiliare având ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a clădirilor reclamantei (în faţa instanţei de fond, înainte de casare) întrucât era singura clădire a acesteia care fusese reevaluată în perioada supusă inspecţiei fiscale. Prin urmare instanţa a apreciat că o evaluare în cadrul cauzei de faţă nu este necesară.

Instanţa de fond fie trebuia să calculeze impozitul generat de acest imobil, prin raportare la valorile de inventar necontestate de părţi şi fie să includă şi suma astfel rezultată (suplimentar) în calculul impozitului datorat de către reclamantă, fie să deducă din sumele deja achitate de către S.C. A. S.A. în contul impozitului pe clădiri aceste sume, pentru ca doar diferenţa astfel rezultată să se deducă din impozitul calculat a fi datorat de către reclamantă în urma inspecţiei fiscale.

II. A doua critică formulată de recurentul - pârât constă în faptul că, instanţa de fond, în considerentele sentinţei împotriva căreia formulează prezentul recurs, apreciază că legalitatea actului administrativ-fiscal contestat trebuie analizată în mod diferit pentru fiecare categorie de creanţă, respectiv impozitul pe clădiri şi accesoriile acestuia, or, doar în urma acestui calcul, se ajunge la invalidarea parţială a deciziei de impunere.

Practic instanţa de fond pare a ajunge la concluzia că reclamanta A. S.A. poate fi obligată la suma rezultând din cumularea celui mai mic debit-sursă (impozitul pe clădiri stabilit în urma raportului de expertiză contabilă) cu suma cea mai mică reprezentând majorări de întârziere (respectiv cea din decizia de impunere contestată).

Susţine recurentul - pârâtă că, în urma raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, s-a stabilit că reclamanta A. ar datora o valoare mai mică a impozitului pe clădiri (la data vizată de inspecţia fiscală contestată) decât cea înscrisă în decizia de impunere contestată, dar, urmare a aşezării diferite pe ani a debitului-sursă, ar datora majorări de întârziere mai mari decât cele calculate prin actul contestat, însă autoritatea a arătat în obiecţiunile formulate cu privire la raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond (după casare) că, în fiecare din variantele de lucru în care a fost întocmit raportul de expertiză, dacă s-ar lua în calcul toate imobilele deţinute de către reclamantă în perioada supusă inspecţiei fiscal, debitul total calculat în sarcina sa prin validarea celor două rapoarte de expertiză întocmite în cauză, ar fi mai mare decât valoarea debitului calculat prin decizia de impunere contestată, motiv pentru care acţiunea ar trebui respinsă în tot.

Or, susţine recurentul - pârât, decizia de impunere reprezintă un tot, iar majorările de întârziere sunt consecinţa directă a debitului datorat.

Cea de-a treia critică formulată de recurentul - pârât priveşte obligarea autorităţii publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.152 RON.

Susţine astfel recurentul - pârât că, în mod nelegal instanţa de fond obligă subscrisul SPITVBL la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.152 RON, când, de fapt reclamanta era cea către trebuia obligată la plata unor astfel de sume.

Chiar şi în condiţiile în care acţiunea era admisă în parte, anulându-se decizia de impunere cu privire la suma de 190.446 RON, aşa cum s-a procedat prin sentinţa recurată, pretenţiile reclamantei au fost validate doar în proporţie de 4,95% din valoarea stabilită prin actul contestat. Astfel, se poate spune că acţiunea a fost admisă doar în această măsură.

Or cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză şi utile dezlegării cauzei au fost următoarele:

Onorariul aferent lucrării de expertiză tehnică întocmită în faţa instanţei de fond (înainte de casare) - doar onorariul suplimentar fiind în cuantum de 35.234,5 RON - conform încheierii de şedinţă din data de 02.07.2012, suportat în cote egale de către ambele părţi. Onorariul aferent lucrării de expertiză tehnică contabilă efectuat după casare - în cuantum de 3.000 RON, achitat de către reclamantă.

Onorariile avocaţilor, în măsura în care s-a admis acţiunea/calea de atac promovată de către aceştia. În ceea ce priveşte onorariul avocatului subscrisului SPITVBL, onorariul acestuia a fost în cuantum de 5.208 RON (TVA inclus) pentru faza judecata în fond (conform facturii 366 din 19 august 2011) şi 4.960 RON (TVA inclus) pentru faza recursului (conform facturii 649 din 16 decembrie 2014).

Or, date fiind aceste cheltuieli generate de prezenta cauză şi proporţia în care pretenţiile reclamantei au fost admise, date fiind şi prevederile art. 276 vechiul C. proc. civ. apreciază recurentul - pârât că reclamanta trebuia obligată la cheltuieli de judecată în favoarea autorităţii publice şi nu invers, aşa cum în mod greşit s-a pronunţat instanţa de fond prin sentinţa 50/CA/17.03.2016.

În drept recurentul - pârât şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 253 Codul fiscal 2003, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 9 şi art. 3041 vechiul C. proc. civ.

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă, recurentul - pârât Serviciul Public de Impozite, taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa a formulat Note Scrise, solicitând respingerea acestuia, ca fiind neîntemeiat, apreciind că motivele de recurs invocate de aceasta coincid cu motivele de nelegalitate a actelor administrativ - fiscale, cu privire la care instanţa de recurs, în primul ciclu procesual s-a pronunţat prin hotărâre irevocabilă.

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., Înalta Curte constată că susţinerile acesteia vizează în fapt motive de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale atacate, aspecte care au fost examinate şi clarificate prin decizia civilă nr. 1272 din 19 martie 2015 prin care au fost admise recursurile părţilor, fiind casată hotărârea atacată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Potrivit acestei decizii s-a stabilit în mod irevocabil că recurenta-reclamantă avea obligaţia de a reevalua clădirile deţinute în proprietate şi de a depune declaraţiile fiscale aferente, în vederea determinării valorii juste a imobilizărilor corporale.

Conformându-se dispoziţiilor obligatorii din cuprinsul deciziei de casare conform art. 315 C. proc. civ. instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv calcularea impozitului datorat de recurenta-reclamantă, care a avut la bază valorile de referinţă ale imobilelor dar şi a celor nominalizate în raportul de expertiză tehnică şi în anexele acestuia.

Având în vedere aceste dispoziţii obligatorii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat şi aplicat în mod judicios îndrumările deciziei de casare şi a dispus stabilirea impozitului pe clădiri prin raportare la toate clădirile deţinute de reclamantă în perioada 2010-2015.

Valorificând corect raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză pentru stabilirea impozitului datorat, inclusiv pentru clădirile nominalizate în suplimentul raportului de expertiză, clădiri care au făcut parte din patrimoniul reclamantei în perioada 2005-2010.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la caracterul facultativ al reevaluării nu pot fi primite atâta vreme cât prin decizia de casare nr. 1272 din 19 martie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut obligaţia recurentei-reclamante de a reevalua clădirile avute în patrimoniu.

Pe de altă parte, aceste susţineri cu privire la caracterul facultativ al reevaluării nu pot fi primite întrucât, astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, recurenta-reclamantă a procedat la operaţiunea de reevaluare, în perioada supusă inspecţiei fiscale, în ceea ce priveşte doar un singur imobil din cele 132 pe care le deţinea, deşi potrivit reglementărilor contabile avea obligaţia de a reevalua întreaga clasă de bunuri.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1, alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003 care stabilesc criteriile în funcţie de care se efectuează reevaluarea, ţinându-se cont de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul recurentei-reclamante este nefondate.

Cu privire la recursul formulat de recurentul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile formulate de recurentul-pârât, potrivit cărora instanţa de fond ar fi exclus din masa impozabilă imobilul situat în Constanţa, str. Mangaliei şi în consecinţă ar fi trebuit să adauge la valoarea totală a imobilelor proprietatea reclamantei şi ulterior să aplice procentul de impozitare de 1,5% la aceste valori sau ca din impozitul calculat ca fiind datorat de reclamantă la valorile totalizate în raportul de expertiză B. să se scadă impozitul achitat de către societate pentru acest imobil, sunt apreciate de către instanţa de control judiciar ca fiind nefondat.

Prin expertiza contabilă efectuată în cauză, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în decizia de casare, expertiză omologată de instanţa de fond, a fost analizată legalitatea actelor contestate exclusiv din perspectiva corectitudinii sumelor menţionate în decizia de impunere prin comparaţie cu sumele rezultate prin aplicarea metodei legale de evaluare a imobilelor, respectiv valoarea de piaţă/valoarea justă, determinată conform H.G. nr. 1553/2003.

Astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului obiectivele expertizei contabile efectuate în cauză au vizat stabilirea impozitului pe clădirile deţinute de societatea reclamantă, utilizând valorile din cuprinsul raportului de expertiză tehnică efectuat în primul ciclu procesual la care se făcea expres trimitere prin decizia de casare, luându-se în considerare şi valorile stabilite la fila 3 din suplimentul la raportul de expertiză.

Raportându-se la aceste date rezultate din raportul de expertiză omologat, în mod corect instanţa de fond a reţinut că suma reprezentând impozit pe clădiri datorat este de 1.967.466 RON şi a exonerat reclamanta de obligaţia de plată în sumă de 190.446 RON.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât cu privire la neincluderea în masa impozabilă a imobilului situat în Constanţa, str. Mangaliei, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind neîntemeiate întrucât astfel cum însuşi recurentul-pârât precizează, acest imobil fusese reevaluat de către reclamantă chiar în timpul inspecţiei fiscale şi în consecinţă nu putea constitui obiectul reevaluării de către expertul evaluator B.

Nu pot fi reţinute, fiind nefondate, nici criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1152 RON, instanţa de control judiciar constatând că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în raport de soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamantei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând că în cauză nu sunt incidente niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de lege, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind legală, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. "A." S.A. şi de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa - Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa împotriva sentinţei nr. 50/CA din 17 martie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2016.