Automatic suspension of a judge upon indictment: constitutionality of mandatory suspension and non-payment of salary under the judicial status law

Asupra contestaţiei de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 august 2016, A., în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "CSM"), a formulat, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, contestaţie împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 783 din 28 iunie 2016, solicitând anularea hotărârii şi obligarea intimatului să dispună reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior, şi anume judecător la Judecătoria Sinaia.

În motivarea contestaţiei formulate, se arată următoarele:

La data de 20 mai 2016, contestatoarea a fost trimisă în judecată, prin rechizitoriul emis în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru presupusa săvârşire a infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., şi a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

La data de 24 mai 2016, când a fost trimisă în judecată, prin încheiere definitivă pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2016, s-a dispus revocarea măsurii controlului judiciar, astfel că, la data înregistrării pe rolul aceleiaşi curţi de apel a dosar nr. x/2016, nu mai subzista măsura preventivă a controlului judiciar.

Prin Hotărârea nr. 581 din 26 mai 2016, secţia pentru judecători a CSM a dispus, în baza art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 şi art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, suspendarea din funcţia de judecător, începând cu data de 26 mai 2016, ca urmare a trimiterii în judecată, sub control judiciar, pentru săvârşirea unei infracţiuni de corupţie.

Prin Hotărârea nr. 783 din 28 iunie 2016, Plenul CSM a respins contestaţia formulată de A. împotriva Hotărârii secţiei pentru judecători a CSM nr. 581 din 26 mai 2016.

Susţine contestatoarea că hotărârile CSM sunt nelegale şi netemeinice, întrucât se încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază până la momentul soluţionării definitive a procesului penal, principiu prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituţie şi de art. 6 parag. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Mai susţine contestatoarea că nu este respectat criteriul proporţionalităţii, întrucât nu există nicio justificare pentru care să subziste suspendarea sa din funcţie.

Se arată că, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Judecătoriei Sinaia nr. 3/2016, s-a dispus desfiinţarea completului de judecată pe care îl conducea şi a fost exclusă din planificarea de permanenţă, astfel că putea să desfăşoare doar activităţi la compartimentele instanţei, activităţi reglementate de Secţiunea a V-a din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, nu interferează cu activitatea de judecată.

Subliniază contestatoarea că singurele categorii profesionale în cazul cărora în situaţia trimiterii în judecată se dispune de drept suspendarea din funcţie sunt miniştrii şi judecătorii, iar celelalte categorii de funcţionari ai statului beneficiază pe perioada procesului penal de dreptul de a-şi exercita profesia, că suspendarea din funcţie nu este justificată nici din punct de vedere instituţional în condiţiile deficitului de judecători, iar limitările prezumţiei de vinovăţie nu sunt proporţionale cu scopul vizat, întrucât în perioada de suspendare din funcţie pe durata câtorva ani nu beneficiază de venituri, de asigurare de sănătate şi de protecţie socială, ceea ce generează consecinţe personale ireparabile, iar acordarea retroactivă a drepturilor salariale la sfârşitul procesului penal nu repară prejudiciul material şi moral produs.

Mai susţine contestatoarea că se impunea ca intimatul să analizeze situaţia sa prin raportare la atingerea adusă unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituţie şi de convenţiile internaţionale la care România este parte şi care au prevalenţă faţă de dreptul intern şi să interpreteze, iar nu să aplice automat, prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, care intră în conflict cu drepturile sale.

2. Apărările intimatului

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată. În esenţă, intimatul arată că, în ipoteza reglementată de art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, suspendarea din funcţie intervine ope legis, astfel că secţia pentru judecători sau Plenul CSM nu au un drept de apreciere, iar situaţiile de încetare a măsurii de suspendare din funcţie sunt prevăzute de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Totodată, intimatul argumentează faptul că nu este încălcată prezumţia de vinovăţie, principiul proporţionalităţii şi dreptul la muncă al contestatoarei şi nu sunt incidente prevederile art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004.

3. Excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoare

Contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor în raport cu prevederile art. 23 alin. (11) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, solicitând, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate, iar în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea soluţionării contestaţiei până la pronunţarea Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

În esenţă, contestatoarea arată că art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 contravine dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, iar art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 încalcă prevederile art. 23 alin. (11) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Totodată, contestatoarea solicită examinarea constituţionalităţii prevederilor criticate şi prin prisma dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 6 paragraf 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii, contestatoarea susţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, arătând că excepţia este invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti şi vizează dispoziţii dintr-o lege în vigoare care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar Curtea Constituţională nu a constatat printr-o decizie anterioară neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate.

În ceea ce priveşte prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, contestatoarea susţine că acestea încalcă dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie cu raportare la art. 6 parag. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora persoana este prezumată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar autorităţilor statului le revine obligaţia negativă de a se abţine de la acte de natură a aduce atingere dreptului inculpatului. Se afirmă că, atâta timp cât trimiterea în judecată a unei persoane are repercusiuni pe plan profesional, prezumţia de nevinovăţie a persoanei este lipsită de efecte. Or, această prezumţie presupune chiar lipsa oricăror măsuri de natură punitivă sau care să determine persoana să resimtă consecinţele unor fapte cu privire la care nu i s-a stabilit vinovăţia, dincolo de orice dubiu rezonabil. Susţine contestatoarea că limitările prezumţiei de nevinovăţie trebuie să respecte exigentele art. 53 alin. (2) din Constituţie. Se afirmă că, raportat la prevederile criticate, limitarea adusă prezumţiei de nevinovăţie nu este proporţională cu scopul vizat, cu atât mai mult cu cât această limitare are în mod cert şi consecinţe vădit discriminatorii.

În primul rând, actul prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului nu este de natură să limiteze efectele principiului prezumţiei de nevinovăţie şi, chiar dacă, din punct de vedere procedural, emiterea rechizitoriului reprezintă începerea unei alte faze a procesului penal, din punct de vedere al prezumţiei de nevinovăţie situaţia judecătorului-inculpat rămâne neschimbată.

În al doilea rând, suspendarea din funcţia de judecător se aplică general şi invariabil tuturor magistraţilor cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată. Acesta este momentul la care legiuitorul a înţeles să se raporteze, respectiv să opteze pentru o restrângere a drepturilor judecătorului. Raţiunea acestei soluţii rezidă în faptul că, potrivit Codului de procedură penală, la momentul întocmirii rechizitoriului, ar trebui să existe suficiente probe din care să rezulte că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi acesta răspunde penal.

Revenind la scopul limitării, acesta este reprezentat de dorinţa legiuitorului de a preveni lipsa de imparţialitate a judecătorului în cauzele pe care le soluţionează. Însă, din faptul că un judecător este trimis în judecată nu rezultă invariabil lipsa de imparţialitate a acestuia. O asemenea analiză se impune a se efectua în concret şi nu în abstract, în mod general şi indiferent de circumstanţele concrete ale situaţiei.

În continuare, contestatoarea reia susţinerile din cererea de chemare în judecată în sensul că, în virtutea prezumţiei de nevinovăţie, poate să exercite în cadrul instanţei atribuţiile prevăzute în Secţiunea a V-a din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015. De asemenea, contestatoarea reia susţinerile din contestaţie referitoare la reglementarea diferită între diverse categorii profesionale în ipoteza trimiterii în judecată, la caracterul nejustificat al măsurii de suspendare din funcţie din perspectiva deficitului de judecători şi la lipsa de proporţionalitate între limitările aduse prezumţiei de vinovăţie şi scopul vizat de legiuitor din perspectiva consecinţelor personale ireparabile.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, care prevăd consecinţele măsurii de suspendare din funcţie, se susţine că ele încalcă dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie, întrucât aceste consecinţe contravin dreptului de a fi prezumat nevinovat până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare. În acest sens, se afirmă că lipsa de remunerare şi faptul că perioada suspendării nu reprezintă vechime în muncă sunt consecinţe disproporţionate în raport cu scopul urmărit prin dispunerea măsurii. Se mai arată că un judecător suspendat din funcţie pe perioada mai multor ani nu dispune de mijloace prin care să realizeze venituri, să beneficieze de asigurare de sănătate sau alte mijloace de protecţie socială, iar consecinţele pe termen lung sunt ireparabile. Chiar dacă la finalizarea procesului penal judecătorul în cauză ar urma să beneficieze de restituirea retroactivă a drepturilor băneşti, nu există mijloace juridice prin care să poată fi reparat prejudiciul cauzat de umilinţa la care este supus.

Totodată, se afirmă că art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât produce efectele unei discriminări negative, nepermise de legea fundamentală. Sub acest aspect se invocă faptul că, prin lipsa unei remuneraţii pe perioada suspendării din funcţia de judecător, se creează o diferenţă de tratament a magistraţilor prin raportare la situaţii identice în care se află alte categorii de funcţionari publici, cum sunt, cu titlu de exemplu, poliţiştii care beneficiază de o altă reglementare prin prevederile art. 272 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului nediscriminării. Sub acest ultim aspect, se invocă şi faptul că art. 30 din Codul de procedură penală enumără în cadrul organelor judiciare atât organele de cercetare penală, respectiv poliţiştii, cât şi judecătorii, astfel că diferenţa de tratament reprezintă o discriminare negativă şi este vădit inechitabilă fără a avea o bază obiectivă.

4. Punctul de vedere al intimatului referitor la cererea contestatoarei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată

Intimatul apreciază că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoare.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, intimatul susţine că excepţia este neîntemeiată, pentru argumentele arătate în continuare.

Prevederile criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate nu contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, care consacră prezumţia de nevinovăţie. Se afirmă că raţiunea măsurii suspendării este aceea de asigurare a independenţei şi imparţialităţii sistemului judiciar, iar continuarea desfăşurării activităţii de către un magistrat faţă de care se desfăşoară un proces penal poate afecta încrederea în justiţie şi nu asigură aparenţa de imparţialitate. În acest sens, se face referire la obligaţia de rezervă ce îi incumbă oricărui judecător în funcţie, atunci când probitatea profesională îi este pusă în discuţie, iar în cazul desfăşurării unei instrucţii penale faţă de un magistrat această obligaţie se transformă într-o interdicţie cu caracter general şi obligatoriu, fiind susţinută chiar prin dispoziţiile art. 53 din Constituţie.

Se mai arată că hotărârea de suspendare din funcţie a unui magistrat în ipoteza în discuţie nu reprezintă o decizie judiciară care să confirme faptul că magistratul este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, pentru a fi încălcată prezumţia de nevinovăţie. În acelaşi timp, suspendarea din funcţie nu reprezintă o sancţiune impusă magistratului, ci o măsură dispusă în baza legii pentru asigurarea independenţei şi imparţialităţii sistemului judiciar. Totodată, se afirmă că nu este încălcat principiul proporţionalităţii între măsura dispusă (cea a suspendării) şi obiectivul urmărit, respectiv apărarea prestigiului, a independenţei şi a imparţialităţii sistemului judiciar, fiind cea mai puţin restrictivă dintre măsurile administrative posibile pentru atingerea scopului urmărit.

Se arată că, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ţehanciuc contra României, precum şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 676 din 18 mai 2010). Trimiterea pe care contestatoarea o face la dispoziţiile art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 nu este pertinentă, întrucât textul respectiv instituie o excepţie de la prevederile art. 62 alin. (1) lit.

a) din lege şi vizează situaţia în care trimiterea în judecată intervine pentru o infracţiune din culpă, fiind lăsată la aprecierea secţiei pentru judecători împrejurarea referitoare la atingerea adusă prestigiului profesiei. Fiind vorba de o excepţie, situaţia reglementată de art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi extinsă prin analogie altor situaţii, cum este cea a contestatoarei, întrucât excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Se mai susţine că nu poate fi luat în considerare nici argumentul referitor la impactul asupra activităţii instanţei din punct de vedere al deficitului de judecători.

Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la muncă, intimatul susţine că limitarea dreptului la muncă se poate face în temeiul art. 53 din Constituţie, fiind o măsură proporţională cu situaţia care a determinat-o şi care nu afectează însăşi substanţa dreptului. În acest sens, se subliniază faptul că, pe perioada suspendării din funcţie, magistratului nu îi sunt aplicabile interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de art. 5 şi art. 8 din Legea nr. 303/2004, astfel încât poate deţine orice funcţie sau poate desfăşura orice activitate profesională din care să obţină venituri.

Intimatul argumentează faptul că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă nu încalcă nici prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, din perspectiva diferenţei de tratament între magistraţi şi poliţişti, în sensul celor expuse de autoarea excepţiei, întrucât egalitatea nu reprezintă uniformitate, astfel cum în mod constant a statuat Curtea Constituţională, astfel încât în situaţii diferite tratamentul juridic este diferit. Sub acest aspect, se învederează faptul că între cele două categorii socio-profesionale există deosebiri care ţin de statut, de natura activităţilor pe care le desfăşoară, de atribuţii şi responsabilităţi, ceea ce justifică un tratament diferenţiat, iar stabilirea de condiţii distincte pentru cele două categorii profesionale reprezintă atributul legiuitorului. În susţinere, este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Decizia din 26 septembrie 2002, pronunţată în cauza Duchez contra Franţei, şi Decizia din 6 decembrie 2007, pronunţată în cauza Beian contra României, § 59.

II. Considerentele Înaltei Curţi

1. Aspecte prealabile

Prin Hotărârea nr. 581 din 26 mai 2016, secţia pentru judecători a CSM, a hotărât, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, suspendarea din funcţia de judecător, începând cu data de 26.05.2016, a doamnei A., judecător cu grad profesional de tribunal la Judecătoria Sinaia, ca urmare a trimiterii in judecată, sub control judiciar, pentru săvârşirea unor infracţiuni cu intenţie.

În motivarea hotărârii, secţia pentru judecători a CSM a reţinut, în esenţă, că, potrivit comunicatului din 24.05.2016, emis de Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus trimiterea în judecată, sub control judiciar, a inculpatei A., judecător în cadrul Judecătoriei Sinaia, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi abuz în serviciu, iar, prin Ordonanţa nr. 45/P/2016 din 18 mai 2016, s-a dispus prelungirea duratei măsurii controlului judiciar pentru o periodă de 60 de zile, de la data de 21.05.2016 şi până la data de 19.07.2016, inclusiv. În condiţiile expuse, secţia pentru judecători a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 783 din 28 iunie 2016, Plenul CSM a respins contestaţia formulată de doamna A., judecător cu grad profesional de tribunal la Judecătoria Sinaia, împotriva Hotărârii nr. 581 din 26 mai 2016 a secţiei pentru judecători a CSM. În esenţă, Plenul CSM a reţinut următoarele: (i) în raport cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia de neconstituţionalitate invocată de A. cu privire la dispoziţiile art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi invocată în faţa Plenului CSM; (ii) raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat suspendarea din funcţie drept consecinţă a trimiterii în judecată este tocmai necesitatea de a nu fi afectată imaginea justiţiei prin continuarea activităţii acestora în perioada derulării procesului penal, cu atât mai mult atunci când sunt vizate infracţiuni de corupţie; (ii) cu privire la dreptul de acces la justiţie, doamna judecător are posibilitatea de a formula contestaţie potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare, iar ulterior, hotărârea prin care Plenul soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor secţiei poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile art. 29 alin. (7) din aceeaşi lege; (iii) măsura suspendării din funcţia de judecător adoptată în temeiul art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu este o măsură cu caracter definitiv, astfel că legea prevede şi modalitatea repunerii în situaţia anterioară, iar potrivit art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, dacă se dispune clasarea, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de judecător ori procuror, suspendarea din funcţie încetează, iar magistratul este repus în situaţia anterioară, i se plătesc drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie şi i se recunoaşte vechimea în magistratură pentru această perioadă.

2. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoare

În sensul celor expuse la pct. I.3, contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora:

"Art. 62. - (1) Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie în următoarele cazuri:

a) când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni.

[…]

(3) În perioada suspendării din funcţie, judecătorului şi procurorului nu i se plătesc drepturile salariale. Această perioadă nu constituie vechime în magistratură."

Prevederile menţionate sunt criticate sub aspectul constituţionalităţii lor prin prisma dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (11) şi art. 53 alin. (2) din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie cu referire la art. 6 parag. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Dispoziţiile din Constituţie invocate de autoarea excepţiei au următorul conţinut:

"Art. 11. - Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Art. 16. - Egalitatea în drepturi

(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Art. 20. - Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Art. 23. - Libertatea individuală

(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Art. 53. - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

2.1. Cu privire la îndeplinirea cerinţelor de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate

În raport cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru a dispune sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoarea A.. În acest sens, se reţin următoarele: (i) excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul prezentului litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti; (ii) excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect dispoziţii cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, lege aflată în vigoare; (iii) dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalităţii au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât actele contestate au fost emise în virtutea dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi produc efectele juridice prevăzute de art. 62 alin. (3) din aceeaşi lege; (iv) neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate nu a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

2.2. Punctul de vedere al instanţei cu privire la constituţionalitatea prevederilor criticate prin excepţia de neconstituţionalitate invocată

Înalta Curte apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale, pentru considerentele arătate în continuare.

Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie cu referire la art. 6 parag. (2) din CEDO, sub aspectul nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, este neîntemeiată.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că raţiunea măsurii de suspendare din funcţie a magistratului în situaţia trimiterii în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, conform art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, este aceea de asigurare a independenţei şi imparţialităţii sistemului judiciar, iar continuarea desfăşurării activităţii de către un magistrat faţă de care se desfăşoară un proces penal poate afecta încrederea în justiţie şi nu asigură aparenţa de imparţialitate. Hotărârea de suspendare din funcţie a magistratului nu reprezintă un act prin care autoritatea publică emitentă să aprecieze şi, cu atât mai puţin, să se pronunţe cu privire la vinovăţia magistratului în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, astfel că nu se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.

În analiza respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie din perspectiva dispoziţiilor constituţionale de care se prevalează autoarea excepţiei cu referire la art. 6 parag. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte apreciază că sunt edificatoare, mutatis mutandis, considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului din Decizia din 22 noiembrie 2011 pronunţată în soluţionarea cererii nr. x/08 prezentată de Marcel Ţehanciuc împotriva României:

"18. În ceea ce priveşte faptele aflate la originea cauzei, Curtea notează că imediat ce reclamantul a fost trimis în judecată în decembrie 2003, a fost automat suspendat din funcţie în temeiul unei decizii a angajatorului său, Autoritatea Naţională a Vămilor (a se vedea supra, pct. 4). Prin urmare, Curtea trebuie să aprecieze dacă decizia administrativă luată de autoritatea publică implica în vreun fel vinovăţia reclamantului sau exprimă vreo îndoială cu privire la nevinovăţia acestuia, mergând atât de departe până la depăşirea limitelor stabilite la art. 6 § 2 [a se vedea, mutatis mutandis, Y împotriva Norvegiei, nr. 56568/00, pct. 46, CEDO 2003‑II (extrase), şi Allenet de Ribemont împotriva Franţei, citată anterior, pct. 41].

19. Curtea notează că autoritatea publică nu a pretins că reclamantul a comis vreun act ilegal şi nimic din decizia sa nu indica vreo apreciere sau antepronunţare a vinovăţiei reclamantului cu privire la acuzaţiile penale aduse împotriva acestuia [a se vedea Dubos împotriva Franţei (dec.), nr. 31104/96, 14 ianuarie 1998]. Într-adevăr, suspendarea sa era obligatorie şi automată conform art. 79 din Legea nr. 188/1999 (a se vedea supra, pct. 10). Mai mult, nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu [a se vedea, mutatis mutandis, Escoubet împotriva Belgiei (MC), nr. 26780/95, pct. 37, CEDO 1999-VII], în măsura în care priveşte apărarea interesului public prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzată de comiterea unei infracţiuni de serviciu, şi astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte.

Acest scop preventiv a fost prevăzut şi de Curtea Constituţională a României în Decizia din 27 mai 2004 (a se vedea supra, pct. 12), în care a hotărât că dispoziţiile ce permit suspendarea din funcţie în cazul poliţiştilor trimişi în judecată în faţa instanţelor penale nu erau neconstituţionale, în măsura în care măsura de suspendare nu încălca prezumţia de nevinovăţie.

20. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului conform căruia susţinerea măsurii de suspendare pentru o perioadă de timp prelungită încalcă per se prezumţia de nevinovăţie, Curtea este de acord că, chiar şi în absenţa unui scop punitiv, trebuie evaluat impactul acestei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 § 2 din convenţie. În mod special, trebuie să se ţină seama de garanţiile, dacă există, prevăzute de lege în acest sens.

În această privinţă, Curtea notează că dispoziţiile relevante din Statutul funcţionarilor publici prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcţie dacă nu este găsit/ă vinovată, cu plata retroactivă a salariului în cazul achitării."

Tot cu referire la respectarea principiului constituţional al prezumţiei de nevinovăţie, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, şi argumentele reţinute de Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, care reglementează suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public în ipoteza trimiterii în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 544 lit. h) din aceeaşi lege. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "sancţiunea administrativă a suspendării funcţionarului public din funcţia publică pe care acesta o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia, are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public. Or, ţinând cont de natura administrativă a acestei măsuri, nu sunt incidente prevederile constituţionale şi convenţionale care instituie prezumţia de nevinovăţie, care va trebui însă respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva respectivului funcţionar public, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 676 din 18 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010 cu referire şi la Decizia nr. 247 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 13 aprilie 2010, Decizia nr. 1.437 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 17 decembrie 2009 şi Decizia nr. 539 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 2 iunie 2010).

Argumentele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea Constituţională a României cu privire la prevederi legale similare celor criticate în speţă sunt pe deplin valabile şi în privinţa constituţionalităţii art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Este neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a reţinut că principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, deosebire de tratament care trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional.

Contrar susţinerilor autorului sesizării şi în acord cu punctul de vedere exprimat de intimat, Înalta Curte apreciază că nu există situaţii distincte între magistraţi şi poliţişti, categorii socio-profesionale care beneficiază de reglementări diferite având la bază raţiuni obiective distincte avute în vedere de legiuitor în considerarea specificului activităţilor desfăşurate.

În ceea ce priveşte concordanţa cu dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie, Înalta Curte apreciază că restrângerea exerciţiului unor drepturi ce derivă din aplicarea măsurii de suspendare din funcţia de magistrat în ipoteza reglementată de art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, este impusă de necesitatea ca, în perioada desfăşurării instrucţiei penale, să fie asigurată independenţa şi imparţialitatea justiţiei, precum şi încrederea societăţii în actul de justiţie, ca elemente definitorii ale societăţii democratice. În atare condiţii, restrângerea dreptului de exercitare a funcţiei de magistrat ce derivă din aplicarea măsurii de suspendare din funcţie în ipoteza reglementată de textul de lege, este necesară pentru apărarea interesului public de funcţionare optimă a sistemului judiciar şi este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor.

Cu referire la susţinerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate în sensul că nu este respectat criteriul proporţionalităţii între scopul urmărit prin dispunerea măsurii şi consecinţele măsurii constând în lipsa veniturilor, a asigurării de sănătate şi a mijloacelor de protecţie socială pe perioada procesului penal, Înalta Curte apreciază că nu se aduce atingere prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie şi nici altor drepturi şi libertăţi fundamentale. Sub acest aspect, se reţine că exercitarea funcţiei de judecător nu face parte din categoria drepturilor fundamentale reglementate de Constituţie, ci este un drept supus cadrului legal infra-constituţional reprezentat de Legea nr. 303/2004 şi legislaţia adiacentă şi subsecventă acestei legi, iar măsura de suspendare din funcţia de judecător nu echivalează cu interdicţia de a desfăşura alte activităţi generatoare de venituri, care să permită persoanei să îşi asigure, spre exemplu, mijloacele de subzistenţă şi de protecţie socială.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul alin. (4) al aceluiaşi articol, Înalta Curte va admite cererea şi va sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de contestatoarea A.

Totodată, Înalta Curte va respinge cererea contestatoarei privind suspendarea judecării cauzei, reţinând că, în ipoteza în care va fi admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, contestatoarea are la dispoziţie calea procedurală prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

3. Cu privire la fondul contestaţiei formulate în cauză

Circumstanţele litigiului dedus judecăţii au fost detaliat expuse în cele ce preced, iar reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente referitoare la fondul contestaţiei ar avea caracter redundant, motiv pentru care susţinerile contestatoare vor fi analizate prin raportare la elementele de fapt şi de drept prezentate anterior.

Înalta Curte observă că, prin contestaţia formulată, contestatoarea nu tinde să demonstreze neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi nu contestă faptul că a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor respective, ci formulează preponderent critici prin prisma dispoziţiilor constituţionale, critici care au fost reluate în cuprinsul excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză. Astfel, susţinerile contestatoarei se referă la principiul prezumţiei de nevinovăţie prevăzut de art. 23 pct. 11 din Constituţie şi de art. 6 parag. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la egalitatea în drepturi în raport cu reglementarea situaţiei similare în cazul poliţiştilor, la criteriul proporţionalităţii şi la atingerea adusă unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituţie şi de convenţiile internaţionale la care România este parte şi care au prevalenţă faţă de dreptul intern.

Pentru considerentele expuse la pct. II.2.2 în argumentarea punctului de vedere al instanţei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, considerente a căror reluare ar avea caracter superfluu, Înalta Curte reţine că susţinerile contestatoarei nu sunt de natură să demonstreze nelegalitatea ori netemeinicia actelor contestate, atâta timp cât este îndeplinită ipoteza normei juridice în sensul că judecătorul-contestatar a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni.

Susţinerile contestatoarei referitoare la faptul că a fost revocată măsura controlului judiciar sunt lipsite de relevanţă, întrucât textul de lege nu prevede o asemenea condiţionare în privinţa măsurii de suspendare din funcţia de judecător sau procuror.

De asemenea, întrucât textul de lege cuprinde o normă imperativă (suspendarea din funcţie) pentru ipoteza reglementată (trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni), prevederile sale nu sunt susceptibile a fi supuse interpretării ori aprecierii din partea subiectului de drept (în speţă, CSM) căruia îi revine obligaţia corelativă de a constata intervenirea de drept a măsurii prevăzute de lege. Astfel fiind, nu pot fi primite susţinerile contestatoarei referitoare la faptul că intimatul avea obligaţia de a interpreta şi de a aprecia cu privire la aplicarea prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect nu pot fi primite susţinerile contestatoarei referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, care reglementează, cu titlu de excepţie, dreptul de apreciere al CSM în situaţia în care trimiterea în judecată a intervenit pentru o infracţiune din culpă, întrucât, în speţă, contestatoarea a fost trimisă în judecată pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie.

Înalta Curte va înlătura şi susţinerile contestatoarei în sensul că se impunea ca intimatul CSM să analizeze situaţia sa prin raportare la atingerea adusă unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituţie şi de convenţiile internaţionale la care România este parte şi care au prevalenţă faţă de dreptul intern şi să interpreteze, iar nu să aplice automat, prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect, se reţine că măsura prevăzută de textul de lege nu aduce atingere drepturilor fundamentale prevăzute de Constituţie şi nu contravine dispoziţiilor constituţionale, pentru argumentele expuse anterior la pct. II.2.2.

Totodată, având în vedere că textul de lege prevede expres faptul că, în situaţia trimiterii în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, intervine ope legis suspendarea din funcţia de judecător, sunt neîntemeiate susţinerile prin care contestatoarea tinde să argumenteze posibilitatea, neprevăzută de lege, de a fi menţinută în funcţie pentru a desfăşura activităţi la compartimentele instanţei care nu interferează cu activitatea de judecată. Se reţine că dispoziţiile respective prevăd suspendarea de drept din funcţia de judecător, independent de tipurile de activităţi care pot fi desfăşurate în cadrul unei instanţe de către persoana aflată în situaţia reglementată de textul de lege.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea formulată de contestatoarea A. şi dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de A. împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 783 din 28 iunie 2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2016.