Validity of expropriation decision following prior private compensation agreement and procedural defects in notification

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Iaşi, la data de 20.12.2013, înregistrată în dosar nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi PFA B., a formulat plângere împotriva încheierilor de carte funciară din 5 decembrie 2013 şi nr. 133199 din 6 decembrie 2013, întocmite de O.C.P.I., a solicitat anularea deciziei de expropriere nr. 11593 din 2 octombrie 2013, emisă de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, solicitând plata acordului semnat între reclamant şi S.C. Transgaz Mediaş, precum şi obligarea pârâţilor la plata de daune morale de 15.000 RON fiecare.

Prin sentinţa civilă nr. 8629 din 18 iunie 2014, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind anularea deciziei de expropriere şi a declinat competenţa de soluţionare a acestui capăt de acţiune principal şi a capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor morale de 15.000 RON fiecare, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, rămânând învestită cu soluţionarea capătului de cerere având ca obiect plângere împotriva încheierilor de carte funciară, ce a fost păstrat pentru soluţionare.

Ca efect al declinării, cererea având ca obiect anularea deciziei de expropriere nr. x din 2 octombrie 2013 (capăt principal) şi acordarea despăgubirilor morale aferente (capăt accesoriu) a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 8.08.2014, sub nr. x/45/2014*.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 65 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, PFA B. şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, PFA B. şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A., pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Pe fond, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, a respins cererea pârâtului PFA B. de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamantul A. să plătească pârâtei Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. suma de 2.804 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei atacate şi, rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu consecinţa:

- anulării deciziei de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013 emisă pe numele reclamantului;

- plata acordului semnat şi încheiat de reclamant în data de 16.03.2012 cu Transgaz în valoare de 35.000 RON;

- obligarea intimaţilor, fiecare în parte, la plata unei despăgubiri morale în sumă de 15.000 RON;

- obligarea intimaţilor ANRM şi Transgaz, la plata de daune cominatorii în valoare de 50 RON/zi din momentul montării conductei (gazoductului) pe raza imobilului reclamantului, începând cu data de 01.01.2014 şi până la data când va avea loc plata reală şi efectivă a tuturor despăgubirilor materiale şi morale solicitate în cauză.

Recurentul critică soluţia instanţei de fond, apreciind că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât nu a fost luat în considerare acordul semnat de părţi, fiind nesocotit principiul "pacta sunt servanta", prevăzut de dispoziţiile art. 1270 alin. (1) noul C. civ.

A mai susţinut recurentul-reclamant că prima instanţă a permis intimaţilor să se prevaleze, în mod fraudulos, de acte normative şi administrative emise ulterior datei de 16.03.2012, care nu aveau un caracter retroactiv asupra convenţiei semnate, iar prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, în condiţiile existenţei unui acord semnat şi parafat cu aceştia, a încălcat dreptul la un proces echitabil.

În opinia recurentului-reclamant, aşa cum în materie contractuală încheierea unui contract nu poate fi nesocotită de terţi, la fel nici actul jurisdicţional nu poate fi ignorat de cei care nu sunt participanţi la procedura jurisdicţională, iar instanţa de fond a reţinut greşit că "s-a încercat" un acord, în condiţiile în care acordul chiar a fost semnat şi parafat, cu 17 luni mai devreme de apariţia Legii nr. 220/2013, care a modificat Legea nr. 255/2010, dată de la care atributul intimatei Transgaz de expropriator şi reprezentant al statului a fost preluat de către ANRM.

Un alt motiv de casare îl reprezintă, potrivit susţinerilor recurentului-reclamant, faptul că sentinţa nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

A subsumat recurentul-reclamant A. acestui motiv de casare, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., criticile sale vizând nemotivarea sau motivarea parţială a soluţiei pronunţate de prima instanţă, precum şi lipsa unei analize a probelor de la dosar.

O altă critică a recurentului-reclamant a fost formulată în referire la admiterea, în mod greşit, în opinia sa, de către prima instanţă, a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, deşi pentru fiecare dintre persoanele de drept chemate în judecată a evidenţiat titularul căii de atac îndatoririle legale asumate şi demonstrate în cauză.

A mai arătat recurentul A. că, deşi în dispozitivul sentinţei atacate instanţa a reţinut încălcarea ordinii procedurilor prevăzute de legislaţie pentru expropriere, nu a ţinut cont de acestea în motivarea sentinţei.

Totodată, a arătat recurentul-reclamant că există o contradicţie între considerente şi dispozitiv, în condiţiile în care s-a reţinut la pagina 5 din hotărâre existenţa calităţii procesuale pasive a intimatei ANRM, iar în dispozitiv, la pagina 10, s-a respins acţiunea formulată, fără a se arăta în ce fel.

S-a mai menţionat de către recurent faptul că instanţa de fond nu a ţinut cont de valoarea daunelor indirecte ce i-au fost produse acestuia în calitate de proprietar al imobilului înstrăinat abuziv, iar hotărârea atacată conţine numeroase considerente care introduc informaţii redundante, contradictorii, pline de non-sens şi neadevărate, exemplificând, în acest sens, că fost invocată de către instanţa de fond Legea nr. 220 din 05 iulie 2013, însă aceasta a intrat în vigoare ulterior faptelor reclamate în litigiu.

În ceea ce priveşte notificarea intenţiei de expropriere către recurentul-reclamant, a susţinut acesta că prima instanţă a reţinut părtinitor că ANRM nu cunoştea adresa de domiciliu a acestuia, deşi aceasta era inserată în contractul de vânzare-cumpărare al imobilului, care a stat la baza semnării acordului din 16.03.2012. Deşi această nerespectare a legii (art. 8 alin. (1) din Legea exproprierii nr. 225/2010) denotă reaua-credinţă a intimatei, în dispozitivul sentinţei atacate nici măcar nu se precizează această gravă încălcare legală.

O altă critică a recurentului A. a privit faptul că judecătorul stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei a fost schimbat pe parcursul judecăţii, cu încălcarea normelor aplicabile. În acest sens, arată că ulterior declinării cauzei, pe parcursul celor 10 termene de judecată au fost schimbaţi 3 judecători (primul de la secţia civilă, iar ceilalţi doi de la secţia de contencios administrativ şi fiscal).

A mai criticat recurentul-reclamant soluţia primei instanţe arătând că aceasta a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul că a invocat acte normative şi administrative, cărora le-a dat putere retroactivă, cu scopul de a anula în mod părtinitor acordul încheiat cu intimaţii la 16.03.2012. Or, în opinia recurentului A., acordul nu putea fi anulat de decizia de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013, iar interpretarea corectă este diametral opusă, în sensul că un contract încheiat la un moment dat nu poate fi sub incidenţa unor viitoare legi şi acte administrative, cum este decizia de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013.

Recurentul contestă decizia de expropriere emisă pe numele său, arătând că a fost emisă prin încălcarea acordului semnat şi parafat în data de 16.03.2012, având un caracter ilegal şi neconstituţional.

A mai arătat recurentul-reclamant că instanţa de fond nu a constatat că plata ulterioară aferentă despăgubirilor pentru pagubele pricinuite încalcă prevederile legale ale conceptului de plată prealabilă a exproprierii, mai ales în condiţiile în care nu este stabilit nici un orizont de timp pentru data finală când va avea loc plata efectivă.

Concluzionând, a susţinut recurentul-reclamant că a contestat decizia de expropriere emisă pe numele său pentru că nu au fost îndeplinite actele de procedură obligatorii stipulate de Legea exproprierii nr. 255/2010, inclusiv lipsa transmiterii notificării intenţiei de expropriere pe adresa de domiciliu a recurentului (fiind încălcat art. 8 alin. (1) din Legea exproprierii nr. 225/2010).

Instanţa de fond a apreciat nefondat că pagubele materiale şi morale suferite de recurent, începând cu anul 2013 şi până în prezent, nu au existat.

De asemenea, în mod nefondat a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimaţii-pârâţi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, PFA B. şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. Mediaş au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei de fond, ca temeinică şi legală.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare (la toate întâmpinările depuse la dosar de către intimaţii-pârâţi), prin care a reiterat criticile sale aduse sentinţei recurate.

6. Alte acte procedurale depuse la dosar de către recurentul-reclamant A.

La filele 63-69 au fost depuse la dosar, de către recurentul-reclamant, precizări privind situaţia litigioasă, iar la filele 75-93 acesta a depus note de concluzii, prin care a reluat motivele de casare, dezvoltându-le şi completându-le pe cele iniţial cuprinse în petiţia de recurs.

Aceleaşi susţineri în fapt şi în drept din cererea de declarare a căii de atac au fost reluate şi în punctul de vedere depus de recurentul-reclamant la filele 110-129 din dosar, punct de vedere ce a fost solicitat faţă de raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 65 din 3 aprilie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal

7. Procedura de soluţionare a recursului

7.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că se va pronunţa asupra motivelor de casare ce au fost dezvoltate de către recurentul-reclamant A. în petiţia de recurs înregistrată la dosar în data de 23.04.2015, în termenul de declarare a căii de atac prevăzut de lege, celelalte memorii depuse la dosar, ce cuprind reluări şi completări ale motivelor iniţiale, nefiind luate în considerare, dat fiind faptul că acestea au fost înregistrate la dosar ulterior împlinirii termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispoziţiile art. 485 şi 487 C. proc. civ.

Un prim motiv de casare invocat de către recurentul-reclamant este cel prevăzut de art. 488 pct. 2 C. proc. civ., referitor la pronunţarea hotărârii ce se atacă "de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii".

Verificând actele dosarului de fond, reţine instanţa de control judiciar că, urmare desfiinţării completului iniţial învestit cu soluţionarea cererii reclamantului A., s-a dispus, prin hotărâre a Colegiului de conducere a Curţii de Apel Iaşi repartizarea ciclică a dosarelor aflate pe rolul acestui complet, cauza pendinte revenind completului de judecată care a pronunţat sentinţa atacată.

Cazul de casare ce a fost invocat de către recurentul-reclamant prevede nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti în situaţii anume determinate, ce trebuie probate de către cel ce reclamă incidenţa motivului reglementat de art. 488 pct. 2 C. proc. civ.

Ipoteza pronunţării hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei nu se confirmă în evidenţa procedurală a actelor îndeplinite de către cel care a fost învestit să soluţioneze cererea reclamantului, judecătorul primei instanţe fiind acelaşi în cursul dezbaterii pe fond şi la pronunţarea sentinţei atacate.

Cât priveşte supoziţia existenţei unui alt complet de judecată la pronunţarea hotărârii decât cel învestit prin procesul-verbal de repartizare ciclică de la fila 118 din dosarul de fond, Înalta Curte reţine că nici această ipoteză nu se regăseşte în dinamica parcursului procedural al litigiului demarat de recurentul-reclamant A..

Repartizarea ciclică a dosarelor, în situaţia desfiinţării unui complet de judecată, este o măsură de repartiţie aleatorie a cauzelor, prevăzută în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, atât în vechea reglementare, aprobată prin HCSM nr. 387/2005, cât şi cea actuală, aprobată prin HCSM nr. 1375/2015, desemnarea judecătorului învestit să soluţioneze cauza fiind conformă normelor legale şi regulamentare incidente în privinţa repartizării dosarelor.

În aceste condiţii, reţine Înalta Curte că nu se confirmă niciuna dintre ipotezele care ar fi putut atrage nelegalitatea hotărârii în circumstanţele prevăzute de art. 488 pct. 2 C. proc. civ., motivul de casare invocat de recurentul-reclamant A. fiind, evident, nefondat.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ., referitoare la depăşirea, de către instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti, a criticat recurentul-reclamant hotărârea pronunţată de judecătorul fondului, arătând, în esenţă, că prima instanţă a invocat acte normative şi administrative ce au fost adoptate sau emise după data semnării acordului pe care acesta l-a încheiat cu intimata Transgaz S.A. (16.03.2012), dându-le putere retroactivă pentru a anula în mod părtinitor cu intimaţii acordul semnat şi parafat cu aceştia.

Acest motiv de casare vizează ipoteza în care autoritatea judecătorească a intrat în sfera activităţii executive sau legislative, săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească.

Cu titlu exemplificativ, se reţine că, în jurisprudenţa instanţelor naţionale, s-a stabilit că reprezintă forme de manifestare a unui exces de putere ce depăşeşte limitele de exercitare a atribuţiilor conferite autorităţii judecătoreşti acele situaţii în care instanţa îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau legislative îl putea face, consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, ori contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea sa în vigoare, etc.

Însă, aşa cum se relevă din susţinerile în fapt pe care recurentul le subsumează acestui motiv de casare, se critică, în realitate, modalitatea de aplicare a unor acte normative şi administrative asupra situaţiei de fapt şi de drept expuse, pentru care s-a solicitat concursul forţei coercitive a instanţei judecătoreşti, fără a fi identificată vreo împrejurare de natură a atrage depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Prin urmare, respectivele critici vor fi analizate în considerentele expuse cu privire la incidenţa prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. asupra hotărârii recurate, în analiza modului în care au fost interpretate şi aplicate normele de drept material în cauză.

Motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. prevede nelegalitatea hotărârii care "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Ipoteza nemotivării hotărârii atacate nu se confirmă, Înalta Curte reţinând că judecătorul fondului a expus amplu considerentele sale care au determinat formarea raţionamentului logico-juridic ce a condus la pronunţarea hotărârii în cauză, fiind, astfel, arătate motivele pe care se întemeiază soluţia adoptată de prima instanţă.

Cât priveşte celelalte teze ale motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care recurentul-reclamant le-a apreciat a fi incidente din perspectiva necercetării, de către instanţa de fond, a tuturor argumentelor pe care acesta le-a invocat în cererea sa, precum şi din aceea a unei lipse de analiză a probelor administrate în cauză (cu referire mai exactă la calitatea procesuală pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată), reţine Înalta Curte că situaţia expusă în criticile din recurs nu se confirmă, fiind, aşadar, neîntemeiat şi acest motiv de casare.

Cerinţa motivării unei hotărâri judecătoreşti conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu presupune existenţa unui răspuns al judecătorului cauzei cu privire la fiecare argument pe care părţile litigante îl expun în actele lor procedurale, fiind suficient, din perspectiva îndeplinirii criteriilor de calitate cerute pentru actul emis de instanţa judecătorească, să fie grupate argumentele în funcţie de acele susţineri în fapt şi în drept care pot să influenţeze soluţia pronunţată.

Astfel cum s-a decis constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".

Examinând, din această perspectivă, hotărârea atacată, reţine Înalta Curte că judecătorul fondului a argumentat soluţia sa privind calitatea procesuală a pârâţilor Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI) Iaşi, a PFA B. şi a Societăţii Transgaz S.A., luând în considerare înscrisurile depuse la dosar, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, motivele cuprinse în hotărâre fiind concordante cu soluţia din dispozitivul sentinţei atacate.

Criticile recurentului-reclamant privitoare la soluţia pronunţată de judecătorul fondului asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI) Iaşi, PFA B. şi SNTGN Transgaz S.A. Mediaş, excepţie care a fost admisă, se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., motiv pe care recurentul-reclamant nu l-a indicat drept temei de drept al căii de atac declarate.

Cu toate acestea, procedând la corecta calificare a motivelor de casare incidente, în raport de criticile expuse în recursul pendinte, Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a pronunţat o soluţie legală, cât timp, în urma disjungerii unor capete de cerere şi declinarea lor spre competentă soluţionare la instanţa de contencios administrativ şi fiscal, aceasta a fost învestită doar cu soluţionarea petitelor privind anularea deciziei de expropriere nr. 11593/2013 şi obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri morale, având, în atare condiţii, calitate procesuală pasivă doar emitentul actului administrativ contestat.

În referire la susţinerile recurentului-reclamant, potrivit cărora prima instanţă nu a ţinut cont de ordinea procedurilor prevăzute în legislaţie pentru expropriere şi nu a luat act de abaterile grave declarate de intimaţi, nesesizând organele penale, constată Înalta Curte că aceste aserţiuni exced motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., examinarea lor fiind superfluă în raport de acest motiv.

Contradicţia semnalată de recurentul-reclamant în ceea ce priveşte împrejurarea că judecătorul fondului a reţinut în considerentele sentinţei pe care a pronunţat-o existenţa calităţii procesuale pasive a intimatei ANRM, iar în dispozitiv a fost respinsă acţiunea fără a se arăta în ce modalitate, nu atrage niciun viciu de nelegalitate a hotărârii recurate. Asta, deoarece, în expunerea considerentelor primei instanţe, s-a examinat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor chemaţi în judecată, reţinându-se că doar pârâta ANRM deţine această calitate, iar în contradictoriu cu această parte, a fost respinsă cererea reclamantului pe fond, silogismul logico-juridic fiind relevat corespunzător în sentinţa ce formează obiectul recursului de faţă.

Un ultim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant în calea de atac pe care acesta a exercitat-o, într-o sistematizare a acestor motive ce a fost făcută de către instanţa de control judiciar, este cel referitor la "pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", caz prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, situaţia de fapt pe care o reclamă titularul cererii de chemare în judecată şi al căii de atac, este aceea a existenţei unui acord încheiat între acesta şi SNTGN Transgaz S.A., la data de 16.03.2012, prin care numitul A., în calitate de proprietar al terenului pe care urma să fie amplasată conducta pentru un proiect nespecificat în cuprinsul convenţiei părţilor, a permis accesul pe terenul său, în schimbul sumei de 35 000 RON, ce urma să fie plătită până la data de 31.12.2013.

Ulterior încheierii acestui acord, a fost demarată procedura de expropriere pentru coridorul situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Conductă de interconectare a Sistemului Naţional de Transport al gazelor naturale din România cu Sistemul de Transport al gazelor naturale din Republica Moldova pe direcţia Iaşi (România) - Ungheni(Moldova)", fiind emisă decizia de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirii, conform Legii nr. 255/2010, la suma de 16098,92 RON, pentru titularul dreptului de proprietate al terenului, numitul A..

Decizia de expropriere contestată în cauză îşi are temeiul legal în prevederile art. 2 alin. (3) lit. d)2) şi art. 9 din Legea nr. 255/2010, art. 6 din H.G. nr. 53/2011, H.G. nr. 474/2013 şi H.G. nr. 504/2013.

În privinţa actelor normative care au intrat în vigoare la data de 15.07.2013 (H.G. nr. 474/2013), data de 8.07.2013 (Legea nr. 220/2013, de modificare şi completare a Legii nr. 255/201) şi, respectiv, la data de 02.08.2013 (H.G. nr. 504/2013), a susţinut recurentul-reclamant în mod vehement că acestea nu puteau fi aplicabile în situaţia sa, în care exista un acord preexistent, ce nu a fost respectat de către semnatara SNTGN Transgaz S.A. Mediaş

Amplele aserţiuni expuse atât în cererea de chemare în judecată ce a fost disjunsă şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, având ca obiect anularea deciziei de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013 şi obligarea fiecărui pârât la plata de despăgubiri morale în cuantum de 15 000 RON, cât şi în cuprinsul petiţiei de recurs, au vizat, fundamental, împrejurarea că decizia de expropriere se emite doar în situaţia în care nu se ajunge la un acord cu proprietarii imobilelor supuse acestei proceduri, iar recurentul-reclamant, deţinând un acord încheiat pentru acelaşi obiectiv pentru care a fost expropriat prin actul administrativ contestat, nu trebuia să fie supus respectivei proceduri, având prevalenţă actul semnat între persoana sa şi Societatea Transgaz S.A. Mediaş.

Totodată, mai reţine instanţa de control judiciar că recurentul-reclamant a contestat modalitatea în care a fost notificat despre intenţia de expropriere, considerând că nu a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, fapt pentru care a solicitat titularul cererii de chemare în judecată să se reţină nelegalitatea actului administrativ atacat (decizia de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013).

În privinţa efectelor pe care le produce declanşarea procedurii de expropriere prin H.G. nr. 474/2013 asupra acordului semnat anterior între numitul A. şi societatea Transgaz S.A. Mediaş, reţine Înalta Curte, în deplin consens cu judecătorul fondului, că opţiunea autorităţii publice pentru procedura de expropriere nu poate determina existenţa unui viciu de nelegalitate a actului administrativ contestat, rezultat din existenţa anterioară a unei convenţii încheiate pentru efectuarea aceluiaşi proiect de utilitate publică.

În condiţiile în care actele normative ce reglementează procedura exproprierii au fost şi au rămas în vigoare, fără a fi atinse de vicii de nelegalitate sau de neconstituţionalitate, acordul semnat la data de 16.03.2012 între A. şi Societatea Transgaz S.A. Mediaş a devenit caduc, nemaiputând să-şi producă efectele sale.

Susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia prevalenţa forţei obligatorii a acordului încheiat la data de 16.03.2012 lipseşte de fundament decizia de expropriere nr. 11593/2013, este lipsită de temeinicie, cât timp nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi condiţionată de existenţa unui contract încheiat anterior, ci doar de respectarea sau nerespectarea condiţiilor legale cerute la momentul emiterii actului de către o autoritate sau instituţie publică.

În privinţa procedurilor de notificare a intenţiei de expropriere către recurentul-reclamant, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 8-10 din Legea nr. 255/2010 reglementează posibilitatea expropriatului de a stabili, împreună cu expropriatorul, justa despăgubire pentru imobilul ce se va trece în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, fără însă ca vicierea notificării intenţiei de expropriere să poată conduce la nelegalitatea deciziei de expropriere, ci doar la posibilitatea de contestare a sumei stabilite cu titlul de despăgubire, în procedura prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Prin urmare, solicitând recurentul-reclamant să fie verificată legalitatea deciziei de expropriere nr. 11593 din 2 octombrie 2013, reţine Înalta Curte că actul administrativ este legal emis, cu respectarea prevederilor legale incidente pentru derularea procedurilor de expropriere pentru lucrări de interes naţional.

Criticile recurentului A., în sensul nelegalităţii deciziei de expropriere care îl priveşte, pentru faptul că exista anterior un acord privind despăgubirea la care se considera îndreptăţit, de natură a exclude obligativitatea emiterii unei astfel de decizii, potrivit interpretării "per a contrario" a prevederilor art. 6 alin. (7) din H.G. nr. 53/2011, nu sunt întemeiate, întrucât etapa emiterii deciziei de expropriere este una obligatorie în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 255/2010, pentru toţi proprietarii afectaţi de cauza de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea.

În concluzie, actul administrativ contestat de recurentul-reclamant A. a fost emis conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 255/2010, îndeplinind procedurile de publicitate cerute la art. 6 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011, nefiind lezat de vreun viciu de nelegalitate, în sensul celor invocate prin cererea de chemare în judecată din dosarul de faţă.

Cât priveşte solicitarea recurentului-reclamant de a fi efectuată plata despăgubirilor, astfel cum a fost stipulată prin acordul încheiat de acesta cu Societatea Transgaz S.A. Mediaş, la data de 16.03.2012, s-a reţinut anterior caducitatea acestui acord, ca urmare a intervenirii unei noi situaţii juridice, conform reglementărilor legale ce se impun cu forţă obligatorie, actele normative ce au constituit temeiul de drept al emiterii deciziei de expropriere nr. 11593/2013 nefiind afectate, până în prezent, de niciun viciu de nelegalitate (în privinţa H.G. nr. 474/2013 şi H.G. nr. 504/2013) sau de neconstituţionalitate (în referire la Legea nr. 220/2013).

Soluţia de respingere, ca inadmisibilă, de către prima instanţă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a H.G. nr. 474/2013, nu a fost recurată de partea interesată în termenul prevăzut de lege, cel de 48 de ore de la pronunţarea încheierii (în data de 19.01.2015), astfel încât trimiterile făcute de recurent la această soluţie, în cuprinsul căii de atac îndreptate doar împotriva sentinţei civile nr. 65/2015, nu vor fi luate în considerare, nefăcând obiectul prezentului recurs.

În privinţa solicitărilor formulate de recurentul-reclamant A. pentru obligarea intimaţilor la plata de despăgubiri morale de 15 000 RON fiecare, precum şi la plata de daune cominatorii, de către intimaţii ANRM şi Transgaz S.A. Mediaş, de 50/RON pe zi de la data montării conductei până la plata integrală a despăgubirilor solicitate, reţine Înalta Curte că acest petit reprezintă unul subsidiar, ce depinde de soluţia pronunţată asupra capătului principal, având ca obiect cererea de anulare a actului administrativ reprezentat de decizia de expropriere nr. 11593/2013.

În condiţiile în care legalitatea acestui act administrativ a fost confirmată în calea controlului judiciar, iar despăgubirile pretinse de recurentul-reclamant au fost solicitate în temeiul unor dispoziţii din C. civ. (art. 71 şi următoarele din Legea nr. 287/2009), fără a se arăta dacă ele cuantifică, în opinia recurentului, un prejudiciu creat ca urmare a emiterii actului administrativ ce a fost contestat sau rezultat dintr-o faptă extrinsecă actului a cărui anulare a cerut-o, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată această cerere. Despăgubirile pretinse ca urmare a încălcării legislaţiei în materie contractuală şi de expropriere, precum şi pentru pretinsele vicii de procedură ce au fost arătate în cuprinsul căii de atac, nu pot fi datorate în această etapă, cât timp actul administrativ supus controlului de legalitate a fost menţinut astfel cum a fost emis, iar eventualul prejudiciu creat prin neplata sumelor la care recurentul se consideră îndreptăţit în procedura exproprierii nu face obiectul prezentului litigiu, fiind de competenţa altor instanţe, anume arătate în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010.

În privinţa cheltuielilor de judecată la care a fost obligat reclamantul în primă instanţă, Înalta Curte reţine că soluţia este corectă, dată fiind culpa sa procesuală pricinuită prin chemarea în judecată a pârâtei SNTGN Transgaz S.A. Mediaş într-un demers judiciar ce a fost respins faţă de această parte ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 2, 4, 6 şi 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 65/2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine astfel cum a fost pronunţată, fiind legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 65 din 3 aprilie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.