Liability of purchaser for unpaid excise duties on mineral oils: evidentiary requirements for fiscal warehouse origin and application of the strict holder presumption

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea formulată şi precizată ulterior, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Alba şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 385 din 29 septembrie 2011, emisă de agenţie şi anularea parţială a Deciziei de impunere nr. 39 din 20.01.2010, emisă de direcţie în baza Raportului de inspecţie fiscala nr. x din 20.01.2010, cu consecinţa exonerării societăţii de la plata sumelor instituite prin actul fiscal atacat, în cuantum total de 7.601.460 RON reprezentând 624.422 RON, taxa pe valoare adăugată, 406.451 RON, accesorii aferente taxei pe valoare adăugată, 2.754.324 RON accize şi 3.816.263 RON - accesorii aferente accizelor.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 01.01.2004 - 30.06.2008, societatea a fost supusă unei inspecţii fiscale având ca obiect stabilirea obligaţiilor fiscale datorate la bugetul de stat, respectiv impozit pe venitul microîntreprinderilor, impozit pe profit, TVA şi accize, inspecţie finalizată prin întocmirea Raportului de inspecţie fiscala nr. x din 20.01.2010, pe baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 39 din 20.01.2010, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii suplimentare de plată, acte pe care le consideră nelegale.

Reclamanta a arătat că împotriva deciziei de impunere a formulat contestaţie, aceasta fiind respinsă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Decizia nr. 385 din 29 septembrie 2011.

Cu privire la capitolul referitor la TVA, reclamanta a arătat că nu este în discuţie suma de 8.101 RON (6.943 + 1.158 RON), suma totală contestată fiind de 1.030.873 RON, compusă din 624.422 RON, sumă suplimentar stabilită, şi 406.451 RON, reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere.

În opinia sa, nu există o bază legală de impunere atât pentru accizele imputate prin decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscala, cât şi pentru taxa pe valoarea adăugată imputată şi contestată.

Reclamanta a susţinut că nu datorează accize şi pe cale de consecinţa nici TVA aferent acestora, deoarece acestea au fost incluse în preţul de achiziţie al combustibilului, preţ înscris pe facturile emise de furnizori, în care era cuprinsă şi acciza. Toate plăţile au fost făcute aşa cum prevede C. fisc., adică prin sistemul bancar, cu ordin de plată.

De asemenea, operaţiunile comerciale între furnizorii societăţii reclamante care trebuiau să facă dovada că s-au aprovizionat de la un antrepozit fiscal, că au evidenţiat şi plătit acciza, au beneficiat din punctul de vedere al societăţii reclamante de prezumţia de legalitate. Aceasta prezumţie de legalitate se justifică prin faptul că, pe lângă facturile fiscale emise în conformitate cu art. 155 din C. fisc., societăţile furnizoare însoţeau livrările şi de declaraţii de conformitate, provenind de la diferite antrepozite fiscale şi purtând ştampila acestora.

Împrejurarea că, la momentul controalelor efective ale organelor fiscale, societăţile furnizoare nu au putut dovedi realitatea relaţiilor comerciale cu antrepozitele fiscale, a documentelor şi a actelor justificative de plata a accizelor, nu incumbă societăţii reclamante, neexistând nicio dovadă a vreunei conivenţe frauduloase între societate şi firmele furnizoare.

Referitor la capitolul accize, reclamanta a susţinut că se contestă suma de 2.754.324 RON, cu titlu de obligaţie fiscală suplimentară, şi sumele accesorii, aferente acestei sume, în cuantum de 3.758.445 RON, cu titlu de majorări de întârziere, şi de 57.818 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, suma totală contestată la capitolul accize fiind de 6.570.587 RON, reprezentând obligaţie suplimentară de bază, plus majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere.

Raportat la suma totală imputată prin raportul de inspecţie fiscala (7.677.453 RON), societatea reclamant a contestat suma de 7.601.460 RON, reprezentând accize şi TVA aferent acestora.

Reclamanta a arătat că societatea nu s-a aprovizionat din antrepozite fiscale, ci de la societăţi comerciale care i-au prezentat documente din care rezulta ca acestea s-au aprovizionat din antrepozite fiscale. În preţul produselor achitate de societate a fost cuprinsă şi acciza, stabilirea obligaţiei de plata a accizelor în sarcina sa fiind lipsită de temei fiscal şi suport legal.

Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a solicitat respingerea acţiunii, susţinând, în esenţă, că, din verificările încrucişate, a rezultat că majoritatea furnizorilor direcţi ai societăţii reclamante nu au avut relaţii economice cu antrepozitarii verificaţi, deşi conform declaraţiilor de conformitate anexate facturilor, aceştia au fost clienţi direcţi ai antrepozitelor fiscale de producţie. A reieşit astfel că o parte din produsele petroliere achiziţionate, pentru care s-au impus accizele contestate în prezentul litigiu, nu au fost aprovizionate din antrepozite fiscale autorizate şi, ca atare, pentru produsele respective, acciza nu a fost plătită.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 34 din 10 februarie 2014, a respins, ca nefondată, acţiunea şi capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia de impunere nr. 39 din 20 ianuarie 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Alba, în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, au fost stabilite următoarele obligaţii fiscale contestate de reclamantă:

- 624.422 RON, taxa pe valoare adăugată

- 406.451 RON, accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată

- 2.754.324 RON, accize

- 3.816.263 RON, accesorii aferente accizelor.

Cu privire la suma de 2.754.324 RON, reprezentând accize, autoritatea pârâtă a reţinut că în perioada supusă inspecţiei fiscale (01.04.2004 - 30.11.2006) reclamanta a achiziţionat de la diverse societăţi comerciale, uleiuri minerale, benzină şi motorină, comercializate prin staţia proprie de distribuţie.

În urma verificărilor încrucişate, a rezultat că majoritatea societăţilor furnizoare nu funcţionează la sediul social declarat, au sediul expirat sau declarat în fals la adrese inexistente, sunt înregistrate fictiv, nu au depus la organele fiscale teritoriale declaraţiile fiscale privind obligaţiile de plată la bugetul statului, asociaţii, administratorii nu locuiesc la adresele declarate, se află în cercetare penală în legătură cu comercializarea uleiurilor minerale.

De asemenea, s-a reţinut că facturile fiscale de aprovizionare au înscrise ca mijloace de transport diverse autovehicule care nu există, sunt radiate sau atribuite unor mijloace de transport improprii transportului, iar declaraţiile de conformitate care au însoţit o parte din aceste facturi fiscale nu cuprind toate elementele de identificare a furnizorului, antrepozitului sau caracteristicile produsului.

Concluzionând, organele de inspecţie au stabilit că reclamanta se încadrează în prevederile art. 178 alin. (5) din C. fisc. în vigoare la data achiziţiilor de combustibili, astfel că datorează accize pentru cantităţile de combustibil auto achiziţionate în perioada menţionată, de la diverse societăţi comerciale, neputând face dovada că au provenit dintr-un antrepozit fiscal autorizat pentru producţie şi că pentru respectivele uleiuri minerale acciza a fost plătită.

Referitor la TVA în sumă de 38.616 RON, s-a reţinut că în perioada octombrie 2005 - septembrie 2006 reclamanta şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA pe bază a trei facturi fiscale în copie xerox, cu încălcarea dispoziţiilor art. 145 alin. (8) lit. a) din C. fisc. şi a pct. 51 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 44/2004.

Cu privire la TVA în sumă de 62.484 RON, organele fiscale au stabilit că reclamanta avea obligaţia ajustării TVA deductibilă în sumă de 290.245 RON, aferentă imobilului construit (spaţii de cazare şi alimentaţie), în condiţiile în care acesta a fost folosit de o persoană impozabilă pentru operaţiuni care nu dau drept de deducere, respectiv operaţiuni de închiriere, iar societatea nu a optat pentru taxarea acestei operaţiuni.

Prin Decizia nr. 385 din 29 septembrie 2011, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere, pentru suma totală de 7.601.460 RON.

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta a susţinut că suma totală contestată la capitolul TVA este de 1.030.873 RON, din care 624.422 RON reprezintă TVA stabilită suplimentar şi 406.451 RON, majorări şi penalităţi de întârziere. Prin concluziile scrise, aceasta a menţionat că îşi însuşeşte cele patru sume menţionate în pagina 22 a expertizei contabile judiciare în sumă de 119.805 RON, sumă care, urmează a fi scăzută din suma totală imputată reclamantei, respectiv 7.677.453 RON.

Aşa fiind, deşi în cuantumul total al TVA contestat de 624.244 RON intră şi TVA în sumă de 38.616 RON şi cel în sumă de 62.484 RON, având în vedere că reclamanta nu îşi face apărări pe aceste sume şi, mai mult şi le însuşeşte, prima instanţă a reţinut că reclamanta contestă în fapt doar TVA în sumă de 523.322 RON, reprezentând TVA aferent accizelor stabilită suplimentar şi accesoriile aferente TVA în sumă de 395.847 RON. În plus, contestă suma de 2.754.324 RON, reprezentând accize şi suma de 3.816.263 RON, accesorii aferente accizelor.

Sub acest aspect, judecătorul fondului a reţinut că actele administrativ-fiscale atacate sunt legal întocmite.

Pe fond, a apreciat că operaţiunile de aprovizionare cu combustibili efectuate de reclamantă de la cei 22 furnizori în cauză au la bază facturi şi că aceste operaţiuni au fost înregistrate corect în contabilitatea reclamantei.

De asemenea, este de necontestat faptul că tranzacţiile derulate între societatea reclamantă şi cei 22 de furnizori respectă toate reglementările legale aplicabile în domeniu, reclamanta înregistrând toate achiziţiile de motorină şi benzină în evidenţa contabilă şi fiscală şi efectuând plata furnizorilor prin conturile sale bancare.

Prima instanţă a apreciat însă că pentru uleiurile minerale achiziţionate de la cele 22 de societăţi menţionate în raportul de inspecţie fiscală reclamanta datorează accize.

Uleiurile minerale constituie produse accizabile în sensul art. 163 lit. a) raportat la art. 162 lit. g) din Legea nr. 571/2003, în forma în vigoare la momentul operaţiunilor comerciale controlate, acciza devenind exigibilă, conform art. 165 şi 192 din Legea nr. 571/2003, la data când produsul este eliberat pentru consum în România.

În cauză, s-a reţinut că la momentul livrării motorinei şi benzinei către reclamantă acciza datorată pentru comercializarea acesteia era exigibilă, iar reclamantei îi era interzis prin lege deţinerea uleiurilor minerale pentru care nu era plătită acciza către bugetul de stat, neconformarea sa acestei interdicţii transformând-o în debitoarea acestei taxe către bugetul de stat.

Astfel, nefiind relevant dacă valoarea facturilor emise de cele 22 de societăţi reclamantei aveau incluse în valoarea lor sau nu acciza, precum şi faptul că a plătit contravaloarea ei acestor societăţi, interesând sub aspectul cauzei de faţă numai plata accizei către bugetul de stat.

Declaraţiile de conformitate care i-au fost prezentate şi care, în opinia reclamantei, erau menite să garanteze că produsul a ieşit din antrepozitul fiscal cu acciza plătită, nu erau de natură a da o puternică aparenţă de legalitate operaţiunii comerciale ce a făcut obiectul controlului, având în vedere şi prevederile art. 195 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 dar şi interdicţia prevăzută de pct. 3 din Titlul VII din H.G. nr. 44/2004.

Prima instanţă a apreciat că este lipsit de relevanţă dacă reclamanta se face sau nu vinovată de faptul că deţine carburanţi cărora nu li se poate confirma provenienţa, suficient şi îndestulător fiind faptul că acestea figurează în evidenţele sale şi că pentru ele nu se poate dovedi că au fost achitate accizele aferente.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că societăţile furnizoare aveau obligaţia să plătească accizele aferente cantităţilor de produse livrate, s-a reţinut că, în aplicarea art. 192 alin. (1) şi (2) din C. fisc., acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat pentru consum în România, eliberarea în consum fiind definită de dispoziţiile art. 166 alin. (1) din C. fisc..

De asemenea, a apreciat că nu este necesară existenţa unei conivenţe frauduloase între reclamantă şi firmele furnizoare pentru stabilirea TVA suplimentară, dreptul de deducere a TVA neputând fi exercitat pe baza unor documente justificative care cuprind menţiuni incomplete sau care nu corespund realităţii.

Aşa fiind, prima instanţă a înlăturat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de cei trei experţi judiciari.

Cât priveşte constatările organelor penale în Dosarul nr. x/2007 şi Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a administratorului societăţii, din 20 martie 2008, judecătorul fondului a reţinut că înlăturarea răspunderii penale a administratorului societăţii nu determină în mod automat şi exonerarea de răspundere fiscală, plata accizei nefiind condiţionată de caracterul infracţional al operaţiunilor comerciale desfăşurate.

În consecinţă, judecătorul fondului a apreciat că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 178 alin. (5) din C. fisc., coroborate cu pct. 3 din Titlul VII din H.G. nr. 44/2004, astfel cum au apreciat organele fiscale, având în vedere că facturile deţinute de reclamantă nu reflectă nici cuantumul şi nici plata accizei şi nici nu au fost aduse alte dovezi care să ateste că s-a plătit acciza.

3. Calea de atac exercitată

Recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 34 din 10 februarie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia. Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii.

Neregulile constatate la nivelul anului 2010 de către organele fiscale nu pot constitui un argument pentru obligarea societăţii la plata accizei pentru tranzacţiile din anii 2004-2006.

Acciza este exigibilă la momentul eliberării pentru consum, iar plătitor al accizei este antrepozitarul autorizat, care nu poate elibera în consum combustibil fără dovada plăţii, prin documentul de plată cu confirmarea băncii, iar în factura fiscală se evidenţiază distinct valoarea accizelor plătite.

Împrejurarea că la momentul controalelor efective ale organelor fiscale, societăţile vânzătoare nu au putut dovedi realitatea relaţiilor comerciale cu antrepozitele fiscale, a documentelor şi a actelor justificative de plată a accizelor, nu incumbă societăţii recurente.

Faptul că în raportul de inspecţie fiscală se menţionează că unii dintre furnizorii controlaţi au fost trecuţi pe lista contribuabililor inactivi, nu funcţionează la sediul social declarat în acte, nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere pentru aceste societăţi.

Datorită declaraţiilor de conformitate şi a facturilor fiscale prezentate de recurentă, operaţiunile comerciale încheiate au o puternică aparenţă de legalitate.

Plăţile au fost făcute prin viramente bancare, susţine recurenta, de unde rezultă că societăţile vânzătoare existau la acea dată.

Preţul de achiziţie al produselor, stabilit pentru toate tranzacţiile achitate, cu toate cele 77 societăţi, este sensibil egal, ceea ce înseamnă, în opinia recurentei, că acciza a fost plătită.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu are relevanţă dacă societatea este sau nu vinovată de deţinerea de carburanţi cărora nu li se poate confirma provenienţa şi plata accizelor, atâta timp cât prin Ordonanţa nr. 13/P/2007 s-a stabilit, în urma probatoriului administrat în cauză, să cele 111 tranzacţii încheiate cu cele 22 de societăţi sunt reale, că plăţile facturilor s-au efectuat prin bancă şi că din datele comunicate de bancă rezultă că şi firmele furnizoare au efectuat plăţile tot prin bancă şi că în preţul real plătit este inclusă acciza.

Toţi furnizorii recurentei erau înregistraţi la ORC, aveau cod unic de înregistrare, cont deschis la bancă, au prezentat documentele însoţitoare cu datele obligatorii, conform art. 187 C. fisc.

Şi expertiza întocmită în dosar a concluzionat în sensul că "pentru achiziţiile de uleiuri minimale de la furnizorii menţionaţi în raportul de inspecţie fiscală, societatea reclamantă a suportat şi valoarea accizelor incluse în preţul plătit".

4. Apărările formulate de intimatele-pârâte Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Alba şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Prin întâmpinare, intimatele susţin că nu este necesară dovada unei conivenţe frauduloase între reclamantă şi firmele furnizoare pentru stabilirea TVA suplimentară, dreptul de deducere a TVA neputând fi exercitat pe baza unor documente justificative care cuprind menţiuni incomplete sau care nu corespund realităţii.

În ceea ce priveşte declaraţiile de conformitate de care se prevalează reclamanta pentru exonerarea de la plata accizelor, intimatele susţin că acestea nu cuprind date privitoare la provenienţa produsului, caracteristicile tehnice şi plata accizei de către antrepozitarul fiscal.

Art. 239 C. fisc. interzice orice operaţiune comercială cu uleiuri care nu provin din antrepozite fiscale de producţie, iar potrivit art. 6 alin. (1) titlul VII din H.G. nr. 44/2004 sunt permise numai operaţiuni comerciale cu uleiuri minerale a căror provenienţă pe tot parcursul economic poate fi dovedită ca fiind de la un antrepozitar autorizat pentru producţie sau importator.

Privitor la constatările organelor penale în Dosarul nr. x/2007, se precizează faptul că prin raportul de inspecţie fiscală s-a urmărit dovedirea provenienţei produselor petroliere aprovizionate, nu realitatea tranzacţiilor derulate, iar verificările au demonstrat că o parte dintre produsele petroliere nu au fost aprovizionate din antrepozite fiscale autorizate.

II. Considerentele Înaltei Curţi - instanţa competentă să soluţioneze calea de atac extraordinară exercitată

1. Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

În primul rând, se va constata că recurenta-reclamantă şi-a însuşit în faţa instanţei de fond debitul în sumă de 119.805 RON menţionat la pagina 22 a expertizei contabile judiciare (38.616+1.158 +69.427 +10.604 RON), iar motivele de recurs nu conţin critici cu privire la aceasta, cum de altfel nu s-au formulat critici nici prin acţiunea introductivă, concluzia firească fiind aceea că suma este stabilită cu titlu definitiv.

În ceea ce priveşte sumele contestate, instanţa de fond a reţinut că reclamantei îi era interzis prin lege deţinerea uleiurilor minerale pentru care nu era plătită acciza către bugetul de stat, neconformarea sa acestei interdicţii transformând-o în debitoarea acestei taxe.

Mai reţine prima instanţă nerelevanţa împrejurării că facturile emise de cele 22 de societăţi aveau inclusă în valoarea lor sau nu acciza, precum şi faptul că s-a plătit contravaloarea produselor, indicându-se drept temei legal disp.art. 166 alin. (1), art. 178 alin. (5), art. 192 alin. (1) şi (2) şi art. 195 alin. (1) C. fisc. şi pct. 3 Titlul VII din H.G. nr. 44/2004.

Potrivit art. 178 alin. (5) C. fisc., în forma aplicabilă începând cu data de 01.01.2004, deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada plăţii accizelor, atrage plata acestora.

Art. 166 alin. (1) lit. a) şi e) C. fisc. stabileşte că eliberarea pentru consum reprezintă orice ieşire a produselor accizabile din regimul suspensiv sau orice deţinere în afara regimului suspensiv a produselor accizabile care nu au fost introduse în sistemul de accizare.

Momentul exigibilităţii accizelor este data când produsul este eliberat pentru consum în România, conform art. 166, astfel cum stipulează disp.art. 192 alin. (1) şi (2) C. fisc..

Potrivit art. 195 alin. (1) C. fisc., pentru produsele accizabile, altfel decât cele marcate, care sunt transportate sau deţinute în afara antrepozitului fiscal sau a unui antrepozit vamal, originea trebuie sa fie dovedita folosindu-se un document care va fi stabilit prin norme.

În afara antrepozitului fiscal pot fi deţinute, conform pct. 3 Titlul VII din H.G. nr. 44/2004 numai produsele accizabile pentru care accizele au fost evidenţiate distinct în documentele fiscale prevăzute de lege la momentul exigibilităţii accizelor.

Instanţa de fond a mai constatat că nu este necesară existenţa unei conivenţe între reclamantă şi firmele furnizoare pentru stabilirea TVA suplimentară, dreptul de deducere a TVA neputând fi exercitat pe baza unor documente justificative care cuprind menţiuni incomplete sau care nu corespund realităţii.

Pentru motivele expuse, prima instanţă a înlăturat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în dosar.

Soluţia este greşită, deoarece deşi se invocă dispoziţiile pct. 3 Titlul VII din H.G. nr. 44/2004, instanţa de fond a aplicat trunchiat norma legală şi nu a observat că plata accizei trebuie evidenţiată distinct în documentele fiscale prevăzute de lege la momentul exigibilităţii acesteia.

Nici organul fiscal şi nici instanţa de fond nu indică vreun act normativ/text legal care obligă societăţile cumpărătoare ce s-au aprovizionat cu uleiuri minerale, benzină şi motorină de la diverse societăţi comerciale care nu au calitatea de antrepozite fiscale, să evidenţieze distinct plata accizei.

De altfel, în cazul celorlalte operaţiuni comerciale făcute de către recurentă nu s-a solicitat ca în cuprinsul documentelor justificative să se fi evidenţiat separat plata accizei.

Împrejurarea că în prezent, cele 22 societăţi comerciale nu mai funcţionează la sediu, au sediul expirat, etc., nu conduce la obligarea recurentei de a plăti acciza, deoarece la data tranzacţiilor acestea existau, erau înregistrate la Registrul Comerţului.

Aşadar, verificarea celor 22 de societăţi comerciale era necesară să fie făcută pentru perioada 2004-2006, când aceste societăţi s-au aprovizionat de la antrepozitari.

Prezintă importanţă în speţă, deşi instanţa de fond a reţinut contrariul, că toate operaţiunile au fost înregistrate corect în contabilitate, documentele justificative conţin toate elementele obligatorii şi s-au derulat prin intermediul băncii.

Este relevantă în cauză şi soluţia dată prin Ordonanţa nr. 13/P/2007 prin care, în urma probatoriului administrat, s-a stabilit că tranzacţiile sunt reale, iar preţul a inclus şi plata accizei.

De asemenea, expertiza efectuată în prezenta cauză confirmă că achiziţionarea produselor s-a făcut în baza documentelor justificative întocmite corect şi legal, iar plata accizei a fost inclusă în preţul bunurilor achiziţionate.

Expertiza a concluzionat şi în sensul că "livrarea de uleiuri minerale dintr-un antrepozit fiscal de producţie sau eliberarea pentru consum nu este posibilă decât dacă cumpărătorul face dovada plăţii anticipate a accizei în contul antrepozitarului autorizat, prezentând acestuia documentul de plată".

Recurenta-reclamantă nu s-a aprovizionat de la antrepozitarii autorizaţi şi nu avea obligaţia plăţii accizei, iar în ipoteza în care nu se poate face dovada că produsele accizabile deţinute provin de la un antrepozit fiscal, cel obligat să plătească acciza nu poate fi decât societatea comercială care a cumpărat produsul de la antrepozitul fiscal, administrativ, etc.

În acest sens s-a făcut şi precizarea în cuprinsul C. fisc. şi a Normelor metodologice, începând cu 01.01.2007, conform art. 178 C. fisc. şi pct. 7(4) din Norme.

Faţă de acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul, urmând a se casa sentinţa atacată şi a se admite acţiunea formulată, iar actele administrative fiscale vor fi anulate pentru nelegalitate, respectiv Decizia de impunere nr. 39/2010, RIF nr. 29/2010 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 385/2011, mai puţin suma de 119.805 RON recunoscută de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 34 din 10 februarie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Admite acţiunea. Anulează Decizia de impunere nr. 39/2010, Raportul de inspecţie fiscală nr. 29/2010 şi Decizia nr. 385/2011.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2015.