Local property tax assessment upheld; expert fee award reformed to 7,000 RON

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţiile instanţei de fond

1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 6 Bucureşti - Serviciul Public Pentru Finanţe Publice Locale, anularea deciziei de impunere nr. 27019 din 13.04.2010 privind creanţele datorate bugetului local în perioada 2005-2009 şi a Deciziei de impunere nr. 27018 din 13 aprilie 2010 privind creanţele datorate bugetului local în anul 2010, respectiv anularea dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei din 12 mai 2010.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:

Referitor la Decizia de impunere nr. 27019 din 13 aprilie 2010 privind creanţele datorate bugetului local în perioada 2005-2009, reclamanta a susţinut că în mod eronat S.C. A. S.A. a fost obligată la plata accesoriilor pe anii 2005-2009, atâta vreme cât nu se poate reţine culpa clubului în ceea ce priveşte achitarea cu întârziere a taxei pe construcţii, ca urmare a unei imposibilităţi obiective în ceea ce priveşte stabilirea bazei de impozitare datorita neîndeplinirii obligaţiei de comunicare a valorii de inventar a clădirilor de către administratorul Ministerul Apărării Naţionale B.

În ceea ce priveşte taxa pe clădiri pentru anul 2009, reclamanta a arătat că în mod eronat pârâta a aplicat cota de 10% asupra valorii de inventar a clădirilor situate în Bucureşti, sector 6, B-dul Ghencea, întrucât, prin efectul legii, clădirile la care s-au efectuat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere se consideră reevaluate, motiv pentru care trebuia aplicată cota de impozitare de 1,5%.

Referitor la Decizia de impunere nr. 27018 din 13 aprilie 2010 privind creanţele datorate bugetului local în perioada 2005-2009, reclamanta a arătat că pârâta nu a avut în vedere la stabilirea taxei pe clădiri datorate de reclamantă pentru semestrul I al anului 2010 dispoziţiile imperative ale art. 253 alin. (4) din C. fisc. coroborate cu dispoziţiile pct. 54, alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. şi nici prevederile art. 4 lit. b) din Ordinul nr. 3471 din 25.11.2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe corporale aflate in patrimoniul instituţiilor publice.

1.2. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, apreciind că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, astfel că datorează taxă pe clădiri şi teren cu accesorii, conform deciziei de impunere nr. 27018 din 13.04.2010 şi taxa pe clădiri şi teren conform Deciziei de impunere nr. 27019/13.04.2010.

1.3. În şedinţa publică din data de 23.05.2011, reclamanta a depus o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, instanţa sesizând Curtea Constituţională prin încheierea din data de 7.11.2011 cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de către reclamantă, excepţie respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 438 din data de 3 mai 2012 .

1.4. Prin precizările depuse la data de 21.09.2011, pârâta a comunicat că, urmare a rezilierii contractului de închiriere nr. x/2009 începând cu data de 17.05.2010, reziliere ce i-a fost comunicată la data de 29.06.2011, sumele din decizia de impunere nr. 27018 din 13.04.2010 privind creanţele datorate bugetului local în anul 2010, se modifică după cum urmează: taxă clădiri 874.739,29 RON, taxă teren: 17.092,11 RON - total: 891.831,40 RON.

1.5. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1511 din 29 aprilie 2013, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

1.6. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

În speţă, la data de 07.01.2004 a fost încheiat între Ministerul Apărării Naţionale, prin B. Bucureşti, şi S.C. A. S.A, contractul de închiriere nr. A-37, având ca obiect închirierea imobilului format din construcţie în suprafaţă de 44.796,67 mp şi terenuri în suprafaţă de 54.548,70 mp, situate în bd. Ghencea, Bucureşti, scopul închirierii fiind "desfăşurarea activităţilor destinate jocului de fotbal profesionist" (art. 2), iar termenul închirierii de 2 ani, începând cu data de 07.01.2004 şi până la data de 07.01.2006. (art. 4).

Prin actele adiţionale nr. 1 din data de 23.01.2006, respectiv nr. 2 din data de 30.11.2006, la contractul de închiriere nr. A37, termenul de închiriere a fost prelungit cu doi ani, începând cu data de 07.01.2006, până la data de 07.01.2008.

La data de 23.12.2009 a fost încheiat un nou contract de închiriere, nr. A7220, între Ministerul Apărării Naţionale, prin B., în calitate de administrator, şi S.C. A. S.A., în calitate de chiriaş, având ca obiect închirierea imobilului format din construcţie în suprafaţă de 35.484,27mp şi teren în suprafaţă de 55.374 mp, situat în Bucureşti, bd. Ghencea, (art. 1), scopul închirierii fiind desfăşurarea activităţilor destinate jocului de fotbal profesionist (art. 2), iar termenul închirierii de 4 ani, respectiv de la data de 07.01.2010 până la data de 07.01.2014 (art. 4).

Imobilul situat în Bucureşti, Sector 6, B-dul Ghencea nr. 45, este cunoscut sub denumirea de C., aparţine domeniului public al statului, fiind administrat de Ministerul Apărării Naţionale, prin B. Bucureşti, cunoscută sub denumirea de Clubul Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti, iar în baza contractelor menţionate anterior, a fost închiriat reclamantei S.C. A. S.A., aspecte necontestate.

Deşi pentru perioada 08.01.2008 - 06.01.2010 nu există un contract încheiat în formă scrisă între reclamanta S.C. A. S.A. şi administratorul imobilului, Ministerul Apărării Naţionale, prin B. Bucureşti, prima instanţă a reţinut că este de notorietate că reclamanta, titulara uneia dintre cele mai importante echipe de fotbal din România, a folosit imobilul în discuţie, în acelaşi scop, "desfăşurarea activităţilor destinate jocului de fotbal profesionist", situaţie de fapt confirmată şi de împrejurarea că reclamanta a plătit contravaloarea chiriei lunare, în cuantum de 6.000 euro/lună, inclusiv pentru această perioadă, la valoarea chiriei stabilite prin actul adiţional nr. 1 din data de 23.01.2006 şi menţinută prin actul adiţional nr. 2 din data de 30.11.2006, potrivit adresei nr. A504 din 31.01.2013, comunicată de Clubul Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti la solicitarea instanţei.

Mai mult, în această perioadă reclamanta a efectuat lucrări de investiţii şi modernizare a imobilului, potrivit procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. A6388 din 7.12.2008, astfel încât prima instanţă a înlăturat susţinerea reclamantei referitoare la lipsa calităţii sale de chiriaş pentru această perioadă, în condiţiile în care relaţiile contractuale au continuat între cele două părţi în aceleaşi condiţii, ambele părţi îndeplinindu-şi obligaţiile sinalagmatice reciproce, administratorul imobilului recunoscând continuarea raporturilor contractuale în temeiul tacitei relocaţiuni.

Prima instanţă a apreciat că susţinerea reclamantei, referitoare la imposibilitatea operării tacitei relocaţiuni în cauza de faţă, dată fiind natura proprietăţii - bun aparţinând domeniului public al statului -, nu este susţinută de nicio dispoziţie legală, după cum nu se justifică de nici un principiu ce stă la baza diferenţierii regimului juridic aplicabil proprietăţii private faţă de cel aplicabil proprietăţii publice.

Astfel, tacita relocaţiune, reglementată în perioada de referinţă de dispoziţiile art. 1437 din C. civ. nu face nicio diferenţiere în funcţie de natura dreptului supus închirierii.

Totodată, judecătorul fondului a reţinut, ca un ultim element al situaţiei de fapt, împrejurarea că, în cuprinsul contractului de închiriere nr. A37 din 7.01.2004 (art. 9), s-a stipulat în mod expres că plata impozitului cade în sarcina chiriaşului, conform prevederilor H.G. nr. 561/2003, iar în cuprinsul contractului de închiriere nr. A7220 din 23.12.2009 (art. 9) că "plata impozitului pe clădirile şi terenurile închiriate se efectuează conform legislaţiei în vigoare".

Prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, în forma în vigoare în perioada avută în vedere de organul fiscal, astfel cum au fost verificate sub aspectul constituţionalităţii, în raport de dispoziţiile art. 16 şi art. 56 din Constituţia României, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 438 din 3 mai 2012, precum şi pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004.

Judecătorul fondului a reţinut că nu se contestă că, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri, respectiv taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, cotă care la nivelul municipiului Bucureşti se stabileşte prin hotărâre, de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar valoarea de inventar a clădirii este, de regulă, valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, astfel cum este înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii.

Dispoziţiile art. 253 alin. (1) din C. fisc. reglementează anumite modificări asupra valorii de inventar, cu relevanţă pentru determinarea bazei de impunere în calcularea impozitului/taxei, astfel: în cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%; în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului.

De asemenea, în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, cota impozitului pe clădiri se stabileşte la nivelul municipiului Bucureşti de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a făcut prima reevaluare.

Totodată, prima instanţă a subliniat că reclamanta nu a contestat cotele de impozitare, astfel cum au fost ele reglementate de H.C.G.M.B. nr. 233/2004; H.C.G.M.B.216/2005; H.C.G.M.B. nr. 300/2006; H.C.G.M.B. nr. 111/2007; H.C.G.M.B. nr. 227/2008; H.C.G.M.B. nr. 405/2009.

În raport cu argumentele reclamantei, aduse în susţinerea nelegalităţii deciziilor de impunere care vizează, în principal, o pretinsă imposibilitate obiectivă a sa de a cunoaşte valoarea de inventar a imobilelor - teren şi construcţii - închiriate, împrejurare care a pus-o în imposibilitate de a plăti taxele imputate, prima instanţă a apreciat că reclamanta nu poate invoca propria sa culpă în susţinerea neîndeplinirii unor obligaţii legale.

Astfel, pe de o parte, obligaţia de plată a taxelor (pe teren şi clădiri) este o obligaţie legală, de care reclamanta a luat cunoştinţă încă de la încheierea contractului de închiriere nr. A37 din 7.01.2004 (art. 9), iar pentru respectarea acesteia era obligată să depună declaraţiile fiscale prevăzute de art. pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, iar pe de altă parte, era obligaţia sa de a face demersuri pentru a afla valoarea de inventar a imobilelor în discuţie şi avea la îndemână pârghiile necesare pentru a obţine aceste informaţii, pasivitatea sa în relaţiile cu administratorul bunurilor, neputând fi o împrejurare care să determine înlăturarea obligaţiei legale de plată.

Reclamanta a pierdut din vedere faptul că taxele imputate prin actele de impunere sunt rezultatul neîndeplinirii unor obligaţii fiscale pe care S.C. A. S.A. le are în cadrul unui raport juridic de drept fiscal cu Statul Român şi care îşi au izvorul în folosinţa bunurilor proprietatea publică a statului, pe când relaţiile contractuale cu Ministerul Apărării Naţionale, prin B. Bucureşti/Clubul Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti îşi au izvorul în contractele de închiriere încheiate, care are aptitudinea de a crea raporturi juridice contractuale şi de a pretinde îndeplinirea unor obligaţii, precum cea de comunicare a valorii de inventar, în lipsa îndeplinirii acestei obligaţii, reclamanta având la îndemână pârghiile prevăzute în contract împotriva contractantului său.

Prima instanţă a considerat că nici măcar în privinţa majorărilor de întârziere nu se poate reţine apărarea reclamantei, în condiţiile în care aceasta nu a dovedit că ar fi făcut un efort minim pentru a afla valorile de inventar ale bunurilor, pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile de depunere a declaraţiilor fiscale.

Astfel, reclamanta avea o obligaţie activă de a se informa şi a declara datele necesare, şi nu una pasivă, de a aştepta să fie informată cu privire la valoarea de inventar, pentru a depune declaraţiile, în baza cărora să se calculeze taxele respective.

În ceea ce priveşte argumentele reclamantei referitoare la intervenirea amortizării pentru o mare parte a clădirilor ce fac obiectul deciziilor de impunere, prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt pe care îşi întemeiază reclamanta argumentele este reprezentată de o menţiune din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nr. 27009 din 13 aprilie 2010, potrivit căreia clădirile supuse impozitării sunt construite începând cu anul 1889, astfel încât valoarea impozabilă trebuia redusă cu 15%.

Or, în raportul de inspecţie fiscală (aflat la filele 21 - 51, vol. I) nu se menţionează anul 1889 ca an de construire a unor clădiri, iar din documentele contabile puse la dispoziţie de către B., clădirile au fost construite între 1960 - 1994.

Mai mult, din balanţele de verificare (cont 281) întocmite de D., anterior preluării administrării de către B., rezultă că valorile de inventar ale construcţiilor nu erau recuperate integral pe calea amortizării, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 253 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., adică valoarea impozabilă nu se poate reduce cu 15%, iar din nota contabilă nr. 023/2008 şi corectarea evidenţelor contabile în anul 2008 de către U.M nr. 02301, rezultă că noul administrator apreciază că în cauză clădirile închiriate nu sunt supuse amortizării, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice.

Dincolo de natura bunurilor şi incidenţa sau nu a amortizării contabile pentru clădirile din C., prima instanţă a subliniat că prevederile art. 253 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. ar fi fost incidente în condiţiile în care din evidenţele contabile ale Unităţii Militare nr. 02301 rezulta că ar fi intervenit amortizarea contabilă.

Astfel, a reţinut că la data de 31.12.2008 a fost efectuată o corecţie, la nivelul înregistrărilor contabile, a valorii imobilului format din construcţie în suprafaţă de 44.796,67 mp şi terenuri în suprafaţă de 54.548,70 mp, situate în bd. Ghencea, Bucureşti, în baza notei contabile nr. 023/2008, aspect confirmat de către expertul tehnic judiciar E. în raportul de expertiză întocmit, înlocuindu-se valoarea netă a clădirilor cu valoarea întregită cu valoarea amortizării ce fusese calculată la nivelul datei de 31.12.2005, prin aplicarea exceptării amortizării bunurilor proprietate publică, prevăzută de art. din O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice.

Aşa fiind, judecătorul fondului a înlăturat toate argumentele reclamantei referitoare la aplicarea cu prioritate a cotei de impunere redusă, pentru clădirile a căror valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, faţă de cota de impunere majorată pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

În ceea ce priveşte reevaluarea, prima instanţă a reţinut că reclamanta a invocat dispoziţiile art. 55 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., omiţând, însă, să precizeze care anume clădiri au făcut obiect al lucrărilor de modernizare.

Or, din situaţia centralizatoare a lucrărilor de investiţii şi modernizare efectuate la data de 31.12.2008, reiese faptul că s-au efectuat lucrări de modernizare şi de investiţii preponderent la clădiri care nu sunt supuse impozitării (execuţie gard, tabelă marcaj, bănci rezervă, porţi accesamenajare spaţii parcare pentru autocare, tâmplărie aluminiu, confecţionat şi montat gard parcare tribună oficială, confecţionat balustrade intrare şi uşi metalice trib. I, lucrări amenajare interior - exterior, lucrări instalaţii electrice, grilaj mobil cu lamelă plină microperforată, pavaje, borduri, blocheţi, forare puţ, instalaţii electrice acces parcări şi tribune, lucrări reparaţii interioare, confecţionare şi montare copertină din tablă, mochetare spaţii), astfel încât nu pot fi aplicate dispoziţiile din art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004.

În privinţa lucrărilor de modernizări şi investiţii în valoare de 554.264,36 RON, la clădiri supuse impozitării (sală conferinţă, sală sport, sala UEFA, grup sanitar sală sport, grup sanitar sală conferinţă, tâmplărie aluminiu, tâmplărie pvc., scări din marmură), prima instanţă a apreciat că era necesar ca reclamanta să depună o nouă declaraţie fiscală prin care să indice noua valoare a clădirilor impozabile la care a efectuat aceste lucrări, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective, potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (31) din C. fisc., interpretate în mod coroborat cu cele ale alin. (5) al aceluiaşi articol.

Prima instanţă a reţinut, dincolo de faptul că reclamanta nu a indicat nici măcar prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului litigiu, care sunt construcţiile impozabile la care au fost efectuate lucrările de modernizare în valoare de 554.264,36 RON, recepţionate la 31.12.2008, pentru a determina în ce manieră ar fi putut influenţa aplicarea dispoziţiilor din art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 taxa stabilită pentru clădiri aferentă anului 2009, că aceasta a omis alte dispoziţii relevante din normele metodologice (pct. 54 (4) şi (5), art. 55 lit. a)-e) .

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 4 lit. b) din Ordinul nr. 3471 din 25.11.2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe corporale aflate in patrimoniul instituţiilor publice, prima instanţă a reţinut că argumentul aplicabilităţii acestei dispoziţii cu caracter normativ are ca premisă intervenirea amortizării (expirarea duratei normale de funcţionare) clădirilor ce au făcut obiectul închirierii, argument înlăturat anterior, care îşi menţine valabilitatea şi în privinţa lipsei incidenţei acestei dispoziţii. În plus, o eventuală excepţie de la reevaluare nu ar determina o scutire a reclamantei de la plata taxei pe clădiri, după cum prevede expres art. 253 alin. (8) din C. fisc..

Judecătorul fondului a apreciat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată având în vedere şi precizările depuse la data de 21.09.2011 de pârâtă, ca urmare a rezilierii contractului de închiriere nr. x/2009 începând cu data de 17.05.2010, reziliere comunicată la data de 29.06.2011, potrivit căreia sumele din decizia de impunere nr. 27018 din 13 aprilie 2010 privind creanţele datorate bugetului local în anul 2010, se modifică după cum urmează: taxă clădiri 874.739,29 RON şi taxă teren: 17.092,11 RON - total: 891.831,40 RON, o va respinge ca neîntemeiată.

Totodată, a apreciat că, prin modul defectuos în care a fost efectuat şi cel de-al doilea raport de expertiză, nu a putut valorifica niciuna din concluziile acestuia, iar faţă de angajamentul luat de către reprezentantul reclamantei în şedinţa publică din data de 22.04.2013 de a plăti diferenţa de onorariu solicitată de către expertul judiciar nu a dispus cu privire la acesta.

1.5. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1459 din 12 mai 2014, a respins cererea de completare a sentinţei civile mr. 1511 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, formulată de petentul E., ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1511 din 29 aprilie 2013 a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantă, ca neîntemeiată.

În calitate de expert contabil, petentul E. a solicitat completarea sentinţei civile nr. 1511 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosar nr. x/2010.

Petentul a susţinut că a efectuat, potrivit dispoziţiei instanţei, o expertiză contabilă, iar ulterior depunerii raportului de expertiză, a prezentat instanţei pentru termenul din 25.03.2013 decontul pentru stabilirea onorariului definitiv, care se cifrează la suma de 14.400 RON.

Cu toate acestea, a arătat că instanţa de judecată din omisiune nu a obligat partea în sarcina căreia cade obligaţia achitării onorariului de expert la plata sumei menţionate, nici printr-o încheiere şi nici prin hotărârea a cărei completare o solicită.

Ulterior, petentul a precizat motivele cererii sale, invocând încheierile de şedinţă din 14.03.2011, prin care s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice in specialitatea contabilitate, cea din 07.11.2011 prin care a fost desemnat expert contabil, având şi calitatea de consultant fiscal, iar prin încheierea de şedinţa din 30.01.2012 s-a dispus să rezolve în mod exclusiv toate obiectivele enunţate in condiţiile în care avocatul reclamantei solicitase desemnarea unui expert evaluator, lucrarea fiind extrem de complexă.

Astfel, a arătat că la data de 12.09.2012 a depus la dosar raportul de expertiza contabilă judiciară prin care a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanţa de judecată, iar în data de 16.09.2012 a depus decontul care fundamentează onorariul definitiv, precizând că nu a formulat alta solicitare de majorare de onorariu faţă de suma de 14.400 RON.

Totodată, a susţinut că, faţă de dispoziţiile instanţei, în data de 20.03.2014 a depus la dosar raportul de expertiză refăcut şi a formulat, din nou, cerere de majorare a onorariului, fără a solicita nimic în plus fata de cuantumul cerut în data de 16.09.2014, în condiţiile în care fondul de timp alocat desfăşurării expertizei a crescut substanţial.

În data de 10.03.2014 a informat instanţa despre faptul ca nu este in posesia unei încheieri de şedinţa prin care sa se aprobe onorariul definitiv solicitat la care in 25.03.2014.

În fine, a susţinut că, la data de 25.03.2015, ca urmare a demersurilor sale, prima instanţă i-a comunicat că dosarul în care a efectuat rapoartele de expertiză a fost soluţionat şi faptul că nu a fost identificată o încheiere de şedinţă prin care instanţa să se fi pronunţat asupra solicitării de majorare a onorariului de expert.

Concluzionând, petentul a arătat că lucrarea solicitată de instanţa de judecată a fost una complexă, presupunând ca, pe lângă statutul de expert contabil, să îl deţină şi pe cel de consultant fiscal, astfel că se impune majorarea onorariului de expert.

Cu privire la solicitarea expertului judiciar, desemnat anterior în vederea efectuării expertizei contabil-fiscale, judecătorul fondului a reţinut că faţă de modul defectuos în care a fost efectuat şi cel de-al doilea raport de expertiză nu a fost posibilă valorificarea niciuneia dintre concluziile acestuia, avându-se în vedere şi angajamentul luat de către reclamantă prin reprezentantul acesteia de a plăti diferenţa de onorariu solicitată de către expertul judiciar, nu se impune luarea unei măsuri cu privire la această cerere.

Aşa fiind, având în vedere şi conţinutul decontului depus de către expert în susţinerea cererii de majorare a onorariului, stabilit iniţial de instanţă, prima instanţă a reţinut că solicitarea de completare a sentinţei prin majorarea cuantumului onorariului fixat anterior nu este întemeiată pe dovezi concludente care să conducă în mod neechivoc la concluzia că numărul de ore prezentat de către expert în vederea efectuării expertizei finale are la bază documente care pot fi verificate în mod obiectiv.

Totodată, a reţinut că se impune respingerea cererii şi pentru faptul că nu rezultă din acelaşi decont împrejurarea că numărul de ore prezent a fost afectat în mod real exclusiv efectuării raportului de expertiză în prezenta cauză, dar faţă de împrejurarea că raportul de expertiză astfel cum a fost ulterior refăcut nu a fost valorificat în mod eficient de către instanţă ca urmare a modului în care a fost analizat cu referire la obiective încuviinţate ulterior, precum şi faţă de obiectul cauzei şi susţinerile părţilor.

2. Recursurile exercitate

Împotriva sentinţei civile nr. 1511 din 29.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A..

Împotriva sentinţei civile nr. 1459 din 12.05.2014 pronunţată de aceeaşi instanţă în acelaşi dosar a formulat recurs E..

Recurenta-reclamantă S.C. A., în cuprinsul căii de atac a invocat ca temei legal disp. art. 3041 din C. proc. civ. şi a adus, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:

- Instanţa de fond nu a manifestat rol activ în lămurirea aspectelor contestate printr-o expertiză tehnică judiciară în specialitatea fiscalitate completă, care să stabilească în mod corect situaţia de fapt în litigiul dedus judecăţii şi să răspundă obiecţiunilor formulate;

- În mod greşit, atât organul fiscal cât şi instanţa de fond nu au luat în considerare lucrările de investiţii şi modernizare efectuate de recurentul-reclamant în anii 2007-2008 în cadrul Complexului Sportiv, ceea ce a condus la aplicarea pentru anul 2009 a unei cote de impunere de 10% în locul cotei de 1,5%;

- Obligaţiile fiscale pe anul 2010, nu au fost corect calculate. Impozitul era datorat până la 1.06.2010 şi nu pentru întreg semestrul I al anului 2010 (1.01.2010 - 30.06.2010), astfel cum în mod greşit a fost impus de organul fiscal prin actul administrativ fiscal contestat.

Recurentul E., în calitate de expert contabil desemnat în cauza dedusă judecăţii, în cuprinsul recursului formulat a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa nu a acordat cheltuielile cu onorariul de expertiză deşi expertiza însoţită de completări a fost întocmită şi depusă la dosar, a necesitat un volum mare de muncă ce justifică onorariul pretins, fiind valorificată prin prisma elementelor de fapt descrise în raportul de expertiză.

Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 6 a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant S.C. A., ca nefondat, apreciind ca temeinică şi legală sentinţa recurată, combătând criticile prezentate în cuprinsul cererii de recurs.

În esenţă, intimata-pârâtă a susţinut că în cauza dedusă judecăţii nu era necesară efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea fiscalitate, că nu au fost îndeplinite condiţiile legale care să conducă la aplicarea cotei de 1,5% în ceea ce priveşte impozitul pentru anul 2009, iar obligaţiile fiscale pe anul 2010 au fost calculate nu pe întreg semestrul I, cum eronat susţine recurentul, ci până la sfârşitul lunii mai, respectiv 31.05.2010.

Recurentul-reclamant prin Notele scrise depuse la dosar la 15.05.2015 a susţinut că: 1. instanţa de fond, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1437 din C. civ., a decis că pentru perioada 8.01.2008 - 6.01.2010 a operat tacita relocaţiune cu privire la imobilul din Bucureşti, Sector 6, B-dul Ghencea nr. 45 (C.), în lipsa unui contract încheiat în formă scrisă între recurent şi administratorul imobilului - Ministerul Apărării Naţionale, prin B. Bucureşti; 2. că obligaţiile fiscale pentru anul 2009 au fost calculate greşit prin aplicarea eronată a cotei de impozitare de 10% asupra valorii de inventar a clădirilor situate în baza sportivă F., în locul cotei de 1,5% pentru clădirile reevaluate; 3. S-a solicitat casarea sentinţei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei noi expertize contabile, precum şi desemnarea unui expert evaluator în vederea evaluării imobilelor impozabile pentru a se stabili în mod corect baza impozabilă şi cuantumul impozitului, respectiv pentru anul 2010.

Direcţia de Impozite şi Taxe locale Sector 6 prin răspunsul la Notele scrise a menţionat că acestea constituie o completare a motivelor de recurs, fiind depuse cu încălcarea art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., iar motivele invocate la pct. 1 şi 3 din aceste note nu sunt motive de ordine publică, cum eronat a susţinut recurentul.

Recurentul-reclamant pentru termenul din 17.09.2015, a depus la dosar în temeiul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ., completări ale recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1511/2013 prin care a solicitat casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

De asemenea, a solicitat să fie avute în vedere şi următoarele motive de recurs de ordine publică: 1. Prin pronunţarea sentinţei recurate, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, incidente fiind disp.art. 304 pct. 4 C. proc. civ.. A susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, menţinând în sarcina recurentului obligaţii fiscale pentru anul 2010 în sumă de 178.366,27 RON, cu titlu de taxă pe clădiri şi pe teren, urmare a unei recalculări efectuate de către organul fiscal deşi nu se putea comporta ca un organ fiscal; dispoziţiile art. 249 alin. (3) din C. fisc. citate de instanţa de fond ca fiind în vigoare la momentul emiterii deciziei de impunere şi reţinute în fundamentarea soluţiei nu erau în vigoare în forma menţionată, fiind în mod nelegal aplicate retroactiv; instanţa de fond în mod greşit a apreciat că a operat tacita relocaţiune pentru un bun aflat în proprietate publică, contrar Ordinului M109/2011; 2. Instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susţinând nulitatea deciziilor de impunere atacate; 3. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii; 4. Hotărârea instanţei de fond este netemeinică întrucât aceasta a respins acţiunea formulată de reclamant, fundamentându-şi soluţia pe un raport de expertiză pe care nu l-a omologat, considerându-l defectuos.

Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 a formulat note scrise la aceste ultime motive de recurs depuse de recurent în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că nu se încadrează în motivele de ordine publică, reiterând solicitarea de respingere a recursului ca nefondat.

3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurentul-reclamant S.C. A., reţine că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile recurentului-reclamant privind lipsa rolului activ al judecătorului fondului cu referire la expertiza tehnică judiciară în specialitatea fiscalitate nu sunt întemeiate.

Din actele dosarului rezultă că instanţa de fond a încuviinţat proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea fiscalitate, cu respectarea dispoziţiilor art. 201 şi urm. C. proc. civ.

Analiza criticilor de nelegalitate, înfăţişate de reclamantă în cererea de chemare în judecată care vizau anularea deciziilor de impunere constate este atributul exclusiv al instanţei de judecată, rezervat constituţional, astfel că expertul-consultant fiscal nu are temei legal/competenţa legală pentru a lămuri aspectele de legalitate invocate de reclamant.

În altă ordine, cu privire la calculul obligaţiilor fiscale, recurenta-reclamantă nu a dovedit că a formulat obiecţiunile în termenul stabilit pentru depunerea acestora şi a solicitat expertiză contrarie cu respectarea dispoziţiilor art. 212 alin. (2) din C. proc. civ.

De altfel, reclamanta a contestat calculul/cuantumul impozitului prin prisma modului/obligaţiilor de reevaluare/amortizare a mijloacelor fixe de către un terţ în cauza de faţă, situaţie în care nu se impunea administrarea probei cu expertiză.

Referitor la administrarea probei cu expertiza având ca obiectiv evaluarea terenurilor şi clădirilor situate în Municipiul Bucureşti, B-dul Ghencea nr. 45, Sector 6, se reţine că sunt neîntemeiate argumentele recurentei-reclamante invocate în justificarea admiterii acestei probe.

În ceea ce priveşte impozitul pe clădiri, în conformitate cu dispoziţiile art. 253 alin. (1), (3) şi (5) din C. fisc., acesta se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, valoare ce se află înregistrată în contabilitatea persoanei juridice Clubul Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti, documentele respective producând efecte juridice.

Dacă recurenta-reclamantă era nemulţumită de modul în care s-a efectuat reevaluarea, trebuia să se adreseze celui care a efectuat evaluarea, respectiv Ministerului Apărării Naţionale. Reevaluarea s-a efectuat în conformitate cu Legea nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice şi a Ordinului nr. 3471/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe corporale aflate în patrimoniul instituţiilor publice, instituţia publică emiţând în acest sens un act administrativ reprezentat de procesul-verbal de reevaluare a mijloacelor fixe corporale nr. A7151 din 22 decembrie 2009.

Nu pot exista pentru aceleaşi bunuri valori de inventar diferite - una care s-ar avea în vedere pentru determinarea taxelor şi impozitelor şi care nu s-ar regăsi în contabilitatea persoanei juridice - şi o altă valoare care s-ar regăsi în contabilitatea persoanei juridice, valoare de inventar pe care, conform prevederilor legale, organul fiscal o poate lua în considerare la stabilire taxei pe clădiri este cea înregistrată în contabilitatea persoanei juridice.

Prin urmare, expertiza nu poate fi opozabilă persoanei juridice care face reevaluarea şi nici nu poate avea consecinţe/efecte în ceea ce priveşte înscrierile în contabilitatea acesteia, astfel că proba solicitată nu era concludentă în cauza dedusă judecăţii.

Referitor la impozitul pe teren, acesta se calculează prin luarea în considerare a suprafeţei deţinute şi nu a valorii de inventar, astfel că expertiza solicitată este fără relevanţă în cauza de faţă cu privire la acest tip de impozit.

În altă ordine, se reţine că susţinerile recurentei-reclamante atât din Notele scrise depuse la dosar la 15.05.2015, cât şi din cuprinsul completărilor motivelor de recurs depuse la dosar la 15.09.2015 pentru termenul din 17.09.2015, referitoare la interpretarea dată de instanţa de fond în privinţa tacitei relocaţiuni pentru perioada 8.01.2008 - 6.01.2010, nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 din C. proc. civ., nici motivelor de ordine publică şi nu se încadrează în prevederile art. 306 alin. (2) din C. proc. civ.. Pe de altă parte, acestea au fost invocate/formulate cu încălcarea dispoziţiilor art. 301, art. 3021 lit. c), art. 303 alin. (1), (2) C. proc. civ., astfel că devin incidente dispoziţiile, art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Dincolo de aceste aspecte, recurenta-reclamantă a folosit imobilul în perioada menţionată şi a plătit chirie lunară, fapt necontestat de aceasta în timpul litigiului şi dovedit şi prin procesul-verbal privind efectuarea/recepţia investiţiilor nr. A6388/7.12.2008.

Argumentele recurentei-reclamante cu privire la inexistenţa unui contract de închiriere încheiat în acord cu dispoziţiile legale incidente puteau fi invocate în cazul în care se punea în discuţie plata chiriei pentru folosinţa imobilului, însă chiria lunară a fost plătită, iar cauza de faţă nu are ca obiect aspecte legate de chirie/contractul de închiriere.

Pe de altă parte, în cauză, recurenta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) C. fisc., datorează taxa pe clădire şi taxa pe teren pentru folosinţa imobilului.

Astfel, potrivit art. 249, alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:

"Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri".

Conform art. 256 alin. (3) din acelaşi act normativ:

"Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului".

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziţii legale că scopul urmărit de legiuitor prin introducerea în C. fisc. a art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) este de a percepe taxe şi impozite în sarcina persoanele juridice de drept privat care folosesc bunuri imobile proprietate de stat, indiferent de existenţa sau nu a unui contract scris, cu atât mai mult în situaţia în care folosinţa imobilului nu a fost contestată, chiria fiind achitată lunar chiar şi în lipsa contractului de închiriere.

Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, recurenta-reclamantă, care a folosit imobilul, are calitatea de contribuabil în sensul art. 17 alin. (2) din C. proc. fisc. şi datorează impozitul în ceea ce priveşte imobilul folosit.

Mai mult, la judecata pe fond, aceasta nu a susţinut lipsa calităţii de titular a obligaţiei fiscale.

Astfel, sunt nefondate şi susţinerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) din C. civ., prin faptul că instanţa de fond nu a observat şi nu a pus în discuţia părţilor nulitatea deciziilor de impunere atacate, ca urmare a faptului că acestea au fost emise cu neobservarea dispoziţiilor fiscale privitoare la calitatea de titular al obligaţiei de plată a impozitului pe clădiri şi teren.

De altfel, instanţa de fond a soluţionat cauza în raport cu obiectul acesteia care a vizat anularea deciziilor de impunere şi a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată care nu au privit lipsa calităţii de titular al obligaţiei fiscale determinată de folosinţa imobilului.

În altă ordine, nulitatea actului administrativ fiscal poate fi invocată de instanţă, din oficiu, numai în atunci când actul administrativ fiscal nu întruneşte toate elementele prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 46 din C. proc. fisc.. Invocarea nulităţii actului administrativ fiscal în temeiul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., fiind o nulitate relativă, putea fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă prin aceasta s-a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, astfel cum s-a menţionat, nici la judecata pe fond şi nici în recurs recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică deciziilor de impunere referitoare la lipsa calităţii de titular al obligaţiei fiscale.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul menţionat sunt lipsite şi de temei, întrucât deciziile de impunere au fost emise în baza unui raport de natură fiscală, care are o reglementare specială, astfel cum s-a reţinut şi anterior şi nu în temeiul unui raport de natură contractuală, a cărui analiză nu se circumscrie obiectului cauzei de faţă.

De asemenea, este întărit/confirmat/clarificat faptul că plata taxelor era datorată de persoanele juridice care folosesc imobilele, altele decât cele de drept public, conform dispoziţiilor art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. în forma sa în vigoare avută în vedere de organul fiscal şi prin intervenţia legiuitorului de modificare, prin Legea nr. 76/2010, a art. 249 alin. (3) conform căruia:

"Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri", respectiv pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc., modificat prin H.G. nr. 50/2012:

"Dacă o persoană juridică - concesionar, locatar, titular al dreptului de administrare sau de folosinţă, încheie ulterior contracte de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă pentru aceeaşi clădire cu alte persoane juridice, taxa pe clădiri va fi datorată de utilizatorul final".

Deci, această completare vine ca o clarificare şi confirmare a faptului că plata taxei era datorată de persoanele juridice, altele decât cele de drept public şi a faptului că era datorată de ultimul utilizator şi înainte de modificarea dispoziţiilor art. 249 alin. (3), menţionat.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă a ataşat motivelor de recurs Decizia nr. 837/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că în baza art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3), locatarul (persoana juridică de drept privat) datorează taxe şi impozite pentru bunurile proprietate de stat închiriate, astfel că această concluzie este în acord cu jurisprudenţa deja consacrată în această problemă de drept, ivită şi în litigiul în cauză.

Prin urmare, toate criticile recurentei-reclamante, inclusiv cea care vizează citarea greşită a dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, în forma modificată, sunt nefondate, fiind interpretate şi aplicate corect dispoziţiile legale incidente în cauza de faţă.

Criticile recurentei-reclamante cu referire la stabilirea cotei de impozitare pentru anul 2009 sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă, în recursul formulat în termen legal, a susţinut că organul fiscal nu a luat în considerare lucrările de investiţii şi modernizare efectuate între anii 2007-2008, ceea ce ar fi condus la aplicarea pentru anul 2009 a cotei de impunere de 10%, în locul cotei de 1,5%.

Necontestat este faptul că în urma controlului fiscal s-a constatat că valorile de inventar a construcţiilor pentru care a fost stabilită taxa pe clădiri au fost evidenţiate în balanţa de verificare întocmită de B., având valorile actualizate (reevaluate) la data de 31.12.1005, conform procesului-verbal din 30.11.2005 şi la data de 22.12.2009, conform procesului-verbal de reevaluare a mijloacelor fixe corporale nr. A-7151 din 22.12.2009.

Pentru lucrările de investiţii şi modernizare despre care recurenta-reclamantă susţine că le-a efectuat în perioada 2007-2008, aceasta nu a dovedit nici la fond şi nici în recurs, prin înscrisuri, că a fost realizată reevaluarea clădirilor, cu aprobarea Consiliului de administraţie, astfel cum prevedea pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc., potrivit cărora:

"În cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal, prin procesul-verbal încheiat în urma şedinţei Consiliului de administraţie s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării şi aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 53 asupra valorii de inventar a clădirii. Sunt considerate ca fiind reevaluate şi clădirile la care s-au executat lucrări reconstruire, consolidare, modernizare, modificare, sau extindere, cu aprobarea Consiliului de administraţie".

Recurenta-reclamantă, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond, era obligată să depună toate diligenţele pentru a obţine valoarea de inventar a clădirilor în vederea depunerii declaraţiei fiscale la care era obligată, conform Codului de procedură fiscală şi normelor metodologice de aplicare a acestuia, respectiv pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.

Neînţelegerile/omisiunile părţilor referitoare la reevaluarea, amortizarea, valoarea de inventar a construcţiilor, nu fac obiectul cauzei de faţă, astfel că nu pot fi analizate.

Prin urmare, în mod corect a fost aplicată cota majorată a impozitului asupra imobilului pentru anul 2009 de către organul fiscal.

Referitor la obligaţiile fiscale pe anul 2010, se reţine din actele dosarului, respectiv precizările intimatei-pârâte din 21.09.2011 şi din întâmpinare, că acestea au fost calculate nu pentru întreg semestrul I, aşa cum susţine recurenta, ci numai până la sfârşitul lunii mai, respectiv 31.05.2010.

De altfel, această situaţie prezentată de autoritatea pârâtă nu a fost infirmată în vreun fel de recurenta-reclamantă.

Deci, suma impusă recurentei-reclamante, conform Deciziei de impunere nr. 27018/2010 este de 891.831,40 RON, fiind micşorată suma iniţial impusă pentru anul 2010 cu 178.366,27 RON, această situaţie rezultând şi din înscrisurile - adresa din 30.08.2011 emisă de Serviciul Public pentru finanţe publice locale Sector 6.

Aspectele referitoare la executarea deciziei de impunere nu au fost dovedite şi, mai mult, exced cadrului procesual.

De altfel, instanţa de fond nu s-a erijat în organ fiscal, ci a confirmat legalitatea Deciziei de impunere nr. 27018/2010 în limita sumei precizate de organul fiscal, respectiv 891.831,40 RON.

De asemenea, susţinerile privind încălcarea prevederilor Codului de procedură fiscală referitoare la modificarea actului administrativ fiscal nu pot conduce la scutirea reclamantei de la plata obligaţiilor fiscale astfel cum au fost impuse şi modificate prin decizia contestată, care, de altfel, a contestat doar cuantumul/perioada pentru care datora obligaţiile fiscale şi nu obligaţia fiscală.

Modificarea deciziei de impunere nu a produs nicio vătămare reclamantei, cuantumul sumei din decizia contestată, astfel cum a fost precizată/modificată, fiind micşorat.

Argumentele/apărările recurentei cu privire la aceste aspecte nu au fost expuse în cuprinsul recursului formulat în termenul legal şi nici la judecata pe fond, nefiind dovedită în cauză vreo vătămare a sa, astfel că nu pot conduce la anularea deciziei contestate şi exonerarea de la plata obligaţiilor fiscale în suma micşorată de 891.831,40 RON aferentă perioadei contractului de închiriere pentru anul 2010.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 7 şi art. 9 din C. proc. fisc., se reţine că în cuprinsul recursului formulat în termenul legal, recurenta-reclamantă nu a invocat/dovedit această încălcare.

Pe de altă parte, nu s-a dovedit că recurenta-reclamantă a solicitat îndrumări în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale, iar modificarea/micşorarea cuantumului sumei prevăzute în Decizia de impunere nr. 27018/2010 a intervenit urmare a încunoştinţării organului fiscal la 29.06.2011, în timpul litigiului, despre rezilierea contractului de închiriere nr. A722, începând cu data de 17.05.22011. Astfel, nu se mai impunea ascultarea contribuabilului în contextul în care s-a dat eficienţă rezilierii şi a intervenit modificarea sumei impuse, fiind acceptate informaţiile prezentate de acesta.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat.

Referitor la recursul formulat de E., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de completare, pentru următoarele considerente:

Rezultă din dosarul cauzei că a fost admisă proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, solicitată de reclamantă, fiind desemnaţi experţi care au fost ulterior înlocuiţi şi desemnat recurentul pentru efectuarea expertizei, fiind stabilit şi onorariul provizoriu în cuantum de 1000 RON, achitat şi depus în contul BLETJ de reclamantă, în sarcina căreia s-a stabilit plata expertului.

Raportul de expertiză a fost întocmit şi depus la dosarul cauzei.

La data de 20.03.2013, expertul desemnat a solicitat onorariul definitiv în sumă de 14.400 RON.

Instanţa de fond a justificat faptul de a nu dispune plata onorariului solicitat pe considerentul că nu a putut valorifica concluziile raportului de expertiză şi pentru că reclamanta şi-a luat angajamentul de a plăti diferenţa de onorariu solicitată la data de 22.04.2013.

În raport de dispoziţiile art. 202 alin. (2), art. 213 coroborate cu dispoziţiile art. 274 şi următoarele C. proc. civ., plata cuvenită experţilor se stabileşte de instanţă conform lucrării întocmite, urmând a fi suportată de partea desemnată, respectiv de reclamantă.

În cauză, expertiza dispusă a fost întocmită de expertul desemnat, fiind valorificate concluziile acesteia prin prisma elementelor de fapt descrise în cuprinsul raportului de expertiză.

Este adevărat că nu a putut fi valorificată integral expertiza efectuată, că decontul nu este rezonabil în raport cu cerinţele şi complexitatea lucrării, însă aceste aspecte nu exclud plata expertizei, probă ce a fost admisă şi administrată în cauză.

De altfel, nu s-a făcut nici dovada că angajamentul reclamantei a fost îndeplinit, pentru a justifica neplata onorariului pentru expertiza efectuată.

Astfel, instanţa de recurs apreciază că se impune plata onorariului de expertiză într-un cuantum considerat rezonabil, în raport cu lucrarea întocmită, respectiv în sumă de 7000 RON, ce va fi achitată de recurenta-reclamantă, dispunând, în temeiul art. 2812 alin. (1) din C. proc. civ., admiterea cererii de completare a hotărârii atacate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, va admite recursul formulat de E. împotriva sentinţei nr. 1459/2014, va casa sentinţa atacată şi va admite în parte cererea de completare a dispozitivului sentinţei, în sensul că va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 7000 RON, cu titlu de onorariu expertiză, către acest recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1511 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de E. împotriva sentinţei nr. 1459 din 12 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Admite în parte cererea de completare a dispozitivului sentinţei, în sensul că obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 7.000 RON, cu titlu de onorariu de expertiză, către recurentul E.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2015.