Scope of administrative vehicle tax exemption for disabled persons limited to passenger cars

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 25 iunie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "CNADNR"), solicitând anularea actului administrativ emis de CNADNR şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Ministerul Transporturilor"), act emis sub nr. 19968/DGIRC/12.05.2011, prin care este informat că nu beneficiază de scutirea la plata rovinietei pentru autoutilitara pe care o deţine în proprietate.

În motivare, reclamantul contestă actele administrative emise de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Ialomiţa (nr. 7609 din 14 iunie 2011), CNADNR (nr. 49426 din 12 septembrie 2011), CNADNR - Direcţia Generală de Drumuri şi Poduri Constanţa (nr. 15229 din 02 iunie 2011) şi Ministerul Transporturilor (nr. 19968/DGIRC/12.05.2011), prin care i s-a comunicat faptul că nu beneficiază de scutire de la plata tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România reglementat de O.G. nr. 15/2002, scutire prevăzută de art. 28 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

În consecinţă, reclamantul solicită repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin actele administrative menţionate şi prin procesele-verbale de contravenţie şi obligarea pârâţilor în solidar la plata de daune.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 6537 din 16 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii, faţă de lipsa plângerii prealabile, şi a respins acţiunea în consecinţă.

3. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia civilă nr. 2740 din 11 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de A., a casat sentinţa menţionată la pct. 2 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că Ministerul Transporturilor nu a fost citat în cauză, deşi reclamantul solicitase anularea unui act emis de această autoritate, încălcându-se principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare. S-a mai reţinut că instanţa de fond avea obligaţia să aprecieze dacă reclamantul a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 în funcţie de cadrul procesual, de obiectul concret al acţiunii şi de corespondenţa purtată de reclamant.

4. Derularea procedurii judiciare în faza de rejudecare şi hotărârea pronunţată de instanţă

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 iulie 2014, sub nr. 5107/2/2012*.

Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia tardivităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, pârâtul susţine că actul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice. Cu privire la excepţia tardivităţi, se arată că reclamantul a primit răspunsul prin adresa din 12 mai 2011, iar potrivit art. 11 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, putea introduce acţiunea cel târziu în luna decembrie a anului 2011, însă a sesizat instanţa în luna mai a anului 2012.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că, în raport cu dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 448/2006 şi art. 15 din Normele metodologice de aplicare a legii, ministerul nu are atribuţia de a acorda derogări de la prevederile Legii nr. 448/2006.

La data de 7 aprilie 2015, reclamantul A. a depus o cerere precizatoare, indicând actele administrative a căror anulare o solicită, şi anume: adresa din 02 iunie 2011 emisă de CNADNR - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa; adresa din 12 septembrie 2011 emisă de CNADNR; adresa nr. x/DGIRC/12.05.2011 emisă de Ministerul Transporturilor.

Pârâta CNADNR a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că reclamantul nu a formulat plângere prealabilă în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Totodată, pârâta invocă excepţia tardivităţii acţiunii, având în vedere faptul că cererea a fost depusă la data de 25.06.2012, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, respectiv 6 luni de la data comunicării adresei nr. x/49246 din 12 septembrie 2011. Pe fondul cauzei, pârâta solicită respingerea cererii ca neîntemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 448/2006, art. 14 din O.G. nr. 15/2002 şi art. 3 din O.G. nr. 27/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1647 din 9 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:

- respinge excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii, invocate de CNADR, ca neîntemeiate;

- admite excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor şi respinge, ca inadmisibilă, cererea de anulare a adresei nr. x din 12 mai 2011 şi, în consecinţă, şi cererile accesorii formulate de reclamant împotriva Ministerului Transporturilor;

- respinge acţiunea formulată împotriva CNADNR, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele:

La data de 9 mai 2011, reclamantul s-a adresat pârâtului Ministerul Transportului cu solicitarea de a fi informat dacă beneficiază de scutirea de la plata rovinietei pentru autoutilitara adaptată handicapului.

Ministerul Transporturilor i-a răspuns prin adresa din 12 mai 2011, în sensul că, faţă de prevederile art. 28 din Legea nr. 448/2006 coroborate cu dispoziţiile Ordinului ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1147/2009, autovehiculul rutier al cărui posesor este nu îndeplineşte condiţiile pentru obţinerea gratuită a rovinietei.

Prin adresa din 14 iunie 2011, DGASPC Ialomiţa i-a comunicat reclamantului răspunsul la cererea prin care solicitase eliberarea gratuită a rovinietei pentru autoutilitara deţinută în proprietate şi a înaintat reclamantului, în justificarea refuzului de soluţionare favorabilă a cererii, răspunsul CNADNR Constanţa cuprins în adresa din 02.06.2011, în care se menţionează că cererea nu este justificată deoarece priveşte autovehiculul "autoutilitară", astfel că nu respectă dispoziţiile Cap. 3 art. 3.1c)2 din Convenţia tripartită nr. 92/60259 din 10 decembrie 10 - 16806 din 23 noiembrie 10.

Ulterior, reclamantul s-a adresat CNADNR, care, prin adresa din 12 septembrie 2011, i-a comunicat faptul că, în raport cu dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 448/2006, nu beneficiază de eliberarea gratuită a rovinietei pentru autoutilitara pe care o deţine, chiar dacă aceasta este adaptată handicapului.

Adresa nr. x din 12.05.2011, emisă de Ministerul Transporturilor, reprezintă răspunsul la petiţia reclamantului, soluţionată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor. Răspunsul Ministerului Transporturilor conţine informaţii privind dispoziţiile legale incidente în situaţia concretă a reclamantului, astfel că nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice, nefiind un act administrativ susceptibil a forma obiectul acţiunii în contencios administrativ în sensul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. A reţinut instanţa că, prin adresa respectivă, nu se comunică un refuz de soluţionare a cererii sau de a emite un act administrativ, întrucât cererea reclamantului avea ca obiect comunicarea unor informaţii, iar nu emiterea unui act administrativ. Pentru aceste considerente, Curtea de apel a constatat că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Ministerului Transporturilor cu privire la cererea de anulare a adresei nr. x din 12 mai 2011. Având în vedere soluţia pronunţată cu privire la acest capăt de cerere, Curtea de apel a respins şi cererile accesorii formulate de reclamant împotriva pârâtului Ministerului Transporturilor referitoare la despăgubiri, cheltuieli de judecată, obligaţia de a nu mai întocmi procese-verbale de contravenţie.

În ceea ce priveşte adresele nr. 15229 din 02 iunie 2011 emisă de CNADNR - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa şi nr. 49246 din 12 septembrie 2011 emisă de CNADNR, prin care a fost comunicat refuzul de soluţionare favorabilă a cererii reclamantului de eliberare gratuită a rovinietei, curtea de apel a reţinut că nu este obligatorie procedura prealabilă, în raport cu dispoziţiile art. 1 şi art. 8 alin. (1) teza a doua raportat la art. 7 alin. (5) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de CNADNR. Instanţa de rejudecare a concluzionat că nu este obligatorie îndeplinirea procedurii prealabile în cazul refuzului nejustificat. În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii cu privire la cele două adrese, curtea de apel a reţinut că, în lipsa dovezilor privind data comunicării actelor, respectiv data la care reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul acestora, nu se poate reţine nerespectarea termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, în raport cu dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 448/2006, lit. d) pct. 1 şi 3 din Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1147/2009 şi art. 14 şi anexa nr. 1 la O.G. nr. 15/2002, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru eliberarea gratuită a rovinietei, întrucât aceasta este solicitată pentru o autoutilitară - autovehicul transport marfă, conform certificatului de înmatriculare. Pentru aceste considerente, având în vedere soluţia dată capătului principal de cerere, vor fi respinse şi cererile accesorii formulate în contradictoriu cu pârâta CNADNR.

5. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de rejudecare

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 4, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 4 şi 8 din C. proc. civ. din 2010.

Printr-o primă critică, recurentul afirmă că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului nediscriminării în considerarea dispoziţiilor art. 1, art. 21 şi art. 26 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 10 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap, art. 50 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, art. 4, art. 6 lit. h) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, H.G. nr. 268/2007, Normativul privind adoptarea clădirilor civile şi spaţiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap şi art. 1 din Legea nr. 148/2000.

Susţine recurentul că dreptul vătămat prin actele deduse judecăţii ar trebui să îi fie acordat în raport cu dizabilitatea sa, iar nu în raport cu obiectul care îi aparţine.

Recurentul arată că a formulat o altă cerere de chemare în judecată cu obiect similar, care a format obiectul dosar nr. x/2013, în care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea prezentului dosar. Totodată, cu privire la dosar nr. x/2012*, recurentul evidenţiază faptul că, prin încheierea din 11 februarie 2015, a fost admisă cererea de abţinere a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei şi dosarul a fost trimis în vederea repartizării aleatorii, în conformitate cu prevederile art. 98 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005. În acest context, recurentul invocă tergiversarea soluţionării celor două litigii şi susţine că instanţa avea obligaţia de a se adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât autorităţile publice pârâte, prin actele contestate, i-au creat o situaţie de inferioritate pe temei de dizabilitate.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că adresa din 12 mai 2011 emisă de Ministerul Transporturilor este un act administrativ care produce efecte juridice, întrucât răspunsul pe care îl conţine a fost reluat în cuprinsul adreselor emise de CNADNR.

În ceea ce priveşte dreptul pretins, recurentul-reclamant afirmă că acesta este garantat de art. 1 alin. (1) şi (2) din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 12 şi art. 13 din Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. În susţinere, recurentul invocă principiul supremaţiei dreptului european şi efectul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-312/11), Decizia Curţii Constituţionale nr. 681/2014 şi hotărâri pronunţate în alte cauze de Judecătoriile Cornetu şi Feteşti.

În continuare, recurentul expune critici cu privire la două procese-verbale de contravenţie.

6. Hotărârea instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 1094 din 7 aprilie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1647 din 9 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

7. Contestaţia în anulare formulată împotriva hotărârii menţionate la pct. 6

Prin Decizia nr. 2546 din 12 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1094 din 7 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a anulat decizia respectivă şi a fixat termen la data de 14 decembrie 2016, cu citarea părţilor pentru soluţionarea recursului declarat de A. împotriva hotărârii instanţei de rejudecare menţionată la pct. 4.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul declarat de reclamantul A. împotriva hotărârii instanţei de rejudecare menţionată la pct. 4, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, că este nefondată calea de atac exercitată, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că în litigiul de faţă sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. din 1865, iar nu cele ale C. proc. civ. din 2010, sub aspectul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 4 şi 8 invocate de recurent. Pe cale de consecinţă, se apreciază că susţinerile din memoriul de recurs se circumscriu şi vor fi analizate prin raportare la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din 1865.

În ceea ce priveşte soluţiile instanţei de fond referitoare la excepţia inadmisibilităţii şi excepţia tardivităţii acţiunii, invocate de intimata-pârâtă CNADR, se constată că acestea sunt legale şi temeinice.

Astfel, se reţine că în acord cu prevederile Legii nr. 554/2004 şi jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi, judecătorul fondului a concluzionat în sensul că, în cazul refuzului nejustificat, nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile. În acest sens, sunt elocvente dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "cererile prin care se solicită […] recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii". Totodată, se cuvine a fi menţionat faptul că în jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că: în cazul refuzului nejustificat de a răspunde cererii nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile; obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile este impusă de lege numai în cazul acţiunilor în anularea unui act administrativ, nu şi în cazul acţiunilor întemeiate pe tăcerea administraţiei sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii, întrucât în astfel de situaţii recursul prealabil se vădeşte a fi inutil, iar persoana care se consideră vătămată nu trebuie să fie supusă încă o dată unui refuz din partea administraţiei (a se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 1265 din 12 aprilie 2006 şi nr. 780 din 8 februarie 2007).

Cu referire la excepţia tardivităţii acţiunii, cu just temei a apreciat instanţa de rejudecare că nu a fost făcută dovada comunicării actelor contestate şi a datei la care reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul acestora pentru a fi posibilă analiza respectării termenului de introducere a acţiunii în raport cu prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Criticile formulate de recurentul-reclamant în sensul că adresa din 12 mai 2011 emisă de Ministerul Transporturilor este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 nu pot fi primite.

Se constată că, prin adresa respectivă, Ministerul Transporturilor a comunicat reclamantului, ca răspuns la cererea ce i-a fost adresată, că dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 448/2006 şi ale Ordinului ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1147/2009 se interpretează în sensul că ipoteza expusă de petent nu răspunde cerinţelor legale pentru a beneficia de scutire de la plata rovinietei reglementate de O.G. nr. 15/2002.

În deplin acord cu raţionamentul instanţei de fond, instanţa de recurs reţine că adresa respectivă nu întruneşte elementele constitutive ale actului administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raportul juridic referitor la eliberarea rovinietei, ci conţine comunicarea interpretări administrative pe care autoritatea publică emitentă o dă dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt expuse de petent. Totodată, se cuvine a fi menţionat faptul că raportul juridic născut în baza petiţiei pe care reclamantul a adresat-o ministerului s-a stins prin transmiterea răspunsului referitor la interpretarea administrativă a dispoziţiilor legale în cazul concret expus de petent, fără ca răspunsul respectiv să reprezinte un refuz nejustificat de eliberare gratuită a rovinietei. Pentru a fi în prezenţa unui refuz nejustificat, ca act asimilat actului administrativ în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este necesar să se constate că există, corelativ, competenţa legală conferită autorităţii publice emitente a refuzului de a soluţiona cererea cu care a fost învestită referitoare la dreptul pretins. Or, în speţă, revine CNADNR competenţa de a elibera rovinieta în condiţiile reglementate de O.G. nr. 15/2002, astfel că Ministerul Transporturilor nu este în măsură să exprime un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri care este de competenţa unei alte autorităţi.

Pe fondul cauzei, se constată că reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâtei CNADNR, materializat în cuprinsul adreselor nr. 15229 din 02 iunie 2011 şi nr. 49246 din 12 septembrie 2011, de a i se recunoaşte beneficiul scutirii de la plata rovinietei pentru autoutilitara pe care o deţine în proprietate şi care este adaptată handicapului său.

Prin cele două adrese, pârâta CNADNR a comunicat reclamantului faptul că nu beneficiază de eliberarea gratuită a rovinietei pentru autoutilitara pe care o deţine, chiar dacă aceasta este adaptată handicapului, având în vedere prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004, întrucât vehiculul face parte din categoria autoutilitarelor, iar nu din categoria autoturismelor.

În realizarea controlului de legalitate cu care a fost învestită, instanţa de fond a reţinut cu just temei faptul că actele administrative nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) teza întâi din Legea nr. 554/2004 ("exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane"), ci au fost emise cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente raportului juridic.

În cauză, petentul reclamă beneficiul scutirii prevăzute de art. 28 din Legea nr. 448/2006, conform cărora:

"Art. 28. - Persoanele cu handicap, deţinătoare de autoturisme adaptate handicapului, precum şi persoanele care le au în îngrijire beneficiază de scutire de la plata tarifului de utilizare a reţelelor de drumuri naţionale, prevăzut în O.G. nr. 15/2002 privind introducerea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare."

Din interpretarea dispoziţiilor citate, rezultă că beneficiul scutirii de la plata tarifului de utilizare a reţelelor de drumuri naţionale prevăzut în O.G. nr. 15/2002 este recunoscut în favoarea a două categorii de persoane: (i) persoanele cu handicap; (ii) persoanele care au în îngrijire o persoană cu handicap. În cazul persoanelor cu handicap, beneficiul scutirii este condiţionat de deţinerea unui autoturism adaptat handicapului.

În cauză, este necontestat atât faptul că reclamantul face parte din categoria persoanelor cu handicap, cât şi faptul că solicită acordarea scutirii în considerarea faptului că deţine în proprietate o autoutilitară adaptată handicapului său.

Or, prin Reglementările□ aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1147/2009 se face distincţie între autoturism ("autovehicul […] cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transportul de pasageri şi care are, în afara locului conducătorului, cel mult 8 locuri pe scaune") şi autoutilitară ("autovehicul […] cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transportul de mărfuri şi care poate tracta o remorcă"), astfel că CNADNR, prin actele contestate, în mod corect a reţinut că dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004 se aplică autoturismelor, nu şi autoutilitarelor.

Împrejurarea că răspunsul autorităţii publice îl nemulţumeşte pe petent, precum şi susţinerile prin care recurentul tinde să demonstreze că beneficiul scutirii respective ar trebui să fie acordat în considerarea calităţii de persoană cu handicap, iar nu în funcţie de tipul de vehicul deţinut, nu sunt de natură a atrage nelegalitatea actelor contestate, în condiţiile în care s-a reţinut că acestea sunt în acord cu dispoziţiile cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, iar instanţei de judecată nu îi revine competenţa de a cenzura raţiunile avute în vedere de legiuitor la adoptarea textelor de lege aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Totodată, nu pot fi primite susţinerile recurentului referitoare la încălcarea principiului nediscriminării, întrucât nu se constată existenţa unei situaţii de tratament diferit decurgând din interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale menţionate anterior în situaţii de fapt analoage.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 5542004 şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în sensul art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1647 din 9 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2016.