Unpaid lawyer insurance contributions: 5-year statutory limit upheld, appeal rejected

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti cu excepţia de nelegalitate prevederilor art. 30 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, dispunând suspendarea litigiului de fond promovat de reclamantul A. în contradictoriu cu Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Bucureşti, referitor la plata contribuţiei la fondul Casei de Asigurări a Avocaţilor în perioada ianuarie 2006-septembrie 2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3507 din 17 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi a respins, ca nefondată, excepţia de nelegalitate a art. 30 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, invocată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Bucureşti şi cu emitentul actului administrativ normativ atacat pe calea excepţiei de nelegalitate - Uniunea Naţională a Barourilor din România.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3507 din 17 decembrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând casarea hotărârii recurate.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, arată că prima instanţă a reţinut greşit nemotivarea excepţiei de nelegalitate, apreciind că motivele invocate în faţa sa nu pot fi luate în considerare decât în măsura în care dezvoltă aceleaşi aspecte invocate în faţa instanţei investite cu litigiul de fond.

În raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu instanţa investită cu fondul litigiului era competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate, ci Curtea de Apel Bucureşti. Prin urmare, era firesc ca motivarea excepţiei să se facă în faţa instanţei competente. Pe cale de consecinţă, refuzul instanţei de a lua în considerare motivarea excepţiei de nelegalitate depusă în faţa sa este vădit nelegală.

Limitele investirii nu sunt stabilite de instanţa investită cu litigiul principal, aşa cum s-a reţinut prin sentinţa recurată, ci sunt stabilite de reclamant în baza dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi în virtutea principiului disponibilităţii.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că actul contestat este Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, adoptat şi modificat prin hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, respectiv art. 30 din Statut, ce reglementează termenul de prescripţie de 5 ani (fostul art. 29 din varianta iniţială a Statului adoptat în 2011), iar actele primare ce au stat la baza emiterii acestuia au fost art. 36 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 şi art. 98 lit. a) din O.U.G. nr. 11/1998, o asemenea motivare a reclamantului neexistând. Din contră, reclamantul a evidenţiat că atât Legea nr. 19/2000, cât şi Legea nr. 263/2010 nu au cum să constituie acte primare în emiterea Statutului CAA.

Susţine că prescripţia se stabileşte numai prin lege, invocând dispoziţiile art. 2500, 2513, 2515, 2516 şi 2517 ale C. civ., iar în ipoteza în care nu se aplică dispoziţiile noului C. civ., aceeaşi reglementare se regăseşte în Decretul nr. 167/1958.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că esenţa excepţiei de nelegalitate presupune cenzurarea actului administrativ, în speţă, a art. 30 alin. (1) din Statutul CAA, astfel că instanţa trebuia să cenzureze actul juridic inferior raportat la lege, respectiv la prevederile O.G. nr. 221/2000 şi ale Legii nr. 452/2001, precum şi la prevederile art. 16 alin. (2) şi art. 108 alin. (2) din Constituţie.

Menţionează că art. 179 din Statutul CAA modificat, prevede că prin lege, în sensul prevederilor statutare, se înţelege O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, aprobată şi modificată prin Legea nr. 452/2001, astfel că acestea este actul primar la care se raportează Statutul CAA. Or, în condiţiile în care legea care reglementează sistemul de asigurări sociale al avocaţilor nu are prevederi referitoare la prescripţie, se aplică termenul general de prescripţie, prevăzut de legea civilă.

Instanţa şi-a motivat soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate pe o lege abrogată, respectiv pe art. 36 alin. (4) din Legea nr. 19/2000, abrogat prin art. 196 din Legea nr. 263/2010, precum şi pe dispoziţiile Legii nr. 263/2010, care reglementează sistemul integrat de pensii, instanţa nefăcând diferenţa între sistemul integrat de pensii şi sistemul de pensii prevăzut de Legea nr. 452/2001, care este un sistem privat de pensii, specific activităţii avocaţilor, ce nu este integrat sistemului public de pensii.

Critică motivarea primei instanţe care confirmă legalitatea prevederilor din Statut conform cărora contribuţiile de pensii şi asigurări sociale datorate şi neachitate ale avocaţilor se urmăresc în termenul de prescripţie de 5 ani, echivalându-le creanţelor bugetare, arătând că nu există nicio reglementare de rang superior celei din Statut, care să stabilească acest termen de prescripţie, în condiţiile în care art. 2517 C. civ. statuează că termenul general de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen.

Dacă Legea nr. 452/2001 nu prevede un termen de prescripţie, se aplică cel stabilit prin Decretul nr. 167/1958 sau prin C. civ., respectiv termenul general de 3 ani, având în vedere că termenul de prescripţie se stabileşte doar prin lege, iar nu printr-un act juridic inferior.

4. Apărările intimatelor

Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Arată că, în cauză, trebuie să se stabilească dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la data la care recurentul-reclamant a introdus acţiunea de fond la Tribunalul Bucureşti (28.03.2012) sau în forma în vigoare la data la care acesta a sesizat instanţa cu excepţia de nelegalitate (6.01.2014).

Consideră că recursul este nefondat, având în vedere că Statutul C.A.A. este un act administrativ normativ, adoptat de Congresul avocaţilor, ce reglementează organizarea şi funcţionarea C.A.A., aşa cum prevede din dispoziţiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

Recurentul a susţinut, prin primul motiv de recurs, că instanţa nu i-a luat în seamă precizările referitoare la motivarea excepţiei de nelegalitate, care de altfel, nu cuprind diferenţe de esenţă, faţă de forma iniţială a motivării.

Or, instanţa a analizat excepţia sub toate aspectele invocate. Poziţia reclamantului a diferit pe parcursul litigiului, conţinând contraziceri sau neclarităţi, acestea fiind reluate şi în motivarea recursului, ca de exemplu indicarea repetată a Legii nr. 544/2004, în loc de Legea nr. 554/2004 ori precizări neconforme realităţii cu privire la modificarea termenului de prescripţie de 3 ani în 5 ani şi momentul când s-a produs această modificare, dar şi contradicţii cu privire la termenul general de prescripţie care ar fi fost prevăzut de C. civ., de C. proc. civ. sau de Decretul nr. 167/1958.

Prima instanţă a motivat corespunzător hotărârea, fără motive contradictorii sau străine de natura pricinii, reţinând că art. 30 alin. (1) din Statutul C.A.A. nu încalcă vreo dispoziţie legală, fiind în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 şi ale Legii nr. 263/2010, ce au prevăzut că recuperarea debitelor datorate bugetului asigurărilor sociale de stat se face conform reglementărilor privind executarea creanţelor bugetare, iar când se pune în discuţie recuperarea contribuţiei de asigurări sociale, deşi legile invocate reglementează un sistem public, iar Statutul C.A.A. un sistem privat, natura contribuţiei este aceeaşi. Consideră că Legile nr. 19/2000 şi nr. 263/2010 au incidenţă în cauză, întrucât modificarea art. 30 alin. (1) din Statutul C.A.A. a avut la bază prevederile corespunzătoare din Legea nr. 19/2000, prevederi menţinute şi prin Legea nr. 263/2010.

De asemenea, consideră că invocarea de către recurent a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 sau ale noului C. civ. privitoare la prescripţia extinctivă de 3 ani, nu pot fi reţinute, deoarece, în ceea ce priveşte recuperarea creanţelor de asigurări sociale, sunt aplicabile prevederile corespunzătoare din Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 263/2010, care fac trimitere la reglementările privind executarea creanţelor bugetare, stabilite prin O.U.G. nr. 11/1996 şi care la art. 98 lit. a) prevede că "Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare se prescrie după cum urmează: a) în termen de 5 ani de la data naşterii dreptului de a cere executarea silită pentru creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, alte contribuţii stabilite potrivit legii, precum şi din majorările aferente".

Deşi nici Legea nr. 51/1995 şi nici O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor nu cuprind dispoziţii cu privire la termenele de prescripţie, ambele acte normative stabilesc competenţa U.N.B.R. de a reglementa aspectele ce ţin de sistemul propriu de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, astfel fiind adoptat Statutul C.A.A. care stabileşte modul de organizare şi funcţionare a C.A.A.

Este neîntemeiată susţinerea recurentului conform căreia instanţa de fond ar fi aplicat greşit normele de drept material, când a făcut trimitere la actele normative ce au relevanţă în cauză, iar referirea la lipsa unor reglementări de rang superior celei din Statut trebuie înţeleasă în sensul că nu e interzisă de vreo lege stabilirea termenului de prescripţie extinctivă de 5 ani, chiar art. 2517 din C. civ. prevăzând posibilitatea existenţei şi a altor termene de prescripţie în afara celui general de 3 ani.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de reclamantul A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. şi a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

2. Cu privire la fondul recursului

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Cu titlu prealabil, este de reţinut că solicitarea intimatei UNBR de a se statua asupra variantei textului art. 4 din Legea nr. 554/2004 aplicabilă cauzei, respectiv cea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012 sau cea ulterioară, are legătură cu respingerea excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate. Cum intimata nu a formulat recurs, Înalta Curte nu este investită cu controlul de legalitate al soluţiei pronunţate asupra finelui de neprimire a excepţiei de nelegalitate.

De altfel, reglementarea nouă a excepţiei de nelegalitate cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, este aplicabilă proceselor începute după data de 15.02.2013, când a intrat în vigoare noul C. proc. civ. (soluţie de principiu a ÎCCJ-SCAF din 20 mai 2013). Prin urmare, prima instanţă a reţinut corect aplicarea în cauză, în raport de data declanşării litigiului de fond în cadrul căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate - 28.03.2012, a formei art. 4 din Legea nr. 554/2004 anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012.

Trecând la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat. Reclamantul a adus precizări motivării excepţiei de nelegalitate a art. 30 alin. (1) din Statutului Casei de Asigurări a Avocaţilor (excepţie invocată în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 6.01.2014) la ultimul termen de judecată în faţa instanţei investite cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, respectiv la data de 10.12.2014.

Instanţa care a pronunţat sentinţa recurată a constatat, cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că nu poate lua în considerare completările aduse motivelor care susţin excepţia de nelegalitate, decât în măsura în care dezvoltă aceleaşi aspecte invocate în faţa instanţei investită cu judecarea litigiului de fond, aceasta din urmă stabilind limitele investirii instanţei de contencios administrativ.

Această soluţie este corectă, având în vedere că excepţia de nelegalitate constituie un incident procedural dat, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, în competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ.

Prin urmare, limitele investirii instanţei de contencios administrativ sunt trasate în faţa instanţei investită cu soluţionarea litigiului principal care, în considerarea obiectului excepţiei de nelegalitate şi a motivării pe care se sprijină, hotărăşte asupra admisibilităţii excepţiei, cu consecinţa sesizării instanţei competente să soluţioneze incidentul procedural.

Excepţia de nelegalitate nu poate fi considerată o cerere de chemare în judecată nouă, în raport de reglementarea ei legală anterior menţionată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că nu există o motivare contradictorie a primei instanţe asupra excepţiei de nelegalitate, respectiv hotărârea recurată nu cuprinde motive străine de natura cauzei. Trimiterile primei instanţe la prevederile art. 36 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 şi ale art. 98 lit. a) din O.G. nr. 11/1996, ca acte normative de rang superior, în raport de care a analizat legalitatea prevederilor art. 30 alin. (1) din Statutul CAA, sunt coerente, faţă de obiectul de reglementare al Statutului - un sistem de asigurări sociale pentru categoria socioprofesională a avocaţilor.

Pentru aceste considerente, va fi înlăturat, ca nefondat, şi acest al doilea motiv de recurs.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondată susţinerea recurentului potrivit căreia prima instanţă şi-ar fi argumentat soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate pe prevederile unei legi abrogate, respectiv pe dispoziţiile Legii nr. 19/2000, care a fost abrogată prin Legea nr. 263/2010.

Recurentul-reclamant a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) din Statutul CAA în forma în vigoare în perioada pentru care s-a exercitat controlul asupra plăţii contribuţiei de asigurări sociale, şi anume ianuarie 2006-septembrie 2011. În acest context, cu respectarea principiului tempus regit actum, prima instanţă a analizat excepţia invocată raportat la prevederi legale în vigoare în perioada de referinţă.

De asemenea, recurentul afirmă nefondat că prima instanţă nu a distins între sistemul public de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000 şi, apoi, de Legea nr. 263/2010 şi sistemul de pensii privat, neintegrat sistemului public de pensii, prevăzut de O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, aprobată prin Legea nr. 452/2001.

Distincţia între cele două sisteme de asigurări sociale nu este relevantă din perspectiva impusă de analiza excepţiei de nelegalitate invocată întrucât sistemul propriu de asigurări sociale al avocaţilor este, la rândul său, reglementat prin lege (art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 coroborat cu O.U.G. nr. 221/2000).

În conformitate cu prevederile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 221/2000, Casa de Asigurări a Avocaţilor este instituţie autonomă cu personalitate juridică, de drept public.

În raport de prevederile coroborate ale art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 1 alin. (1) şi (2) lit. e), art. 2 pct. 30 şi art. 42 din Legea nr. 500/2002, contribuţiile datorate de avocaţi la sistemul autonom de asigurări sociale reglementat prin lege reprezintă surse de finanţare ale bugetului instituţiei autonome de drept public constituite prin lege, buget care este parte a bugetului general consolidat. Drept urmare, acestor contribuţii li se aplică regulile de prescripţie din materie fiscală, specifice dreptului public.

Prin urmare, aşa cum a arătat emitentul actului atacat pe calea excepţiei de nelegalitate, prevederile art. 30 alin. (1) din Statutul CAA sunt în acord cu prevederile art. 31 alin. (8) din Legea nr. 19/2000, respectiv cu cele ale art. 43-44 din Legea nr. 263/2010 care a succedat Legii nr. 19/2000, dar şi cu prevederile O.U.G. nr. 221/2000 coroborate cu cele ale Codului de procedură fiscală, în materie de prescripţie a stabilirii şi, respectiv, executării drepturilor de creanţă bugetare.

Contribuţiile la sistemul de asigurări sociale (sistem reglementat prin lege şi care generează raporturi juridice de drept public), sunt supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legea fiscală, soluţie care rezultă explicit din prevederile art. 22 din Decretul nr. 167/1958 şi, implicit, şi din dispoziţiile art. 2516 din noul C. civ.

Pe cale de consecinţă, în mod legal prima instanţă a constatat că dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Statutul CAA sunt în acord cu reglementările legale de rang superior referitoare la termenul de prescripţie.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 253 C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant A., ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3507 din 17 decembrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.