Unconstitutionality of exclusive appellate jurisdiction for judicial inspection dismissals: relevance requirement and legislative omission challenge under Law No. 47/1992

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05.09.2016, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 47 alin. (1), (5), (6), (7) din Legea nr. 317/2004 - legate de teza de reglementare cât priveşte competenţa Curţii de Apel Bucureşti de a soluţiona contestaţia împotriva rezoluţiei inspecţiei judiciare de respingere, ori de clasare a sesizărilor privind abaterile disciplinare.

Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2016, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de reclamantul A.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut faptul că, în cauză, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 ori pct. 5, ori, în subsidiar, alin. (1) pct. 6, ori pct. 8, fie în sensul în care încheierea de respingere s-a dat pe baza unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei, fie cu încălcarea sau aplicarea greşită a dreptului material conţinut de Legea nr. 47/1992.

Recurentul consideră că acest text de lege este neconstituţional deoarece prin modalitatea de reglementare încalcă în primul rând art. 16 din Constituţie, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, egalitatea în faţa legii şi autorităţilor, fără privilegii şi fără discriminări.

Astfel, prin raportare, la art. 47 din Legea nr. 317/2004, calea de atac - cât priveşte soluţia pe care o dă Inspecţia Judiciară în soluţionarea sesizărilor privind abateri disciplinare privind activitatea magistraţilor - pentru un cetăţean - justiţiabil obişnuit este dată în competenţa Curţii de Apel Bucureşti, pe când în art. 51 din aceeaşi Lege nr. 317/2004, în cazul în care este constatată existenţa unei abateri disciplinare şi pronunţată o sancţiune disciplinară, magistratului i se acordă accesul la o instanţă superioară ierarhic Curţii de Apel Bucureşti, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ba chiar, mai mult, la Completul special de 5 judecători al Înaltei Curţi.

Situaţiile pentru care sunt reglementate competenţe materiale diferite, sunt identice, cât priveşte scopul urmărit, finalităţile urmărite prin accederea la aceste jurisdicţii de tip special, cât şi în ce priveşte implicaţiile cu un grad de însemnătate ridicat pentru justiţiabilii vizaţi, prin urmare nu este constituţional să li se aplice tratament diferit cât priveşte competenţa.

Astfel, dacă în cazul plângerii magistratului - pentru care competenţa este stabilită la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, scopul urmărit este apărarea în justiţie a carierei magistratului, adică a unora din atributele definitorii ale drepturilor ce se circumscriu apărării drepturilor la personalitate, la imagine, reputaţie, demnitate (şi în sensul art. 8 CEDO privind dreptul la viaţă privată şi profesională), dar şi drepturilor legate de patrimoniu corespunzător înaltei demnităţi în stat exercitate prin activitatea de magistrat.

În cazul unui cetăţean obişnuit, care nu este magistrat, scopul urmărit, este de asemenea - legat de potenţialele încălcări ale drepturilor fundamentale din cadrul unui litigiu în justiţie - remedierea, revizuirea, în ultimă instanţă, ca urmare a unei eventuale constatări de abatere disciplinară, a procesului respectiv, finalitatea fiind prin urmare de asemenea apărarea în justiţie a unora din atributele definitorii ale drepturilor ce se circumscriu apărării drepturilor la personalitate, la imagine, demnitate, dar şi patrimoniu (şi în sensul art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 la CEDO)- de cele mai multe ori.

Prin reglementarea de competenţe ale unor instanţe diferite în grad de a soluţiona litigii asemănătoare până la identitate ca finalitate se produc următoarele încălcări ale prevederilor constituţionale:

2) încălcarea art. 16 se produce în mod coroborat cu încălcarea art. 21 din Constituţie, încălcarea liberului acces la justiţie. Astfel cum s-a statuat în mai multe rânduri în jurisprudenţa contenciosului constituţional, circumscrisă art. 21, este imperios de analizat: în ce condiţii existenţa unor particularităţi procedurale, îndeosebi în ce priveşte exercitarea căilor de atac, este conformă principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Ori, în cauză, cât priveşte drepturile magistratului în legătură cu procedura abaterilor disciplinare, se acordă privilegii în sensul stabilirii competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în mod vădit, constituie garanţii sporite de independenţă şi imparţialitate faţă de ansamblul corpului profesional al magistraţilor, fiind instanţa cea mai înaltă ierarhic, judecătorii Înaltei Curţi având, datorită criteriilor legale de selecţie, dar şi specificului activităţii curente revenite judecătorilor de la Înalta Curte, gradul cel mai înalt de obiectivitate atât prin raportare la colegii magistraţi din cadrul unor instanţe inferioare, dar şi prin raportare la instituţia Inspecţiei Judiciare, care, la nivel instituţional, se găseşte pe poziţii de egalitate instituţionale, neexistând nicio probabilitate de a avea vreun ascendent profesional (nici de a se crea măcar aparenţa corespectivă - asupra judecătorilor de la Înalta Curte, prin comparaţie cu judecătorii de Curte de Apel, chiar dacă este vorba de cea mai importantă curte de apel din sistemul naţional de justiţie, Curtea de Apel Bucureşti.

Nu în ultimul rând, din modul de reglementare a competenţei materiale, se creează probabilitatea ca magistratul din cadrul Curţii de Apel Bucureşti desemnat să judece o contestaţie privind o rezoluţie a Inspecţiei Judiciare să provină de exemplu dintre magistraţi care au activat perioade de timp semnificative ca judecători la instanţe cu grad ierarhic de tribunal, ceea ce creează cel puţin aparenţa unui insuficient grad de obiectivitate în cazul în care sesizarea - privind potenţiale abateri disciplinare - vizează activitatea unor judecători de tribunal. Evident, în cazul în care sesizarea vizează activitatea unor judecători din cadrul unor curţi de apel aparenţa respectivă - din perspectiva jurisprudenţei CEDO - capătă un grad mai sporit de lipsă de corespundere cu imperativele CEDO, în sensul detaliat în precedent, iar în cazul unei eventuale sesizări privind un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - argumentele precedente devin cu atât mai mult incidente şi din pricina ascendentului specific profesional pe care îl prezintă (chiar şi doar ca potenţial ori ca aparenţă - în nuanţele jurisprudenţei CEDO arătate mai sus) - un judecător care face parte dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere toţi aceşti factori de configurare socio-juridică, de la baza edictării normelor conţinute la art. 47 din Legea nr. 317/2004, prin raportare la art. 51, reiese că este creată, de plano, o discriminare (în orice caz, un tratament diferit - excesiv disproporţionat) între statutul justiţiabilului simplu în faţa legii şi a actului de justiţie (în aplicarea legii) şi justiţiabilul magistrat. Este creat un privilegiu de jurisdicţie pentru magistraţi, deşi situaţiile în drept, cât priveşte finalitatea care se urmăreşte prin accederea la jurisdicţiile respective sunt identice în esenţă, şi cu implicaţii la fel de grave, chiar dacă pe paliere socio-profesionale distincte.

În cauză, încălcarea art. 16, art. 21 din Constituţie prin modalitatea de reglementare a prevederii în discuţie are a fi raportată şi la art. 11, 20 din Constituţie - coroborate cu art. 124 din Constituţie, constituindu-se în acelaşi timp şi încălcarea acestui text constituţional, prin aceea că nu este respectată preeminenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei CEDO asupra dreptului intern, deoarece este un imperativ constituţional a fi asigurată "imparţialitatea obiectivă".

Recurentul mai arată că nu este asigurată nici egalitatea părţilor în faţa judecătorului, în sensul asigurării unui grad îndestulător de imparţialitate din partea instanţei, şi de egalitate a părţilor - şi dintr-o altă dimensiune - cea legată de raportul din cadrul actului de justiţie dintre justiţiabilul simplu cetăţean şi instituţia Inspecţiei Judiciare, parte a sistemului puterii judecătoreşti.

Instanţa constituţională s-a pronunţat şi în sensul că sunt neconstituţionale anumite dispoziţii care ţin de procedura de judecată (D.C.C. nr. 194/2004, D.C.C. nr. 176/2005, D.C.C. nr. 189/2006).

Nu în ultimul rând, în doctrina s-a arătat amplu argumentat că înalta instanţă constituţională ar trebui să verifice dacă prerogativele legiuitorului legate de stabilirea chestiunilor ce ţin de procedura de judecată, inclusiv competenţa de judecată, au fost exercitate cu respectarea exigenţelor prevăzute de Lega fundamentală şi de normele convenţionale şi comunitare (I.Deleanu, Accesul la justiţie şi excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa judecătorului sindic, în Dreptul nr. 5/2007, p.48, nota 9).

Dacă s-ar proceda diferit, în contextul prezentei sesizări, şi nu s-ar soluţiona fondul sesizării, în mod evident s-ar constitui încălcarea art. 6 CEDO, aplicabil şi contenciosului constituţional, în sensul că s-ar constitui neasigurarea unui acces efectiv la justiţia constituţională.

Nu s-ar respecta nici principiul independenţei, nici al efectivităţii accesului la justiţie, exercitarea deplinei jurisdicţii - constituţionale în acest caz - de către un tribunal presupune ca acesta să nu renunţe la niciuna dintre componentele funcţiei de a judeca.

Criteriile legale de selecţie, dar şi specificului activităţii curente revenite judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care asigură gradul cel mai înalt de obiectivitate atât prin raportare la colegii magistraţi din cadrul unor instanţe inferioare, precum Curtea de Apel Bucureşti, dar şi prin raportare la instituţia Inspecţiei Judiciare.

Aceeaşi este şi situaţia cu privire la pretinsa - din partea Inspecţiei Judiciare - insuficientă motivare cu privire la legătura dintre prezentul cadru procesual şi excepţia invocată, este evident că în cazul admiterii excepţiei şi modificării ulterioare a legii efectul asupra prezentului dosar ar deveni necesitatea rejudecării de către o altă instanţa competentă, iar necompetenţa materială este o cauză de nulitate absolută a unei hotărâri judecătoreşti.

Recurentul consideră că, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti este investită şi are a se pronunţa cu privire la rezoluţia de clasare (nefiind posibila nejudecarea acestei contestaţii urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 03 iulie 2014), dar constituţionalitatea competenţei materiale în baza căreia urmează a se pronunţa Curtea nu ar avea legătură cu soluţionarea cauzei, altfel spus se vădeşte un raţionament juridic ilogic din partea intimatei.

În susţinerea recursului sunt invocate şi citate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii".

Conform art. 129 alin. (2) necompetenţa este de ordine publică:

1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;

2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad;

3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În cauză, nu este invocată necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, astfel că nu poate fi reţinută critica recurentului raportat la faptul că instanţa fondului ar fi statuat chestiuni de competenţa strictă a Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Bucureşti rezumându-se la motivarea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece recurentul nu critică hotărârea instanţei de fond sub aspectul încălcării unei norme de procedură cu caracter de ordie publică, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau a unei norme procedurale cu caracter de ordine publică, când sancţiunea este nulitatea relativă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte constată că, în cauză, recurentul a invocat problema competenţei Curţii de Apel Bucureşti în cazul contestării unei rezoluţii de clasare, în prezent nereglementată explicit de Legea nr. 317/2004, republicată, motivat de faptul că anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 03.07.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014, rezoluţiile de clasare dispuse de Inspecţia Judiciară erau definitive.

Art. 47 alin. (5), (6), (7) din Legea nr. 317/2004 reglementează, în mod explicit, competenţa Curţii de Apel Bucureşti doar în cazul rezoluţiilor de respingere, iar nu a celor de clasare, cum este cazul în speţă.

Dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevăd următoarele:

"(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată:

a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă;

c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

(3) Rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-şef. Inspectorul-şef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-şef.

(4) Rezoluţia inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-şef, în scris şi motivat, acesta putând dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, una din soluţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).

(5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

(6) Soluţiile pe care le poate pronunţa secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt:

a) respingerea contestaţiei;

b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

(7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă."

Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă anularea rezoluţiei de clasare nr. 1669/IJ/941/DIJ din 14.04.2016 a inspectorului judiciar, emisă conform art. 45 alin. (1) lit. b), mai-sus citat.

Înalta Curte are în vedere faptul că prin decizia nr. 397 din 2014, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Or, în cauză, recurentul a înţeles să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (1), (5), (6), (7) din Legea nr. 317/2004 - republicată, cu modificările ulterioare, - legate de teza de reglementare cât priveşte competenţa Curţii de Apel Bucureşti de a soluţiona contestaţia împotriva rezoluţiei inspecţiei judiciare de respingere, ori de clasare a sesizărilor privind abaterile disciplinare.

Astfel, recurentul critică, în realitate, o omisiune legislativă, or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată. fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că, în cauză, înainte de a sesiza Curtea Constituţională, instanţa trebuia să analizeze dacă excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se şi condiţia ca dispoziţia din lege sau ordonanţă criticată pe motiv de neconstituţionalitate, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

În acest sens, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispoziţiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenţei acestei legături, neconstituţionalitatea ar determina soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa de judecată.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii în procesul principal.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu rezultă legătura excepţiei ridicate cu soluţionarea prezentului litigiu, în condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate se referă doar la competenţa Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea pricinii.

Rezoluţia contestată este una de clasare, pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. b), fără a se referi la o competenţă specială de soluţionare, iar nu de respingere.

Aşadar, având în vedere faptul că susţinerile recurentului-reclamant nu se încadrează în condiţiile de admisibilitate a cererii de, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că în mod temeinic şi legal, curtea de apel a respins cererea desesizare.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 31 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 decembrie 2016.