Inadmissibility of tax objection action due to failure to obtain formal administrative decision on tax accessorial liabilities

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Biroul Notarului Public "A." a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Sector 2 Municipiul Bucureşti - Direcţia Venituri Buget Local Sector 2, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 86741 din 03.11.2013, emisă de pârât pentru sumă totală de 2.179.532 RON, în principal, pentru motivul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului pârâtei de a stabili obligaţii fiscale principale şi accesorii.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3088 din 13.04.2014, a respins acţiunea reclamantului, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, care a solicitat casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe, în vederea soluţionării litigiului în fond.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

În speţa de faţă, nu a fost respectat principiul proporţionalităţii, în condiţiile în care persoanei vătămate i-a fost impusă obligaţia de a realiza multiple demersuri administrative/judiciare pentru a obţine finalmente dreptul de acces la instanţă.

Renunţarea la procedura administrativă a fost făcută direct prin acţiunea promovată în faţa instanţei de judecată, pe fondul tergiversării de peste un an în soluţionarea contestaţiei de către autoritatea administrativă.

Instanţa specializată trebuia să limiteze abuzul practicat pe scară largă de autoritatea administrativă atunci când fie întârzie inexplicabil soluţionarea în termenul legal a contestaţiilor fiscale, fie suspendă soluţionarea acestora cu folosirea unor motivări precare.

Scopul instituirii termenului special, în condiţiile în care există un termen general aplicabil în materie fiscală, de 45 de zile, conform art. 70 din O.G. nr. 92/2003, este acela de a elimina posibilitatea tergiversării soluţionării unei astfel de cereri şi prejudicierea dreptului aferent.

Autoritatea administrativă a exprimat un punct de vedere, prin adresa din 05 august 2014, care este similar unei antepronunţări din procedura contencioasă, fără să fi adoptat o decizie/dispoziţie în forma prevăzută de art. 211 Codul de procedură fiscalălă.

În baza dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea în contencios administrativ poate viza şi ipotezele în care autorităţile administrative nu soluţionează sau refuză în mod nejustificat rezolvarea cererii, situaţie în raport cu care reclamantul are sarcina de a proba caracterul nejustificat al refuzului de soluţionare a cererii. În cauza pendinte, acest aspect rezultă din examinarea adresei nr. x din 05 august 2014 emisă de municipiul Bucureşti sector 2 - DVBLS2.

Intimata a fost investită cu cererea de anulare a unor accesorii pentru taxe notariale achitate la termenele scadente, dar nu a procedat la soluţionarea pe fond a acesteia prin decizie/dispoziţie, susţinând că nu au fost identificate în baza de date ATLAS mai multe plăţi şi, prin urmare, nu au fost operate pe rol, iar recurentul nu a furnizat toate informaţiile necesare pentru soluţionarea cererii.

În prezenta cauză, se poate constata că autoritatea administrativă a soluţionat, prin adresa din 05 august 2014, fondul cererii recurentului, în sensul respingerii sale, chiar dacă nu are forma unei decizii/dispoziţii, ceea ce pune în discuţie şi limitele competenţei instanţei de contencios administrativ de a soluţiona ea însăşi, în mod nemijlocit, fondul cererii recurentului sau de a dispune obligarea autorităţii administrative intimate la soluţionarea fondului acestei cereri.

Soluţia Curţii de Apel, ca instanţa de fond, este inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care consacră un contencios de plină jurisdicţie.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul Consiliul Local sector 2 Bucureşti - Direcţia Venituri Buget Local sector 2 Bucureşti a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la filele 40-41 dosar.

4.2. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 18.05.2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

La termenul din data de 08.12.2016, în condiţiile în care raportul a fost declarat admisibil, toţi membrii completului au fost de acord, iar problema de drept nu este controversată şi face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a procedat la analiza fondului recursului, fără citarea părţilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalităţii deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 86741 din 03 noiembrie 2013 emisă de intimatul-pârât Consiliul Local sector 2 Bucureşti - Direcţia Venituri Buget Local sector 2 Bucureşti prin care BNP B. a fost obligat la plata sumei de 2.179.532 RON.

Instanţa de primă jurisdicţie a respins acţiunea reclamantului, ca inadmisibilă, arătând în motivare, în esenţă, faptul că, în raport de dispoziţiile art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, valorificarea dreptului de acces la instanţă, în materie procedural fiscală, implică mai întâi soluţionarea contestaţiei contribuabilului de către autoritatea publică prevăzută de lege, prin emiterea unui act administrativ fiscal, iar, în măsura în care partea interesantă este nemulţumită de soluţia dată prin actul administrativ fiscal de soluţionare a contestaţiei, are deschisă calea acţiunii în contencios administrativ în anularea actului respectiv, inclusiv a acelor subsidiare de stabilire a creanţelor fiscale.

Câtă vreme contestaţia administrativ - fiscală nu a fost soluţionată, prin decizie sau dispoziţie, contribuabilul interesat nu are drept de acces la instanţă în vederea anulării vreunui act administrativ fiscal.

Mai mult decât atât, Curtea de apel a făcut referire în motivarea sentinţei la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "dreptul la justiţie", astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenţia [europeană] privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu este absolut; el se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (a se vedea cauza Weissman şi alţii c. România, hotărârea din 24 mai 2006, parag. (34), putând varia în timp şi spaţiu în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor (a se vedea cauza Bellet c. Franţa, hotărârea din 20 noiembrie 1995, parag. (31), cauza Garcia Manibardo c. Spania, hotărârea din 15 februarie 2000, parag. (36). Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca individul să se bucure de posibilitatea clară şi concretă de a contesta orice act constituind o ingerinţă în drepturile sale (cauza F.F. c. Franţa, hotărârea din 30 octombrie 1998, parag. (46).

De asemenea, prima instanţă s-a raportat şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 687/2008, prin care a fost respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003, reţinându-se că "dreptul de acces liber la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor condiţionări" şi că ""parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicţional nu îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti"."

Soluţia pronunţată de Curtea de Apel este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor normative incidente în cauză.

Astfel, art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede că:

"(1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.

(2) Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.".

Totodată, la art. 210 din acelaşi act normativ se arată că:

"(1) În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz.

(2) Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.";

În art. 218 se menţionează că:

"(1) Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 44, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.

(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

(3) În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desfiinţarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluţiei de desfiinţare emise în procedura de soluţionare a contestaţiei se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă."

Ca atare, după cum în mod pe deplin justificat a arătat prima instanţă, parcurgerea procedurii administrative de contestare a actului de impunere este obligatorie, partea neavând un drept de opţiune, respectiv de a renunţa la aceasta.

În raport de dispoziţiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, recurenta avea posibilitatea de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal decizia de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale şi actul administrativ-fiscal de impunere.

În situaţia în care autoritatea intimată nu a respectat termenul reglementat de art. 70 din O.G. nr. 92/2003, recurenta putea investi instanţa specializată cu o acţiune având ca obiect constatarea nesoluţionării în termen a contestaţiei administrative. Or, recurenta nu a probat că a formulat o astfel de acţiune în contencios administrativ.

Recurenta susţine faptul că, prin adresa din 05 august 2014, a fost rezolvată contestaţia administrativă. Însă, instanţa de control judiciar constată că partea nu a invocat-o în faţa primei instanţe şi nici nu şi-a completat acţiunea în sensul anulării acesteia, ceea ce conduce la aplicarea sancţiunii inadmisibilităţii acţiunii.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Biroul Notarului Public "A." împotriva sentinţei civile nr. 3088 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2016.