Material error in procedural reasoning versus substantive legal assessment in civil revision appeals

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin sentinţa civilă nr. 264 din 24 octombrie 2016, pronunţată în dosar nr. x/2015, Curtea de Apel Timişoara a respins cererile de revizuire conexate formulate de revizuentul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 271 din 19 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2009.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare contestatorul A. solicitând anularea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei.

În motivare, a arătat că, prin decizia civilă nr. 1382 din 05 aprilie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de îndreptare a erorii materiale a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 638 din 22 februarie 2017, strecurată în cuprinsul deciziei menţionate, în ceea ce priveşte anul emiterii procesului-verbal nr. V/S 257, "ca fiind anul 2002 şi nu 2012 cum din eroare s-a menţionat în considerentele deciziei."

Cum instanţa supremă a menţinut în rest considerentele Deciziei nr. 638 din 22 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a modificat doar anul emiterii procesului-verbal menţionat, contestatorul a considerat că acest fapt determină anularea sentinţei civile nr. x din 24 octombrie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, şi rejudecarea cauzei, astfel încât această instanţă să se raporteze în considerentele sentinţei la anul 2002, aşa cum a reţinut instanţa supremă.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 12.05.2017, contestatorul a solicitat să se aibă în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 233/2011, faţă de care consideră că sentinţa atacată vizează încălcări ale drepturilor sale, deoarece se referă în mod eronat în considerentele sale la anul 2012 ca an al emiterii procesului-verbal nr. V/S 257, nu la anul corect 2002, or, în raport cu acest an, a considerat că revizuirea pusă în discuţie pe calea acelui litigiu era admisibilă în temeiul art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., de care s-a prevalat în cadrul acestei cereri.

Prin sentinţa civilă nr. 195 din data de 22.06.2017, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 264 din 24 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosar nr. x/2015.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 195 din 22 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarant recurs A.

În susţinerea recursului, se arată, în esenţă, că, temeiul juridic în baza căruia a fost formulată contestaţia în anulare este reprezentat de dispoziţiile art. 318, teza I din C. proc. civ., iar dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale, deoarece instanţa de fond nu a cercetat şi interpretat corect procesul-verbal nr. V/S 257/2002.

Recurentul a invocat prin cererea de recurs formulată excepţia de neconstituţionalitate pe considerentul că în privinţa tardivităţii cererii ce a făcut obiectul dosar nr. x/2009, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la prevederile art. 96 din Regulamentul disicplinei militare, reglementat prin ordin de ministru şi nu la dispoziţiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare.

Totodată, revizuentul în cererea de recurs formulată împotriva hotărârii pronunţate în revizuire, a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului său de trecere în rezervă nr. 133 din 04 octombrie 1985.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, aceasta urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nu îndeplineşte condiţiile impuse prin art. 29, alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu modificările ulterioare "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia". Or, în cauza de faţă, recurentul nu invocă neconstituţionalitatea unor norme prevăzute de legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-a lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, ci face referire la prevederile conţinute de un regulament stabilit prin ordin de ministru, precum şi la aplicabilitatea acestei norme în concurs cu norma prevăzută de art. 11 din Legea contenciosului administrativ.

Astfel, în mod constant, s-a statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă arunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În speţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege. Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Or, în cauză o asemenea contradicţie nu a fost invocată.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. 133 din 04 octombrie 1985 aceasta urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Coroborând dispoziţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual nu poate fi cercetată direct în calea de atac, cât timp nu poate fi îndeplinită condiţia impusă de legiuitor privind soluţionarea unei asemenea excepţii, respectiv ca, de acest act administrativ să depindă soluţionarea litigiului pe fond.

În cauza de faţă nu există un litigiu de fond care să justifice invocarea excepţiei de nelegalitate.

Excepţia de nelegalitate este definită ca fiind un mijloc de apărare, o formă procedurală incidentă în cadrul unui proces pe rol, prin intermediul căreia o parte din proces se poate apăra, invocând excepţia de nelegalitate a actului administrativ pe care partea adversă şi-a întemeiat pretenţiile, respectiv, dreptul său interesul legitim care a făcut obiectul acţiunii".

Invocarea excepţiei de nelegalitate în afara cadrului procesual stabilit de către legiuitor apare ca fiind inadmisibilă, având în vedere şi faptul că utilizarea acestui mijloc procedural nu poate fi permisă în afara legii şi prin eludarea căii procedurale a acţiunii directe, ce constituie regula în materia contenciosului administrativ, acţiune directă care, pentru a fi admisibilă trebuie să îndeplinească termenele şi condiţiile procedurale prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 554/2004, condiţii care în mod evident că nu sunt îndeplinite în cauză, câtă vreme actul administrativ individual (ordinul de trecere în rezervă) a fost emis, şi recurentul a avut cunoştinţă despre acesta, încă din anul 1985.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

Instanţa de fond a apreciat în mod corect că nu poate fi reţinută situaţia existenţei unei erori materiale, în sensul prevăzut de art. 318 teza I din C. proc. civ., deoarece aceste dispoziţii se referă la o eroare materială în sens procedural şi care fost determinantă la pronunţarea hotărârii atacate.

Or, eroarea de care se prevalează recurentul este una pur materială şi nu procedurală şi nu se arată în ce măsură aceasta ar fi fost determinantă la pronunţarea soluţiei date prin sentinţa atacată - însuşi recurentul susţinând că această eroare materială ar fi fost de natură să modifice doar considerentele sentinţei.

Prevederea cuprinsă în art. 318 din C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe verificarea cărora nu este necesară reexaminarea cauzei.

Prin urmare, greşelile materiale ale instanţei de recurs care pot deschide calea contestaţiei în anulare sunt greşeli de fapt şi nu eventuale greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare sau de aplicare a dispoziţiilor legale. Or, situaţia invocată recurent nu constituie o greşeală materială, în sensul celor arătate şi, pe cale consecinţă, nici motiv de contestaţie în anulare.

Curtea de Apel Timişoara, prin hotărârea recurată a reţinut în mod corect faptul că eroarea materială a anului emiterii procesului-verbal nr. V/S 257 nu a fost în niciun fel determinantă la analiza cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de care s-a prevalat revizuentul în acel litigiu. Prin sentinţa civilă nr. 264 din 24 octombrie 2016, instanţa a concluzionat că "înscrisul menţionat nu îndeplineşte în mod cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., anterior enunţate, câtă vreme, potrivit conţinutului său, nu are caracterul unui înscris probant prin el însuşi, conţinut în raport cu care nu se verifică nici condiţia ca înscrisul să fi fost determinant la pronunţarea hotărârii, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă ar fi putut conduce la pronunţarea unei alte soluţii.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi excepţia de nelegalitate, ca inadmisibile.

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 195 din 22 iunie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2017.