Revocation of fiscal warehouse license: inadmissibility of revision petition for lack of post-judgment evidentiary documents

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din actele şi lucrările din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2523 din 11 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2100 din 1 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că potrivit înscrisurilor cauzei data la care recurenta a luat cunoştinţă de decizia nr. 169/2010 este 22.09.2010.

Termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din lege, de 6 luni, este calificat ca un termen de prescripţie şi nu de decădere, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o atare calificare.

Argumentele recurentei privind precizările aduse obiectului cererii de chemare în judecată şi efectul corespondenţei purtate cu intimatul în perioada 18.10.2012 - 22.02.2014 nu pot avea consecinţa reformării soluţiei primei instanţe, câtă vreme scopul evident urmărit prin sesizarea instanţei de contencios administrativ este anularea unei decizii emise şi comunicate în septembrie 2010 şi supusă procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 în octombrie 2010, dată la care se raportează obligatoriu termenele prevăzute de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Repetarea procedurii prealabile, prin Adresa nr. x din 26 februarie 2014, nu poate avea efectul curgerii unui nou termen de sesizare a instanţei de contencios administrativ, cu începere de la această dată.

Instanţa de recurs nu s-a putut raporta la dispoziţiile art. 47 coroborat cu art. 2 alin. (2) C. proc. fisc., întrucât actul a cărui anulare se solicită, anume decizia nr. 149/2010, nu este un act administrativ fiscal emis în temeiul deciziei de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, neavând caracterul de act administrativ fiscal subsecvent, în sensul avut în vedere de norma legală, aşa cum argumentează recurenta.

Revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost dispusă în temeiul art. 206 indice 28 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 571/2003, pentru faptul că recurenta nu mai îndeplinea condiţiile pentru care a fost autorizată.

Prin actul contestat s-a reţinut, în esenţă, faptul că recurenta solicitase renunţarea la autorizaţia de antrepozit fiscal, că înstrăinase bunurile aparţinând antrepozitului fiscal de producţie fără a anunţa autoritatea vamală teritorială despre aceste modificări şi fără a ţine cont de dispoziţiile art. 206 indice 28 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 571/2003, precum şi faptul că administratorul societăţii nu a prezentat la control actele solicitate.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivare se arată că cererea de revizuire este întemeiată pe înscrisuri noi, care se constituie în probe clare, certe şi pertinente, din care rezultă fără putinţă de tăgadă că decizia nr. 149/2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte toate atributele unui act administrativ fiscal subsecvent în raport cu alte acte administrative fiscale desfiinţate, motiv pentru care, în cauză devin pe deplin aplicabile prevederile art. 47 C. proc. fisc. privind anularea, desfiinţarea sau modificarea actelor administrative fiscale.

În acest sens se invocă, în primul rând, forţa probantă a hotărârii nr. 1390 din 23 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar nr. x/2014, definitivă, necomunicată până la momentul redactării cererii, prin care s-a dispus desfiinţarea deciziei nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 de suspendare a activităţii antrepozitului fiscal, în aplicarea prevederilor art. 47 C. proc. fisc., ca act administrativ fiscal subsecvent în raport cu decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, nulă.

Este de observat ca decizia nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 face parte din înscrisurile probante ataşate la cererea introductivă, ca act administrativ fiscal subsecvent faţă de decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009, nulă.

Astfel, în momentul de faţă este dovedit faptul că a existat o înşiruire de acte administrative fiscale provocate de emiterea şi punerea în executare silită a deciziei de impunere nr. 13213 din 19 august 2009.

Cum organele administrative fiscale au refuzat, constant şi nemotivat, să aplice prevederile art. 47 C. proc. fisc., chiar şi în urma cererilor repetate ale contribuabilului, revizuenta s-a văzut obligată să acţioneze în contencios administrativ pentru anularea individuală, în succesiunea lor temporală şi cauzală, a tuturor actelor administrative fiscale emise după decizia de impunere nr. 13213 din 19 august 2009.

Astfel, prin decizia nr. 940/R din 30.09.2015 pronunţata de Curtea de Apel Braşov în dosar nr. x/2014, definitivă, a fost modificată decizia nr. 1260 din 20 noiembrie 2009, ataşată la cererea introductivă, prin care au fost majorate obligaţiile TVA rezultate din decizia nr. 13213 din 19 august 2009.

La decizia de desfiinţare a deciziei nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 se alătură Raportul de inspecţie fiscala nr. x din 04 decembrie 2013, completat cu R.I.F. nr. x din 29 august 2016 prin care se dovedesc neadevărate constatările cuprinse în Referatul nr. 16/BA din 03.02.2010 şi Raportul nr. x din 02 februarie 2010, menţionate în preambulul deciziei nr. 149/2010, prin care s-a afirmat în mod eronat, gratuit, abuziv şi discreţionar, în afara oricăror norme de drept fiscal, că societatea ar fi înstrăinat bunurile aparţinând antrepozitului fiscal.

R.I.F. x/2013 şi R.I.F. x/2016 concluzionează clar că bunurile antrepozitului fiscal nu au fost niciodată înstrăinate, că nu s-a făcut niciodată transferul lor în proprietatea unei alte entităţi, că nu au părăsit niciodată locul antrepozitului fiscal, ele fiind în continuare la locul lor, aşteptând decizia autorităţilor în drept de repunere în drepturile câştigate legal, prin instaurarea legalităţii grav afectate.

Revizuenta consideră că desfiinţarea prin hotărâre definitivă a deciziei nr. 7404 din 23 noiembrie 2009 este deosebit de relevantă în judecarea cauzei de faţă întrucât suspendarea activităţii dispusă prin aceasta decizie a generat în mod direct, nemijlocit şi explicit toate actele şi acţiunile invocate în preambulul deciziei nr. 3 din 30 iulie 2010.

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta cerere de revizuire este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge ca atare.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor."

Deci, conform art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se cere ca înscrisul doveditor pe care se sprijină cererea de revizuire să fi existat la data soluţionării fondului, să fi fost imposibil de procurat de către revizuentă dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, respectiv să fi fost reţinut de partea potrivnică şi să fie determinant pentru soluţia ce urmează a se da în cauză.

În cauza de faţă, sentinţa civilă nr. 1390 din 23 martie 2017, invocată de către revizuentă, nu exista la momentul pronunţării deciziei atacate.

Cu atât mai mult nu se poate afirma că acest înscris ar fi fost reţinut de partea potrivnică, aşa cum cer dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de aspectele mai sus invocate, nu se poate afirma că hotărârea a cărei revizuire se cere este greşită, în condiţiile în care la momentul pronunţării acestei hotărâri nu exista sentinţa civilă nr. 1390 din 23 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2014*.

Pe de altă parte, hotărârea judecătorească invocată în cererea de revizuire nu constituie un înscris determinant în sensul art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care aspectele soluţionate prin respectiva hotărâre judecătorească nu determină modificarea soluţiei pronunţate în cauza atacată pe calea revizuirii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru ca cererea de revizuire să fie întemeiată.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei 2523 din 11 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2017.