Supplementary building tax upheld as modernisation works not legal revaluation

Deliberând, constată următoarele:

1. Obiectul judecăţii şi hotărârea primei instanţe

1.1 Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 26.09.2012, sub nr. x/59/2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală a municipiului Timişoara, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea parţială a Deciziei de impunere nr. IF 2011-011297 din 05 octombrie 2011 emisă de Direcţia Fiscala; anularea Dispoziţiei nr. 12 din 22 martie 2012 privind soluţionarea contestaţiei formulata de către reclamantă împotriva Deciziei de impunere IF 2011-011297 din 05 octombrie 2011 şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 05 octombrie 2011; restituirea sumei de 779. 255 RON, plătită de către societatea reclamantă către Direcţia Fiscala cu titlu de impozit suplimentar pe clădiri aferent anului 2006 şi 2007; restituirea sumei de 550.000 RON, plătită de către societatea A. către Direcţia Fiscala cu titlu de majorări de întârziere aferente impozit suplimentar pe clădiri aferent anului 2006 şi anului 2007.

Prin sentinţa civilă nr. 111 din 11 aprilie 2014 Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 2222 din 28 mai 2015, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând în esenţă faptul că judecătorul fondului nu a analizat în mod expres motivul de nelegalitate invocat de reclamantă constând în lipsa rolului activ al organului fiscal prevăzut cu caracter imperativ de disp. art. 7 din C. proc. fisc. şi de asemenea instanţa de fond nu a arătat în concret argumentele pentru care nu a considerat pertinente şi concludente concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză.

1.2. În rejudecare, prin sentinţa nr. 46 din 24 februarie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins din nou acţiunea pentru următoarele considerente:

În fapt, s-a reţinut că reclamanta S.C. A. S.R.L. este proprietara investiţiei "clădirea x" situată în Timişoara, în valoare de 3.406.413,31 RON, valoare înscrisă în evidenţele contabile ale societăţii începând cu anul 2002. Prin autorizaţia de construire nr. 547 din 4 aprilie 2005 reclamanta a realizat lucrări de extindere hală P+1 Ep existentă cu corp birouri în regim P+E, iar prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 30 ianuarie 2006 s-a procedat la preluarea lucrării constituind în extindere hala existentă cu corp birouri în regim P+E precizându-se valoarea finală a lucrărilor ca fiind de 3.335.103 Ron, iar ulterior reclamanta a procedat şi la înregistrarea în contabilitate a acestei valori . Prin declaraţia fiscală nr. 1701 din 31 ianuarie 2007 reclamanta a declarat ca şi corp distinct depozitul aflat în str. B. apreciindu-l ca reevaluat la 31.08.2006 şi aplicându-se astfel o cotă de impozit micşorată.

Urmare a inspecţiei fiscale vizând impozitul pe clădiri pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara a încheiat raportul de inspecţie fiscală din 5.10.2011 urmat de decizia de impunere nr. IF2011-011297 din 5 octombrie 2011 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată reprezentând impozit pe clădiri şi taxă pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate în cuantum totală de 798.596 RON şi 1.353.914 RON accesorii. Împotriva acesteia reclamanta a formulat contestaţia reglementată de art. 205 şi 207 C. proc. fisc., contestând suma de 713.484 RON reprezentând debit suplimentar aferent impozitului pe clădiri precum şi accesoriile aferente acestui debit în sumă de 1.208.036 RON, precum şi stabilirea în sarcina societăţii a sumei de 66.404 RON cu titlul de debit suplimentar aferent impozitului pe clădiri din totalul debitului suplimentar stabilit de organul fiscal de 70.996 RON, precum şi accesorii aferente acestui debit în sumă de 98.610 RON, contestaţie respinsă prin dispoziţia nr. 12 din 22.03.2012.

S-a reţinut că în speţă este vorba despre o stare de fapt necontestată de părţi, dar încadrată juridic în mod diferit de către acestea.

Astfel, s-a arătat că reclamanta susţine că imobilul la care s-au efectuat lucrări de extindere este in integralitatea ei o clădire reevaluată în sensul dispoziţiilor cuprinse la pct. 55 lit. b) din H.G. 44/2004 în forma în vigoare în perioada de referinţă, pe când organul fiscal apreciază că atâta vreme cât reclamanta nu a efectuat reevaluarea clădirii As, lucrările de extindere recepţionate la 31.01.2006 nu fac decât să sporească valoarea de inventar a clădirii, căreia însă i se va aplica cote de impozit majorată reglementată de art. 253 alin. (6) C. fisc. coroborat cu pct. 55 lit. d) şi e) din H.G. nr. 44/2004 în lipsa unei reevaluări exprese.

De asemenea, s-a reţinut că în cazul impozitului pe clădiri datorat de persoanele juridice este necesar a se face distincţia între baza de impozitare, care reprezintă valoarea de inventar a clădirii (art. 253 alin. (1) C. fisc.) dar tot astfel, poate reprezenta şi valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului persoană juridică (art. 253 alin. (5) C. fisc.), şi cota de impozitare care se aplică la baza impozabilă, cotă care de regulă are valoarea micşorată stabilită de art. 253 alin. (2) C. fisc. şi numai prin excepţie în cazul clădirilor nereevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă are valoarea majorată reglementată de art. 253 alin. (6) C. fisc..

S-a mai reţinut că pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 invocată de aceasta reprezintă normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 253 alin. (6) C. fisc., care se referă la clădirea nereevaluată şi nu reprezintă normele de aplicare a prevederilor cuprinse la art. 253 alin. (5) C. fisc. ce fac referire la clădirea nereevaluată.

S-a constatat că sintagma "clădire reevaluată conform prevederilor legale" presupune o trimitere la prevederile H.G. nr. 1553/2003 ce reglementează reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, statuând, în art. 1 alin. (1) şi (2), că "societăţile comerciale, indiferent de forma de proprietate, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, institutele de cercetare şi celelalte categorii de agenţi economici pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor la data de 31 decembrie 2003, astfel încât rezultatul reevaluării să fie cuprins în situaţiile financiare ale anului 2003.

Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut că în mod corect organele de inspecţie fiscală au apreciat că dispoziţiile C. fisc. dublate de normele metodologice realizează o diferenţă evidentă între "reevaluarea efectuată în conformitate cu prevederile contabile" şi lucrările de modernizare extindere, consolidare, modificare etc. aduse unui imobil, indiferent de valoarea acestora, instanţa reţinând că nu este posibilă asimilarea clădirii la care s-au efectuat lucrări de modernizare sau extindere cu o clădire reevaluată, în lipsa unui raport de reevaluare contabilă.

Referitor la motivul de nelegalitate vizând existenţa raportului de reevaluare s-a reţinut că acesta este de asemenea neîntemeiat, întrucât părţile dau valoare juridică diferită raportului în discuţie şi reţine că deşi intitulat raport de reevaluare a imobilului " clădire AS şi extindere", acesta nu realizează o reevaluare în sensul prevederilor H.G. nr. 1553/2003 coroborate cu Ordinul nr. 1752/2005 întrucât realizează de fapt, un cumul aritmetic între valoarea de recepţie a "clădirii As" de 3.406.413 RON şi valoarea recepţionată a investiţiei "extindere clădire As" în valoare de 3.335.103 RON la care se adaugă valoarea recepţionată a investiţiei "instalaţie de gaz" în valoare de 50.584 RON rezultând astfel o valoare totală a clădirii de 6.792.100 RON, cumul aritmetic ce a reprezentat în fapt o modificare adusă valorii de inventar a imobilului care implicit a condus la modificarea bazei de impozitare pentru stabilirea impozitului pe clădiri.

Din analiza dispoziţiilor legale incidente în cauză a rezultat că reevaluarea activelor corporale imobiliare este o operaţiune care presupune fie realizarea unor lucrări de specialitate de către anumiţi experţi, fie constituirea în cadrul persoanelor juridice deţinătoare a bunurilor, a unor comisii de evaluare, care să cuprindă specialişti evaluatori, concluziile acestora (experţi ori comisii), fiind valorificate ulterior, în sensul înregistrării în contabilitate a valorii rezultate prin reevaluare, cu consecinţele mai sus arătate asupra calculului impozitului pe clădiri.

În speţă, chiar dacă raportul nr. 326C/31.01.2006 a fost efectuat de către o comisie tehnică de specialişti din cadrul societăţii reclamante nu a fost suficient pentru a califica operaţiunea consemnată în acest raport ca o reevaluare în sensul art. 2 din H.G. nr. 1553/2003 care precizează că reevaluarea se efectuează conform normelor cuprinse în anexa la hotărâre, iar pe de altă parte instanţa a reţinut că art. 3 alin. (2) din aceeaşi hotărâre de guvern stabileşte că " în cazul reevaluării efectuate de specialişti din cadrul persoanelor juridice prevăzute la art. 1 din hotărâre, comisiile de reevaluare astfel constituite vor analiza diferenţele rezultate de reevaluare şi valorile actualizate ale imobilizărilor corporale reevaluate în corelaţie cu utilitatea bunurilor respective şi cu valoarea de piaţă, iar în cazul în care se va constata supraevaluări sau subevaluării ale acestora ele vor fi eliminate.

Totodată, s-a reţinut că potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003 reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă; imobilizările corporale existente în patrimoniul persoanelor juridice prevăzute la alin. (1) se pot reevalua în baza ratei inflaţiei comunicate de Institutul Naţional de Statistică pentru luna decembrie 2003. (alin. (3), iar valoarea reevaluată a imobilizărilor corporale se corelează cu utilitatea şi cu valoarea de piaţă a bunurilor respective.

S-a reţinut că reevaluarea contabilă presupune cu necesitate reactualizarea imobilizărilor corporale în sensul determinării valorii juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, ori instanţa a reţinut că în urma raportului astfel întocmit nu a rezultat valoarea justă a clădirii As prin raportare la elementele anterior menţionate, ci s-a procedat numai la modificarea valorii de inventar a acestei clădiri, valoare de inventar care s-a majorat prin incorporarea şi a valorii lucrărilor de extindere şi a instalaţiei de gaz.

În sprijinul teoriei potrivit căreia în speţă nu este vorba despre o clădire reevaluată în sensul art. 253 alin. (5) C. fisc., instanţa a reţinut că Ordinul nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene stabileşte la pct. 108 alin. (2) că în cazul efectuării reevaluării imobilizărilor corporale, acest lucru trebuie prezentat în notele explicative, împreună cu elementele supuse reevaluării, metoda prin care s-au calculat valorile prezentate, precum şi elementul afectat din contul de profit şi pierdere, iar potrivit dispoziţiilor cuprinse la disp.art. 111 alin. (2) din acelaşi ordin, indiferent dacă valoarea rezervei a fost sau nu modificată în cursul exerciţiului financiar, entităţile trebuie să prezinte în notele explicative informaţiile privind: valoarea rezervei din reevaluare la începutul exerciţiului financiar; diferenţele din reevaluare transferate la rezerva din reevaluare în cursul exerciţiului financiar; sumele capitalizate sau transferate într-un alt mod din rezerva din reevaluare în cursul exerciţiului financiar, prezentându-se natura oricărui astfel de transfer; valoarea rezervei de reevaluare la sfârşitul exerciţiului financiar.

Cu privire la afirmaţia reclamantei potrivit căreia aceasta a depus la organul fiscal declaraţia de impunere ce avea ca obiect noua valoare a clădirii rezultată după reevaluare, iar organul fiscal a emis decizia de impunere nr. 1701 din 31 ianuarie 2007 după ce a verificat noua valoare a imobilului şi implicit legalitatea acestei declaraţii, s-a reţinut că aceasta nu are relevanţă juridică în cauză, întrucât reclamanta avea obligaţia depunerii declaraţiei fiscale conform art. 81 C. proc. fisc. coroborat cu pct. 78 pct. 1 din normele metodologice, în declaraţie fiscală trebuind să calculeze şi cuantumul obligaţiei fiscale (art. 82 alin. (2) iar această declaraţie fiscală are valoarea unei decizii de impunere conform art. 86 alin. (4) C. proc. fisc..

În legătură cu susţinerile reclamantei potrivit cărora raportul tehnic de reevaluare nr. 326C/31.01.2006 a fost prezentat organului fiscal dar ignorat cu desăvârşire, Curtea a reţinut că această susţinere este neîntemeiată întrucât aşa cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei, reclamanta a înţeles să invoce acest mijloc de probă odată cu punctul de vedere la constatările inspecţiei fiscale (f 22-26 dosarul de fond) depunând acest raport tehnic ca anexă la punctul de vedere astfel formulat şi chiar dacă nu a fost analizat în răspunsul a punctul de vedere al contribuabilului la constatările inspecţiei fiscale (f 55-58 dosar fond) el a fost analizat în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Curtea a reţinut că urmarea invocării de către reclamanta a prevederilor cuprinse la pct. 18 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind definiţia clădirilor distincte, în cursul inspecţiei fiscale, echipa de inspecţie fiscală s-a deplasat la faţa locului şi a constatat că în urma extinderii clădiri As cu un depozit transformat ulterior în hala de producţie şi birou, acesta nu reprezintă o clădire distincte de restul clădirii As, aspect consemnat în cuprinsul raportul de inspecţie fiscală (f 37 dosar fond) şi necontestat de reclamantă, astfel încât instanţa concluzionează că reclamantei nu îi sunt aplicabile prevederile cuprinse în H.G. nr. 44/2004 privind clădirile distincte.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamantă privind lipsa rolului activ obligatoriu al organului fiscal, instanţa de fond a reţinut că, pe de o parte, s-au invocat dispoziţiile art. 7 alin. (3) Cod procedură fiscal, privind obligaţia organului fiscal de a examina în mod obiectiv starea de fapt şi de a îndruma contribuabilul pentru depunerea declaraţiilor şi a altor documente, iar pe de altă parte s-au invocat dispoziţiile art. 5 şi 6 C. proc. fisc. în sensul că reclamanta a reproşat organului fiscal faptul că nu a ţinut cont de elementele prezentate de societate în susţinerea punctului său de vedere şi nici nu a apreciat relevanţa documentelor puse la dispoziţia inspectorilor care trebuiau luat în considerare pentru determinarea corectă şi obiectivă a stării fiscale a societăţii.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor cuprinse la art. 7 alin. (3) din C. proc. fisc., Curtea de Apel Timişoara a constatat că reclamanta reproşează organului fiscal că în anul 2007 nu i-a comunicat că este necesară o altă reevaluare a clădiri "As" în temeiul art. 253 alin. (6) C. fisc. şi respectiv nu a comunicat că trebuie depus un raport de reevaluare, dar o asemenea susţinere este fără relevanţă juridică în cauză întrucât declaraţiile de impunere depuse de reclamantă în conformitate cu art. 82 alin. (2) C. proc. fisc. au valoarea unor decizii de impunere conform art. 86 alin. (4) C. proc. fisc. în baza principiului declarativ, sub rezerva unei verificări ulterioare iar reevaluarea clădirilor reprezintă exclusiv opţiunea contribuabilului care înţelege să profite de dispoziţiile art. 253 alin. (2) coroborat cu alin. (5) C. fisc. şi în nici un caz în îndeplinirea obligaţiei de îndrumare reglementată de art. 7 din Codul de procedură fiscal, organul fiscal nu este în măsură să procedeze la atenţionarea contribuabilului cu privire la efectuarea unei reevaluări a clădirii deţinute în proprietate.

De asemenea, s-a reţinut că nu se poate reproşa organului fiscal încălcarea rolului de îndrumare în condiţiile în care raportul tehnic de evaluare nr. 326/C din 31.01.2006 a fost depus de reclamantă cu ocazia formulării punctului de vedere la constatările inspecţiei fiscale, fiind anexă la acesta abia în anul 2011, iar în baza declaraţiei de impunere nr. 1701 din 31 ianuarie 2007 ţinând cont de obligaţia contribuabilului de a completa corect şi complet declaraţiile fiscale (art. 82 alin. (3) C. proc. fisc.), organul fiscal a stabilit impozitul pe clădiri prin aplicarea cotei de impozitare micşorate pentru ca ulterior în cursul inspecţiei fiscale să costate adevărata stare de fapt fiscală ce a condus la stabilirea impozitului pe clădire suplimentar.

În ceea ce priveşte concluziile raportului de inspecţie contabilă, instanţa de fond, discutând detaliat fiecare obiectiv în parte, a considerat că trebuie înlăturate.

2. Recursul exerciat în cauză

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în cel de-al doilea ciclu procesual a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând modificarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, pentru următoarele considerente:

1 - în mod greşit instanţa de fond a reţinut că raportul de evaluare nr. 326/C din 31.01.2006 întocmit de reclamantă printr-o comisie tehnică formată din specialişti, nu întruneşte condiţiile legale prevăzute de H.G. nr. 1553/2003 coroborat cu Ordinul nr. 1752/2005, fără să indice ce anume lipseşte; recurenta pretinde că raportul conţine toate elementele necesare reevaluării cădirii "As", aşa cum a fost extinsă, precum şi a instalaţiei de gaz (comisie de evaluare, metodă de evaluare şi conţinut raport conforme legislaţiei amintite);

2 - în mod greşit s-a reţinut că reclamantei nu i se aplică prevederile pct. 55 lit. b) ci lit. e) din Normele de aplicare a C. fisc., pe motiv că nu este posibilă asimilarea unei clădiri la care s-au efectuat lucrări de modernizare sau de extindere cu o clădire reevaluată, în lipsa unui raport de evaluare contabilă; recurenta, făcând apel la intenţia reală a legiuitorului, susţine că interpretarea corectă a pct. 55 lit. b) din Normele de aplicare a C. fisc. justifică asimilarea unei clădiri asupra cărei s-au efectuat lucrări de modernizare şi extindere, aşa cum este clădirea "As", cu o clădire reevaluată, şi de aceea textul este incident în cauză şi justifică aplicarea unei cote diminuate de impunere;

3 - instanţa de fond a greşit preluând doar informaţii parţiale din autorizaţia de construire, reţinând doar referinţele la extinderea clădirii "As" şi neglijând împrejurarea că, în fapt, a fost edificat un corp de clădire de sine stătător; aşa fiind, recurenta arată că nu este logic posibil să i se impute că nu a reevaluat, în ultimii trei ani anterior construirii, un corp nou de clădire;

4 - în mod greşit au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză care confirmă, punctual, poziţia procesuală a reclamantei, şi, în special, împrejurarea că în contabilitatea părţii a fost încrisă valoarea reevaluată a clădirii şi nu valoarea de inventar, iar această valoare a fost comunicată autorităţii fiscale şi, de asemenea, că raportul de evaluare întocmit de reclamantă întruneşte condiţiile legale pentru a fi luat în considerare la calculul impozitului; în opinia recurentei, expertul nu şi-a depăşit competenţele profesionale, aşa cum eronat a reţinut prima instanţă;

5 - prima instanţă a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind nelegalitatea Dispoziţiei nr. 12 din 22 martie 2012 emisă de pârâtă; au fost astfel încălcate dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. (1865) referitoare la motivarea hotărârii;

6 - în sfârşit, se arată că instanţa de fond a omis să sancţioneze lipsa de rol activ a autorităţii fiscale pârâte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865).

3. Apărarea intimatei

Direcţia Fiscală a municipiului Timişoara nu a formulat întâmpinare; prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei a reiterat apărările formulate în faţa instanţei de fond şi a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând actele şi lucrările dosarului în lumina dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865), luând în discuţiei toate aspectele invocate de recurentă conform art. 3041 din acelaşi Cod, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu privire la primele trei motive de recurs, care trebuie discutate împreună deoarece presupun analiza aceloraşi chestiuni de fapt şi de drept, se reţin următoarele:

La data de 04.04.2005, recurenta a fost autorizată să extindă hala P+1Ep situată în Timişoara, str. B., cu un corp de birouri în regim P+1E (cf. autorizaţiei de contruire nr. 547 eliberată de Primăria municipiului Timişoara, filele 118-119 dos. fond).

Prin raportul înregistrat în scriptele recurentei sub nr. 326/C din 31.01.2006 şi întocmit, conform celor menţionate în raport, în scopul determinării valorii juste în vederea înscrierii în contabilitate a imobilelor situate la adresa amintită - respectiv, clădirea iniţială recepţionată la data de 31.12.2002 la valoarea de 3.406.413 RON; instalaţie de gaz recepţionată la data de 31.05.2003 la valoarea de 50.584 RON; extindere clădire, recepţionată la data de 31.01.2006 la valoarea de 3.335.103 RON - s-a stabilit valoarea totală a construcţiilor prin însumarea celor trei valori amintite, rezultând suma de 6.792.100 RON (cf. filele 103-104 dos. Fond).

Comisia formată din directorul economic, doi ingineri şi un economist din cadrul recurentei a considerat că metoda adecvată de evaluare este cea a "valorii de înlocuire" deoarece atât instalaţia de gaz cât şi extinderea clădirii sunt de dată recentă. Referitor la valoarea clădirii iniţiale nu face nicio referire.

Plecând de la această stare de fapt, instanţa de fond a arătat că raportul întocmit de reclamantă nu întruneşte condiţiile legale prevăzute de H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, coroborat cu Ordinul MF nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, deoarece pentru stabilirea valorii juste a clădirilor nu ia în discuţie niciunul din criteriile menţionate în aceste acte normative, în special inflaţia, utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei (cf. art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003).

Înalta Curte confirmă raţionamentul instanţei de fond.

Într-adevăr, imobilul în întregul său ("clădirea iniţială" plus "instalaţia de gaz" plus "extindere") reprezintă un corp unitar cu valoare unică (cum de altfel rezultă chiar din raportul întocmit de recurentă, care evaluează valoarea totală la 6.792.100 RON). Dacă pentru "extindere" nu exista o valoare anterioară care să fie luată în considerare (sub acest aspect apărarea recurentei este corectă, dar nerelevantă), nu aceeaşi este situaţia clădirii iniţiale, recepţionată la data de 31.12.2002 la valoarea de 3.406.413 RON; raportul nu justifică de ce păstrează aceeaşi valoare la data de 31.12.2006, fără să ia în considerare niciunul din criteriile legale amintite.

În consecinţă, instanţa de fond a procedat legal reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 253 alin. (6) C. fisc. referitoare la clădirea care nu a fost reevaluată conform reglementărilor contabile, şi nu art. 253 alin. (5) C. fisc., aşa cum pretinde societatea recurentă.

Pentru acelaşi considerent, incidente în cauză sunt dispoziţiile pct. 55 lit. e) (în loc de lit. b) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., referitoare la art. 253 alin. (6) C. fisc., potrivit cărora "pentru clădirea prevăzută la lit. d) [respectiv, clădirea a cărei valoare nu a fost recuperată integral pe calea amortizării], dar la care nu a fost efectuată reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii şi a valorii lucrărilor de modernizare."

Aşa fiind, raportat la criticile formulate, sentinţa Curţii de Apel Timişoara este legală şi temeinică.

Cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat detaliat fiecare obiectiv discutat de raportul de expertiză efectuat în cauză, înlăturând justificat raportul în întregul său.

Într-adevăr, stabilirea legalităţii raportului nr. 326/C din 31.01.2006 întocmit de contribuabil este atributul instanţei şi nu al expertului. Or, concluziile raportului, în măsura în care sunt favorabile recurentei, pleacă de la premisa eronată că raportul este legal, ceea ce, după cum s-a arătat, nu este cazul în speţă.

În consecinţă, criticile recurentei sunt neîntemeiate.

Referitor la capătul de cerere privind Dispoziţia nr. 12 din 22 martie 2012 emisă de pârâta intimată (motivul 5 de recurs), critica este de asemenea neîntemeiată deoarece, respingând în întregime acţiunea, instanţa de fond s-a pronunţat şi asupra acestui capăt de cerere.

Împrejurarea că reclamanta a folosit argumente distincte care nu au fost luate expres în considerare de Curtea de Apel Timişoara este lipsită de relevanţă deoarece instanţa nu este obligată să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, putând să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să indice un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a reclamantei nu constituie automat motiv de modificare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce în speţă nu s-a probat.

În sfârşit, referitor la omisiunea de a sancţiona presupusa lipsă de rol activ a autorităţii fiscale (motivul 6 de recurs), critica recurentei este neîntemeiat deoarece, aşa cum bine a arătat instanţa de fond, reevaluarea clădirilor reprezintă exclusiv opţiunea contribuabilului care înţelege să profite de dispoziţiile art. 253 alin. (2) coroborat cu alin. (5) C. fisc., şi nu face obiectul obligaţiei de îndrumare reglementată de art. 7 din C. proc. fisc.

Reclamanta recurentă va trebui să suporte consecinţele întocmirii nelegale de către proprii specialişti a raportului de evaluare a clădirii.

4. Soluţia Înaltei Curţi

Aşa fiind, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 C. proc. civ. (1865), recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 46 din 24 februarie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2016.