Suspension of audit measures upheld only for imminent damage; rest fails legality presumption.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României:

- Anularea Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, pct. I subpct. l şi 7, pct. II - subpct. 8, 9, 10, 11, 12, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 şi a constatărilor corespunzătoare din Decizia nr. 704 din 28 martie 2014 şi din Raportul de Control nr. x din 28 martie 2014 al Curţii de Conturi a României,

- Anularea încheierii nr. 78 din 08.07.2014 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, exclusiv paragraful al cincilea din dispozitiv, în sensul admiterii Contestaţiei împotriva Deciziei nr. 22 din 29.04.2014 şi a Raportului de Control nr. x din 28 martie 2014 a Curţii de Conturi a României.

Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2014, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, alături de anularea actului, şi suspendarea efectelor Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014.

În motivarea cererii sale de suspendare, reclamantul a învederat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unui prejudiciu.

2. Încheierea instanţei de fond

Prin încheierea din 03.12.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, şi, în consecinţă, s-a dispus suspendarea parţială a Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014 a Curţii de Conturi, în ceea ce priveşte pct. I subpunctul 7 şi pct. II subpunctele 8-9, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare; s-a respins în rest cererea de suspendare.

3. Cererile de recurs şi motivele înfăţişate.

Împotriva încheierii din 03.12.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A., cât şi pârâta Curtea de Conturi a României.

Recursul recurentului-reclamant Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin primul motiv de recurs, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru nemotivarea încheierii recurate în privinţa unui număr de 11 măsuri.

În continuare s-a susţinut nemotivarea încheierii recurate în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, prima instanţă reţinând în mod greşit că reclamantul nu a argumentat întrunirea acestei cerinţe decât exclusiv în ceea ce priveşte nemijlocit activitatea de contragarantare, adică "înregistrarea pe cheltuieli a debitelor nerecuperate".

În acest sens a arătat că, a prezentat instanţei o serie de elemente care circumstanţiază iminenţa producerii unui prejudiciu, în raport de inexistenţa fondurilor necesare şi de constrângerile bugetare ale FRC.

Din această perspectivă, lipsa personalului necesar aducerii la îndeplinire a măsurilor precum şi inexistenţa sumelor prevăzute în Bugetul de Venituri şi Cheltuieli care să acopere cuantumul deosebit de mare al taxelor judiciare de timbru şi cheltuielile necesare demarării unei serii de litigii pentru recuperarea prejudiciilor imaginate de auditorii publici, afectează în egală măsură executarea tuturor măsurilor dispuse de Curtea de Conturi şi nu doar pe cele de la pct. I.7 şi II.8 şi 9.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susţinut nemotivarea încheierii recurate în privinţa condiţiei de admisibilitate privind existenţa unui caz bine justificat.

Sub un prim aspect, prin încheierea recurată s-a reţinut că în privinţa tuturor măsurilor dispuse la celelalte puncte/subpuncte din dispozitivul deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, nu a fost întrunită cerinţa pagubei iminente, astfel că cele după condiţii fiind necesar să fie întrunite cumulativ, nu s-ar mai impune analiza tuturor aspectelor invocate de reclamant în susţinerea cazului bine justificat cu privire la aceste măsuri.

Pe de o parte, în mod evident se desprinde faptul că argumentele nu au fost examinate de prima instanţă prin prisma cazului bine justificat, iar pe de altă parte, aceleaşi argumente au fost totuşi examinate şi înlăturate cu motivarea că ar constitui aspecte care nu pot fi analizate în procedura sumară specifică cererii de suspendare a executării, întrucât s-ar prejudeca fondul litigiului.

Or, inconsecvenţele existente în privinţa analizării/neanalizării motivelor prezentate referitoare la existenţa cazului bine justificat atrage imposibilitatea de a înţelege dacă încheierea recurată cuprinde sau nu şi o analiză a indiciilor de nelegalitate invocate în privinţa celorlalte măsuri decât cele referitoare la contragarantare.

Prin ultimul motiv de recurs s-a susţinut încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, raportat la condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi la definiţiile noţiunilor de "caz bine justificat" şi "pagubă iminentă" ce se regăsesc la art. 2 din acelaşi act normativ, recurentul a considerat că normele de procedură la care se referă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prezintă trăsături particulare în privinţa unei cereri de suspendare.

În continuare, recurentul a apreciat că, împrejurarea că un motiv invocat de reclamant reprezintă sau nu un indiciu de nelegalitate sau un argument care antamează fondul cauzei, constituie o problemă de procedură, iar faptul că indiciile de nelegalitate pun în evidenţă sau nu existenţa unui caz bine justificat, constituie o chestiune de fond.

Aşadar, calificarea greşită a susţinerilor reclamantului ca motive de fond, cu consecinţa refuzului analizării lor, reprezintă, în opinia recurentului, o încălcare de procedură, iar norma de procedură încălcată de prima instanţă la pronunţarea încheierii recurate o constituie dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ce stabileşte sensul noţiunii de "caz bine justificat".

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea în parte a încheierii atacate şi rejudecând cauza, admiterea în întregime a cererii de suspendare a efectelor Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014.

b) Recursul pârâtei Curtea de Conturi

Prin primul motiv de recurs formulat, pârâta Curtea de Conturi a României susţine că, instanţa de fond în mod greşit a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, în raport de prevederile art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, în baza cărora s-au dispus măsurile de la pct. I.7 şi II.8 - II.9 din Decizia nr. 22/2014, pentru următoarele considerente:

Prin reglementarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea producerii unei pagube iminente, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond.

Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că pentru soluţionarea favorabilă a cererii de suspendare trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: 1) cazul să fie bine justificat; 2) paguba să fie iminentă.

De reţinut faptul că, reclamantul în faţa instanţei de fond nu a justificat în nici un fel îndeplinirea primei condiţii, neaducând nici un argument întemeiat care să demonstreze că în cauză sunt împrejurări de natură să susţină existenţa cazului bine justificat.

Nelegalitatea actului administrativ trebuie să fie atât de evidentă încât instanţa de judecată să o poată constata fără a intra pe fondul cauzei, iar motivele de nelegalitate trebuie să apară de la prima vedere ca fiind temeinice şi să creeze de la început o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ contestat.

Argumentul pe care s-a bazat reclamantul în ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat este acela conform căruia: deşi pârâta nu constată încălcări ale Normelor FRC şi contravenţiilor de contragarantare, pe baza cărora au fost acordate contragaranţiile şi nici nu le contestă sub aspectul legalităţii şi regularităţii, afirmă că ar fi fost săvârşite abateri şi cauzate prejudicii în activitatea de acordare a contragaranţiilor, desfăşurată tocmai pe baza acestor norme şi convenţii legale şi corect aplicate. Altfel spus, constată abateri şi prejudicii rezultate din aplicarea întocmai, conformă, a unor norme legale, încălcându-şi flagrant propria lege de organizare şi funcţionare, respectiv art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, conform căruia producerea de prejudicii este exclusiv consecinţa unei abateri de la legalitate şi regularitate.

Or, măsurile de la pct. II subpunct. 8-9 din Decizia nr. 22/2014 au fost dispuse în conformitate cu dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, potrivit cărora în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice audiate această stare de fapt, urmând ca stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia să devină obligaţia conducerii entităţii verificate.

În ceea ce priveşte măsurile prevăzute la pct. I.7 din aceeaşi decizie, acestea au fost dispuse pentru înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată, conform dispoziţiilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, în raport de prevederile actelor normative aplicabile în materie.

Cât priveşte noţiunea de pagubă iminentă, învederează faptul că, în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond că susţinerile reclamantului demonstrează iminenţa producerii unei pagube importante, în sensul art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Într-adevăr, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, însă din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului, astfel că, realizarea atribuţiilor în limitele stabilite şi cu respectarea dispoziţiilor actelor normative privind organizarea şi funcţionarea Fondului, nu poate constitui o perturbare a activităţii desfăşurată de către acesta.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului formulat de Curtea de Conturi a României, ca urmare a încălcării art. 488 raportat la art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului formulat de Fondul Român de Contragarantare S.A., ca nefondat.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin încheierea de şedinţă din data de 16 decembrie 2015, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare, iar prin încheierea de şedinţă din data de 18 mai 2016, s-au admis în principiu recursurile declarate şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului în şedinţă publică.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea reformării hotărârii primei instanţe, care a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

6.1. Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentul-reclamant Fondul Român de Contragarantare S.A. pentru că ar fi nemotivată, iar pe de altă parte că a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de procedură specifice condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar reclamantul a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, emisă de Curtea de Conturi a României.

În recursul său, declarat împotriva încheierii din data de 03.12.2014, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a invocat faptul că cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, reţinând că în speţă nu ar fi întrunită condiţia cazului bine justificat, cu privire la toate măsurile dispuse de Curtea de Conturi.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Raportat la considerentele de ordin general menţionate, Înalta Curte constată că, existenţa cazului bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentul-reclamant în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.

După cum se constată, recurentul-reclamant se rezumă la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Apreciază astfel că, prima instanţă a reţinut în mod corect că reclamantul nu a făcut dovada răsturnării prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat, fiind o simplă afirmaţie nesusţinută de probe aceea că există o aparenţă de nelegalitate a acestui act, cu privire la toate măsurile în discuţie.

Înalta Curte constată aşadar că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, în ceea ce priveşte măsurile a căror suspendare nu a fost dispusă.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că, în privinţa tuturor măsurilor dispuse la celelalte puncte/subpuncte din dispozitivul deciziei a cărei suspendare se solicită, nu este întrunită cerinţa pagubei iminente, astfel că - cele două condiţii fiind necesar a fi întrunite cumulativ - nu se mai impune analiza tuturor aspectelor invocate de reclamant în susţinerea cazului bine justificat, cu privire la aceste măsuri.

Cu privire la drepturile salariale acordate conform menţiunilor Contractului Colectiv de Muncă sau a Contractelor de mandat ale membrilor Directoratului, fără însă ca aceasta cerere să fi fost argumentată temeinic, reclamantul rezumându-se la a invoca şansele mici de reuşită ale unor eventuale acţiuni în pretenţii împotriva acestora, aspecte care în nici un caz nu sunt de natura a fundamenta cerinţa pagubei materiale iminente.

În privinţa măsurilor dispuse la punctul I subpunctul 7, respectiv punctul II subpunctele 8-9, în mod corect s-a apreciat ca întrunită această cerinţă, atât a prejudiciului material iminent, derivând din neîncasarea de prime de contragarantare, din accesoriile pe care trebuie să le achite pentru refuzul la plată al garanţiilor, din cheltuielile cu taxele de timbru aferente acţiunilor în justiţie, cât şi a perturbării previzibile grave a asigurării unui serviciu (pentru a nu antama chestiunea de fond privind natura reclamantului), adică a activităţii de contragarantare, prin alocarea de cheltuieli pentru demersurile impuse, prin indisponibilizarea în acest scop a personalului reclamantului.

În privinţa cerinţei cazului bine justificat, în deplin acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că unicul aspect din multitudinea celor invocate de recurentul-reclamant în susţinerea acestei cerinţe, care se subsumează într-adevăr textului de lege, inducând un dubiu suficient de caracterizat asupra legalităţii actului, este cel vizând aprecierea recurentei-pârâte asupra legalităţii unor acte administrative cu caracter normativ, anume ordinele prin care au fost aprobate condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către recurentul-reclamant.

Având în vedere această împrejurare, Înalta Curte constată că, în procedura sumară specifică cererii de suspendare a efectelor Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, nu pot fi analizate celelalte aspecte invocate, întrucât s-ar prejudeca fondul litigiului, fiind necesară antamarea fondului litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii, caracterizată prin cercetarea sumară a aparenţei dreptului.

Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 589, pronunţată la data de 4 martie 2015 în dosar nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului având ca obiect anularea actului administrativ care formează obiectul prezentei cereri de suspendare, motiv pentru care Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o încheiere cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

În aceste circumstanţe, soluţia adoptată de instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare creează, cel puţin cu caracter provizoriu, premisa legalităţii actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumţia de legalitate ataşată actelor administrative, până la soluţionarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, cu privire la toate măsurile dispuse prin actul administrativ supus cenzurii instanţei.

În susţinerea "pagubei iminente" reclamantul s-a raportat doar la activitatea de contragarantare, adică "înregistrarea pe cheltuieli a debitelor nerecuperate" (pct. I subpunctul 7), respectiv "acordarea contragaranţiilor" (punctul II, subpunctele 8-9), în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată astfel că nici această cerinţă nu este îndeplinită.

6.2. Prin recursul formulat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României se susţine, în esenţă, că măsurile de la pct. II subpunct. 8-9 din Decizia nr. 22/2014 au fost dispuse în conformitate cu dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, potrivit cărora în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice audiate această stare de fapt, urmând ca stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia să devină obligaţia conducerii entităţii verificate.

În ceea ce priveşte măsurile prevăzute la pct. I.7 din aceeaşi decizie, acestea au fost dispuse pentru înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată, conform dispoziţiilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, în raport de prevederile actelor normative aplicabile în materie.

Cu privire la acest recurs, Înalta Curte constată că, cerinţa cazului bine justificat nu se referă la critici de netemeiniciei şi/sau nelegalitate a actului supus cenzurii instanţei, ci la împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ (indicii de nelegalitate).

În acest sens, se constată că unicul aspect în susţinerea acestei cerinţe, care se subsumează într-adevăr textului de lege, inducând un dubiu suficient de caracterizat asupra legalităţii actului, este cel vizând aprecierea recurentei-pârâte asupra legalităţii unor acte administrative cu caracter normativ, anume ordinele prin care au fost aprobate condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către recurentul-reclamant.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, soluţia pronunţată de prima instanţă a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Temeiul juridic al soluţiei

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate, menţinând ca legală încheierea pronunţată de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. şi de pârâta Curtea de Conturi a României, împotriva încheierii din 03 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 noiembrie 2016.