Administrative order validating denial of long-term residence reinstated after High Court quashes waiver of continuous residence rule for personal investments

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamantul A. în contradictoriu cu Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcţia Migraţie a contestat Dispoziţia de respingere a dreptului de şedere pe termen lung în România nr. 3111170 din data 09.09.2014, emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcţia Migraţie, solicitând admiterea contestaţiei, anularea dispoziţiei nr. 3111170 din data 09.09.2014, ca fiind netemeinică şi nelegală şi dispunerea acordării dreptului de şedere pe termen lung, având în vedere că îndeplineşte condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002.

Prin Dispoziţia nr. 311170 din 09 septembrie 2014 a Inspectoratului General pentru Imigrări, i s-a comunicat că, potrivit prevederilor art. 71 alin. (1), lit. a) pct. (I), din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată şi completată, i s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, depusă la data de 03.09.2014, deoarece:

"nu aţi avut drept de şedere continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii întrucât figuraţi cu 1462 zile de absenţă de pe teritoriul statului român, din care două perioade de peste 6 luni consecutive".

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 473 din data de 20.02.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul A., cetăţean iranian, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări-Direcţia Migraţiune, a anulat Dispoziţia nr. 3111170 din 09.09.2014 şi a dispus acordarea dreptului de şedere pe termen lung pentru reclamant.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţiune.

I. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti arată că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul susţine că instanţa a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, făcând o interpretare greşită a acestora în sensul în care, nu se prevede expres felul investiţiei pe care străinul este necesar să o facă, aceasta putând fi şi o investiţie efectuată în calitate de persoană fizică.

De asemenea, instanţa de judecată a reţinut că dispoziţiile art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 nu pot fi interpretate în coroborare cu dispoziţiile art. 55 alin. (6) potrivit cărora cuantumul investiţiei şi numărul locurilor de muncă se calculează în funcţie de cota de participare a asociatului sau acţionarului la societatea comercială, având în vedere că aceste dispoziţii reglementează acordarea dreptul de şedere pentru desfăşurarea de activităţi comerciale, iar prin art. 55 alin. (1) lit. c), alin. (2) lit. d) şi alin. (3) lit. c) se prevede că cel ce solicită o astfel de viză trebuie să aibă calitatea de asociat sau acţionar al societăţi comerciale.

Reţinând că cetăţeanul iranian este exceptat de la îndeplinirea condiţiei continuităţii şederii pe teritoriul României pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung, prin efectuarea unei investiţii ce depăşeşte suma de 1.000.000 euro, instanţa de judecată a avut în vedere un raport de expertiză extrajudiciară efectuat de către un expert contabil care a concluzionat că reclamantul a efectuat investiţii de 2.300.000 euro.

Recurentul apreciază că în mod netemeinic instanţa de judecată a apreciat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, dând relevanţă unui raport de expertiză lipsit de valoare probatorie, în sensul în care concluziile consemnate s-au fundamentat pe însumarea preţurilor de achiziţie a unor bunuri imobile, fără anexarea actelor de proprietate care să ateste cu certitudine plata acestor sume.

II. Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţiune arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu indicarea unor motive contradictorii şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.).

Instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea pe motive contradictorii indicând faptul că cetăţeanul străin nu îndeplineşte condiţia cu privire la continuitatea şederii prevăzută la art. 71, alin. (1), lit. a), pct. (i) din O.U.G nr. 194/2002, încadrându-se în excepţiile îngăduite de legiuitor, prin care anumite categorii de cetăţeni străini, sunt exoneraţi de la îndeplinirea condiţiei ce reprezintă unul din principalele temeiuri ale acordării dreptului de şedere pe termen lung, fără a admite însă legătura indisolubilă între prevederile articolului citat şi art. 55 din acelaşi act normativ, care sunt guvernate de acelaşi principiu, mărginindu-se la a separa dreptul de şedere pe termen lung de dreptul de şedere temporară pentru activităţi comerciale, instituţii în care instanţa de fond a apreciat că nu există niciun fel de legătură.

Dovada prezentată de străin în cadrul susţinerilor sale constând într-un raport de expertiză extrajudiciară, unde sunt indicate valori la care au fost achiziţionate anumite bunuri în coproprietate cu soţia, în cursul anului 2012, nicidecum o valoare de piaţă la data efectuării expertizei şi mai mult decât atât nu se arată contribuţia financiară efectivă a cetăţeanului străin în achiziţionarea respectivelor imobile, nu poate fi considerată "investiţie în sensul textelor de lege incidente cauzei.

Aplicarea greşită a normelor de drept material constă în faptul că instanţa de fond, în ciuda celor statuate de principiul fundamental de drept potrivit căruia "excepţia este de strictă interpretare ", a lărgit sfera de aplicabilitate a textului art. 71 alin. (1) pct. 4 din O.U.G nr. 194/2002, în sensul extinderii la toate categoriile de cetăţeni străini, indiferent de scopul pentru care aceştia au avut sau au prelungit dreptul de şedere temporară în România, arătând faptul că intimatul-reclamant este titularul unui permis de şedere temporară în scopul reîntregirii familiei.

Este adevărat faptul că legiuitorul nu a condiţionat depunerea cererii de prelungire a dreptului de şedere pe termen lung de deţinerea unui drept de şedere temporară pe un anumit scop, cu excepţiile indicate în cuprinsul art. 70, alin. (2) din actul normativ invocat, însă nici nu a permis, aşa cum în mod eronat s-a interpretat, ca toate categoriile de cetăţeni străini beneficiari ai unui drept de şedere pe termen lung să se încadreze în situaţiile speciale care exonerează de la îndeplinirea condiţiilor generale de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, al cărui principiu esenţial îl reprezintă în esenţă continuitatea şi legalitatea şederii pe teritoriul ţării noastre.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea de şedinţă din data de 15 iunie 2016, recursurile au fost admise în principiu.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele şi lucrările dosarului a reieşit faptul că reclamantul nu are şedere continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, în conformitate cu art. 71 alin. (1), lit. a) pct. (I) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât în evidenţele traficului de frontieră figurează ieşit din ţară 1462 de zile, din care două perioade de peste 6 luni consecutive.

Potrivit art. 71 - Condiţii de acordare a dreptului de şedere permanentă

"(1) Dreptul de şedere permanenta se acorda străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) au avut un drept de şedere continuu pe teritoriul României în ultimii 5 ani, anteriori depunerii cererii, astfel:

(i) în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive şi nu depăşesc 10 luni de absenţă în total."

Calculul celor 1462 de zile de absenţă de pe teritoriul ţării s-a realizat avându-se în vedere evidenţele privind intrările şi ieşirile în/din România din baza de date administrată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, iar acest aspect nu a fost contestat de către reclamant.

Conform articolului 71, alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002:

"Străinilor care fac dovada că au efectuat investiţii de minimum 1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul de şedere permanentă fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b)."

Art. 55 alin. (6) din acelaşi act normativ stipulează:

"Cuantumul investiţiei şi numărul locurilor de muncă se calculează în funcţie de cota de participare a asociatului sau acţionarului la societatea comercială."

Înalta Curte constată că, în cauză, cererea reclamantului nu a putut fi analizată prin prisma art. 71 alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002 având în vedere faptul că investiţiile pe care le-a prezentat sunt doar în beneficiu personal fiind efectuate în calitate de persoană fizică, or textul legii speciale dispune în mod expres cu privire la acest aspect.

Conform raportului de furnizare a informaţiilor extinse nr. 1448122 din 28.08.2014 al Registrului Naţional al Comerţului cu privire la S.C B. S.R.L. la care reclamantul are calitatea de asociat cu cotă de participare la beneficii şi pierderi 90%/90%, rezultă că cifra de afaceri netă pentru anul 2013 este 0, la fel şi numărul de angajaţi fiind tot 0.

Prin urmare, în mod corect nu s-a putut reţine incidenţa dispoziţiilor art. 71 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, în ceea ce îl priveşte pe reclamant.

Expertiza extrajudiciară efectuată de reclamant nu face decât să confirme faptul că investiţiile imobiliare sunt efectuate în calitate de persoană fizică şi deci nu se circumscrie situaţiei de excepţie indicată de O.U.G nr. 194/2002.

Instanţa de control judiciar are în vedere şi art. 74. alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de şedere al titularului cererii nefiind limitat numărul de solicitări de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, astfel încât reclamantul are posibilitatea de a înainta o nouă astfel de cerere, oricând consideră că îndeplineşte condiţiile impuse de lege.

Deci, excepţia îngăduită de legiuitor cu privire la exonerarea de la îndeplinirea condiţiilor generale de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, se referă strict la categoria de străini, care în cursul şederii lor temporare în România, indiferent de scopul în care deţin un permis de şedere temporară la data solicitării dreptului de şedere pe termen lung, au desfăşurat sau desfăşoară acea activitate comercială din care rezultă investiţia efectuată în România, în cuantumul prevăzut de art. 71 alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002, dar în sensul activităţii comerciale descrisă de art. 55 din acelaşi act normativ.

Cele două texte de lege sunt guvernate de acelaşi principiu, potrivit căruia Statul român acordă anumite facilităţi acelei categorii de străini care aduc beneficii economiei naţionale prin intermediul investiţiilor efectuate în cadrul desfăşurării unor activităţi comerciale şi prin crearea de locuri de muncă.

Faptul că în cuprinsul art. 71 alin. (4) din O.U.G nr. 194/2002 nu este reiterat în întregime textul care restrânge termenul de investiţie la sfera activităţilor comerciale, aşa cum este acesta dezvoltat în cuprinsul art. 55 din norma legală amintită, care dezvoltă condiţiile dreptului de şedere temporară în scop de activităţi comerciale nu însemnă că acesta poate fi interpretat extensiv, derogând de la principiul expus anterior cu privire la acordarea unor facilităţi acelei categorii de străini care prin investiţia lor directă în economia ţârii au adus un plus societăţii româneşti.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind fondat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie împotriva sentinţei civile nr. 473 din data de 20.02.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2016.