Taxpayer wins late-appeal reinstatement after flawed service of tax assessment; rejection annulled, merits review ordered.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. "A." S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 70 din 20 martie 2014 emisă de pârâta A.N.A.F. - D.G.S.C. şi, pe cale de consecinţă, obligarea aceleiaşi pârâte să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de către reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-PH 331/400 din 17 iulie 2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 17 iulie 2013; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei contestaţii.

Prin cererea completatoare la acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, C. proc. fisc.), suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-PH 331/400 din 17 iulie 2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 17 iulie 2013.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 805 din 20.03.2015, a respins cererile de anulare şi de suspendare a actelor administrativ fiscale contestate, ca nefondate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta S.C. "A." S.R.L., care a solicitat casarea acesteia şi, în urma rejudecării cauzei, anularea Deciziei nr. 70 din 20 martie 2014 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi trimiterea contestaţiei către organul fiscal competent, în vederea soluţionării în fond a acesteia.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a prezentat istoricul litigiului şi a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

3.1. Dispoziţiile legale încălcate sunt cele privind comunicarea actelor de procedură, prevăzute de art. 44 C. proc. fisc., raportate la art. 153 şi urm. C. proc. civ., deoarece instanţa de fond în mod greşit a reţinut că:

- procedura a fost legal îndeplinită prin comunicarea actului la împuternicitul societăţii recurente;

- data comunicării actului administrativ a fost 22.07.2013, deşi, în realitate, data comunicării a fost 23.07.2013, după cum rezultă din adresa comunicată de serviciul de curierat B..

Recurenta precizează că actul de impunere contestat trebuia comunicat societăţii, întrucât avea domiciliul fiscal în România.

3.2. Prin hotărârea recurată, au fost încălcate dispoziţiile art. 18 alin. (3) C. proc. fisc., raportate la art. 126 alin. (1) şi (3) din Statutul profesiei de avocat, precum şi prevederile art. 158 C. proc. civ., întrucât prima instanţă în mod eronat a reţinut că, prin împuternicirea aflată la fila 134 dosar fond, avocatului angajat i s-a acordat dreptul să aleagă locul citarii la sediul acestuia.

Recurenta arată că împuternicirea avocaţială aflată în discuţie atestă doar dreptul conferit avocatului de a i se comunica actul administrativ fiscal la sediul acestuia şi nu poate fi asimilată cu manifestarea de voinţă din partea împuternicitului de a i se comunica la sediul lui actele de procedură ale contribuabilului.

Ca atare, organul fiscal a procedat în mod nelegal la comunicarea actului administrativ fiscal la sediul avocatului, la dosar neexistând nicio dovadă depusă de organul fiscal prin care împuternicitul a solicitat comunicarea actelor la acesta.

Recurenta susţine faptul că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia că respectiva împuternicire are valoarea unei cereri prin care contribuabilul a solicitat comunicarea actelor de procedură la sediul împuternicitului, procedura de comunicare nu a respectat cerinţele impuse de prevederile art. 158 C. proc. civ., deoarece trebuia să existe o cerere expresă, care să conţină şi numele persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, pentru a se putea comunica actele procedurale la un alt asediu decât cel al persoanei vizate.

3.3. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 44 C. proc. fisc., a pct. 3.9 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul A.N.A.F. nr. 450/2013, precum şi a art. 44 alin. (21) C. proc. fisc., raportat la art. 154 alin. (5) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta precizează că prima instanţă trebuia să aibă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 536/2011, care stabileşte ordinea modalităţilor de comunicare a actelor administrativ fiscale.

Art. 154 alin. (4) C. proc. civ. prevede că numai în cazul în care comunicarea nu se poate face potrivit alin. (1), se procedează la comunicarea prin poştă, cu scrisoare recomandată.

Recurenta opinează în sensul că organul fiscal nu a putut face dovada, dincolo de orice dubiu, a datei la care contestatorul a luat la cunoştinţă de actul administrativ fiscal, în sensul prevederilor legale.

De asemenea, partea susţine că instanţa, în condiţiile în care a reţinut că B. prestează un serviciu de curierat rapid, nu a procedat la verificarea faptului dacă la dosarul cauzei există o solicitare expresă din partea contribuabilului, pentru o astfel de comunicare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele au formulat întâmpinări în cauză în care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precizând următoarele aspecte:

4.1. Soluţia primei instanţe pe cererea având ca obiect anularea Deciziei nr. x/20.03 respectă prevederile art. 207 alin. (1) C. proc. fisc.

În speţa de faţă, termenul de depunere a contestaţiei administrative a început să curgă de la data comunicării Deciziei de impunere nr. F-PH 331/400 din 17 iulie 2013, respectiv de la data de 22.07.2013, astfel cum rezultă din menţiunea olografă privind data primirii, înscrisă de împuternicitul societăţii reclamante.

În aceste condiţii, ultima zi de depunere a contestaţiei administrative a fost data de 22.08.2013, iar conform recipisei emise de oficiul poştal şi ştampilei aplicate pe plicul de corespondenţă, plângerea prealabilă a fost depusă în data de 23.08.2013, după expirarea termenului legal de depunere, ceea ce atrage sancţiunea decăderii.

Din analiza împuternicirii avocaţiale depuse la dosar rezultă că avocatul societăţii a avut un mandat cu titlu general.

4.2. Cererea de suspendare a efectelor actului de impunere nu poate fi admisă, deoarece partea nu aprobat îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 10.02.2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport în care a arătat că nu are obiecţiuni cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea de şedinţă din data de 01.06.2016, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar a reţinut că nu există jurisprudenţă constantă pe problema de drept aflată în litigiu, că recursul nu poate fi soluţionat potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., motiv pentru care a fixat termen de judecată a fondului acestuia în şedinţă publică, pentru data de 21.10.2016.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., are ca obiect verificarea legalităţii art. 1 din Decizia nr. 70 din 20 martie 2014 prin care intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nedepusă la termen contestaţia formulată de S.C. "A." S.R.L. împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-PH 331/400 din 17 iulie 2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 17 iulie 2013, ambele emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova- Activitatea de Inspecţie Fiscală.

Instanţa de primă jurisdicţie a respins cererea de anulare a actului administrativ fiscal anterior nominalizat, în esenţă, pentru următoarele considerente:

Data corectă a comunicării actului de impunere a fost 22.07.2013, când "apărătorul C. a primit plicul, cu ştampila de confirmare la fila 82 şi scrisul olograf al colaboratoarei sale, D., aspect confirmat de aceasta, la interogatoriu luat în şedinţă publică."

Împuternicirea avocaţială din data de 04.04.2013 conferea puteri depline avocatului firmei reclamante, pentru asistenţă, consultanţă şi reprezentare, fără a face referire specifică la o etapă, act sau procedură fiscală.

Era o practică obişnuită ca avocatul să primească toate comunicările de la ANAF şi DGFP la sediul său, pentru clientul S.C. "A." S.R.L., iar delegaţia de la fila 134 permitea aceste comunicări prin gradul său general de reprezentare.

Contestaţia administrativă a fost depusă de reclamantă la data de 23.08.2013, după expirarea termenului de 30 de zile, reglementat de art. 207 C. proc. fisc..

Această soluţie nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în speţa de faţă.

Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

6.1. Prima chestiune ce urmează a fi analizată vizează persoana căreia i se comunică actul administrativ fiscal.

Conform art. 44 alin. (1) C. proc. fisc., actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat. Teza finală a acestui alineat prevede că numai în situaţia contribuabililor fără domiciliu fiscal în România, care şi-au desemnat împuternicit, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: "actul administrativ fiscal emis pe suport de hârtie se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal, sau prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire."

Prima instanţă a apreciat că procedura a fost legal îndeplinită prin comunicarea actului administrativ fiscal la sediul societăţii de avocatură "E.".

Pentru a ajunge la această soluţie, curtea de apel a interpretat prevederile art. 44 alin. (2) C. proc. fisc. în sensul că actul administrativ fiscal poate fi comunicat atât la contribuabil cât şi la împuternicitul acestuia.

Această concluzie nu este corectă şi nu va fi reţinută de instanţa de control judiciar, întrucât distincţia făcută de alin. (2) al articolului aflat în discuţie are în vedere strict distincţia realizată de alin. (1) al aceluiaşi articol, mai precis, cazurile când actul se comunică contribuabilului şi cele când se comunică împuternicitului.

Cu alte cuvinte, prin interpretarea logică şi sistematică a art. 44 C. proc. fisc., se desprinde regula potrivit căreia actul administrativ fiscal, în situaţia contribuabilului cu domiciliul fiscal în România, se comunică în toate cazurile contribuabilului, iar nu împuternicitului acestuia.

Noţiunea de domiciliu fiscal este reglementată de art. 31 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc.: pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat.

Din interpretarea celor două norme anterior citate, rezultă faptul că scopul pentru care legiuitorul a instituit această procedură a fost asigurarea efectivităţii dreptului de informare a contribuabilului şi a dreptului la apărare.

Pe problema analizată, instanţa de control judiciar apreciază că se impun a fi nominalizate şi prevederile art. 12 C. proc. fisc., care statuează că "relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii."

În speţa de faţă, domiciliul fiscal al recurentei este sediul social indicat în acţiunea dedusă judecăţii, respectiv în Bucureşti, B-dul Alexandru Obregia, sector 3, sediu unde are loc şi gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a societăţii.

În aplicarea principiului bunei-credinţe, organul fiscal trebuia să comunice actele administrative fiscale deduse controlului de legalitate la sediul social al societăţii recurente, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire.

Ca atare, în raport de cele mai sus prezentate, Înalta Curte consideră că este justificată critica recurentei în sensul că judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 44 alin. (1) C. proc. fisc., prin faptul că a reţinut ca legal efectuată comunicarea deciziei de impunere contestate la sediul împuternicitului societăţii, deşi textul legal prevede clar obligaţia comunicării sale către contribuabil.

6.2. O altă problemă ce se impune a fi clarificată se referă la regimul împuternicirii avocaţiale.

În temeiul prevederilor art. 18 alin. (3) C. proc. fisc., în cazul reprezentării contribuabililor în relaţiile cu organele fiscale prin avocat, forma şi conţinutul împuternicirii sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Conform art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistenţă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru activităţile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistenţă juridică, acesta reprezintă un mandat special, în baza căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziţie în numele şi pe seama clientului.

Din cadrul normativ anterior prezentat rezultă că împuternicirea avocaţială reprezintă modalitatea de aducere la cunoştinţa terţilor a întinderii mandatului, contractul de asistenţă juridică fiind o formă a mandatului de reprezentare.

În acest context, instanţa de control judiciar apreciază că este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia nu se poate pune semnul egalităţii între dovada puterilor de reprezentare ale împuternicitului şi actul procesual prin care se exercită drepturile respective. Depunerea delegaţiei avocaţiale la organul fiscal nu poate fi considerată ca fiind o cerere prin care contribuabilul, prin împuternicit, îşi alege locul comunicării actelor administrativ fiscale la acesta.

Aşadar, actul de procedură prin care împuternicitul îşi manifestă intenţia de alegere a locului de comunicare îl reprezintă doar cererea formulată în scris.

În baza împuternicirii avocaţiale aflată la fila 134 dosar fond, avocatul C., conform contractului de asistenţă juridică nr. x/2013, avea dreptul să efectueze activităţi de asistenţă, consultanţă, reprezentare, formulare, semnare, depunere, susţinere acte, cereri, apărări, contestaţie, plângeri, probe, inclusiv căile de atac.

Ca atare, din cuprinsul actului aflat în discuţie, nu rezultă faptul că apărătorul era împuternicit să aleagă sediul său pentru comunicarea actelor de procedură.

Susţinerea judecătorului fondului în sensul că împuternicirea avocaţială analizată, prin gradul său de generalitate, a conferit şi această posibilitate nu poate fi primită, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, aceasta reprezintă un mandat special dat numai pentru activităţile expres prevăzute.

6.3. O altă chestiune aflată în divergenţă priveşte data comunicării deciziei de impunere.

După cum s-a precizat la pct. 6.1. din decizie, regulile privind comunicarea actelor administrativ fiscale sunt stabilite de art. 44 C. proc. fisc.

Textul normativ face distincţie între remiterea actului direct contribuabilului şi comunicarea acestuia prin poştă. În prima situaţie, dovada comunicării o constituie semnătura olografă a destinatarului, iar în cea de-a doua situaţie, dovada comunicării o reprezintă recomandata poştală.

Art. 183 alin. (3) C. proc. civ. menţionează că recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare (…), pe actul depus, servesc, ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

În cauza de faţă, se observă faptul că nu au fost respectate cerinţele legale anterior arătate, întrucât consemnarea olografă făcută asupra confirmării de primire 2 nr. 14498544 nu aparţine serviciului specializat de comunicare, ci avocatului colaborator D.

În concret, potrivit adresei comunicate de serviciul de curierat B., scrisoarea nr. 14498544 - ce conţinea decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală contestate - a fost comunicată societăţii de avocatură la data de 23.07.2013.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, data scanării confirmării reprezintă, în realitate, data la care a fost predată corespondenţa către destinatar.

6.4. Înalta Curte apreciază că se impun a fi făcute câteva consideraţii cu privire la procedura de comunicare a actelor administrativ fiscale.

Prin Decizia nr. 536/2011, Curtea Constituţională a statuat că art. 44 C. proc. fisc. instituie, în mod obligatoriu, o regulă a ordinii de comunicare.

Mai precis, în considerentele deciziei s-a reţinut că: "procedând la o interpretare teleologică a acestor dispoziţii legale, Curtea observă că enumerarea pe care o conţine nu este întâmplătoare, ci modalităţile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menţionate într-o ordine de prioritate în ceea ce priveşte aplicarea lor. Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoştinţă a contribuabilului de conţinutul actului administrativ fiscal, este cea de la lit. a), constând în prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură. De asemenea, un grad înalt de certitudine îl oferă şi modalitatea prevăzută la lit. b), şi anume remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal. Urmează, potrivit lit. c), comunicarea prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia. În fine, la lit. d) se menţionează comunicarea prin publicitate, a cărei descriere se regăseşte în textul de lege criticat în cauza de faţă."

Curtea Constituţională a explicitat şi faptul că "în mod evident, intenţia legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalităţile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menţionată la lit. a)-d), obligaţia organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora, prevăzută în art. 44 alin. (2)."

Această regulă se regăseşte şi în noul C. proc. civ. care, la art. 154 alin. (4) stabileşte că numai în cazul în care comunicarea nu se poate face potrivit alin. (1), se procedează la comunicarea prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire.

Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentei în sensul că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 154 alin. (5) C. proc. civ. care menţionează că numai la cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa, comunicarea actelor de procedură se poate face prin servicii de curierat rapid.

Or, în speţa de faţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, comunicarea actului de impunere nu se putea face prin intermediul unui serviciu de curierat rapid, în lipsa solicitării exprese a contribuabilului.

6.5. În fine, relevante pe chestiunea aflată în discuţie sunt şi considerentele expuse de instanţa constituţională în Decizia nr. 536 din 28.04.2011: "Interesul organelor fiscale de aducere la cunoştinţa contribuabilului a existenţei unei obligaţii fiscale al cărei creditor este însuşi statul implică necesitatea comunicării actului administrativ în care aceasta este consemnată în modalităţi care să asigure aducerea efectivă la cunoştinţa contribuabilului despre existenţa unor obligaţii fiscale în sarcina sa."

Prin urmare, în speţa de faţă, instanţa apreciază că modul în care s-a realizat comunicarea actelor administrative fiscale nu poate fi opozabil societăţii recurente, întrucât încalcă dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 31 şi art. 44 C. proc. fisc.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recursul administrativ formulat de societatea recurentă a respectat termenul reglementat de art. 207 alin. (1) C. proc. fisc.

Ca atare, în raport de considerentele anterior arătate, Decizia nr. 70 din 20 martie 2014 prin care intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nedepusă la termen contestaţia formulată recurenta de S.C. "A." S.R.L., este nelegală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va admite, în parte, acţiunea, astfel cum a fost completată, va anula Decizia nr. 70 din 20 martie 2014 şi va obliga pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 805 din 20 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, admite, în parte, acţiunea astfel cum a fost completată de reclamantă şi, în consecinţă:

Anulează decizia nr. 70 din 20 martie 2014 emisă de pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Ploieşti.

Obligă pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă formulată de reclamantă.

Menţine sentinţa atacată în ceea ce priveşte cererea de suspendare a actelor administrativ fiscale contestate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2016.