Whether statements in civil land dispute pleadings constitute actionable discrimination under Ordinance 137/2000 or remain within the civil court’s procedural good-faith review

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată în faţa Tribunalului Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., anularea Hotărârii nr. 146 din 27 martie 2013 din dosar nr. x/2012 al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului administrativ mai sus menţionat, solicitând obligarea celor doi pârâţi, în solidar, la plata daunelor; tragerea la răspundere a CNCD pentru modul de apreciere şi instrumentare a cererii şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cauza de faţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4041 din 22.10.2013, Tribunalul Mureş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 26 din 7 februarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi pârâtul B., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul arată că din cuprinsul celor şase înscrisuri olografe depuse la dosar reies în mod evident pornirile rasiste, xenofobe şi naţionalist şovine a învinuitului B. Indiferent de împrejurarea în care un individ face afirmaţii de natură să prejudicieze imaginea unui cetăţean de bună credinţă instituţiile abilitate ale statului au obligaţia, în conformitate cu legislaţia în vigoare, să aplice prevederile legale în vederea estompării şi descurajării manifestărilor ostile a indivizilor certaţi cu legea.

Recurentul susţine instanţa a omis să cerceteze fondul pricinii, escamotând obiectul cauzei, motivând atitudinea învinuitului cu argumentarea susţinerilor din dosar nr. x/2011 a Judecătoriei Luduş, care are ca obiect revendicare. Se mai precizează că pârâtul CNCD instituţie abilitată a statului care avea la îndemână pârghiile necesare sancţionării şi descurajării manifestările antisociale a indivizilor de rea credinţă nu a aplicat prevederile legale în vederea descurajării manifestărilor ostile ale învinuitului B., mai mult de atât Curtea de apel a tolerat atitudinea pasivă a CNCD prin nesancţionarea Colegiului Director al CNCD prin respingerea acţiunii.

Este eronată susţinerea necompetenţei Consiliului în raport cu obiectul petiţiei formulate, CNCD neîncadrând ad litteram prezenta speţă, măsura adoptată fiind nelegală, injustă, fiind încălcate flagrant drepturile recunoscute de lege şi de convenţiile internaţionale la care România este parte, prevăzute de Art. 1 din Legea nr. 29/1990, art. 10 alin. (2) din CEDO, Constituţia României, Legea nr. 7/2004 şi O.G. nr. 31/2002.

Drepturile şi libertatea de exprimare a unui individ încetează în punctul în care încep drepturile şi libertatea altui individ, în acest context Curtea de apel luând act de aspectele sesizate de partea vătămată avea datoria de a aplica în mod obiectiv prevederile legale referitoare la fenomenul discriminare, prin casarea Hotărârii nr. 146 din 27martie 2013 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

De asemenea, recurentul consideră că instanţa de fond a omis să cerceteze aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Respingerea prezentei acţiuni de către Curtea de apel întruneşte condiţia tratamentului diferenţiat prin admiterea manifestărilor antisociale a învinuitului B. în prezenta speţă aflându-ne într-o situaţie analogă şi comparabilă tocmai prin tolerarea afirmaţiilor rasiste şi xenofobe ale învinuitului aspect ce reiese din lectura celor şase înscrisuri olografe, înscrisuri olografe împotriva cărora nici Colegiul Director şi nici Curtea de apel nu putea să prezinte nici un argument justificat.

Recurentul invocă în susţinerea recursului prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, precum şi cele ale art. 72 alin. (2) din C. civ.

4. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 23 martie 2016, recursul a fost admis în principiu.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin hotărârea emisă de Colegiul director al CNCD a fost soluţionată sesizarea recurentului-reclamant în sensul că nu pot fi reţinute aspecte care intră sub competenţa materială a Consiliului, competenţă oferită de legiuitorul naţional prin O.G. nr. 137/2000, republicată.

Potrivit art. 16 din O.G. nr. 137/2000:

"Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte".

Conform art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".

Dispoziţiile art. 20 alin. (7), (9), (10) din O.G. nr. 137/2000 prevăd:

"(7) Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita.

(9)Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii.

(10)Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) şi care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu".

Cercetând înscrisurile olografe invocate de recurentul-reclamant, Curtea de apel a reţinut că afirmaţiile privesc susţineri atribuite acestuia ("mie îmi strigă că n-am bani, şi că ei sunt unguri şi fac ce vreau, că nu se tem, şi face manechin din mine, şi mă împuşcă cum l-au împuşcat ungurii în Sfântu Gheorghe pe Avram Iancu"; "A. strigă că eu sunt ţigan şi el este ungur şi nu se teme de nimeni, că el are bani şi eu sunt prost şi nu ştiu să mă descurc dacă eu sunt ţigan şi am clase primare"; "eu B. sunt de meserie cojocar, domnul C. este de meserie tâmplar şi A. este de meserie şustăr"; "a zis că nu se teme că are sprei din Ungaria şi mă sprează"); poziţia persoanei reclamate faţă de cererea de strămutare formulată în dosar de petent ("domnule preşedinte şi onorată instanţă vă rog frumos dacă acest dosar nu este judecat bine de doamna preşedinte a Oraşului Luduş, să ne ducă în Ungaria la D."); apărări prin care persoana reclamată invocă greşeli în atribuirea terenului asupra căruia poartă diferendul părţilor şi îi bănuieşte de fapte penale pe persoanele implicate în procedura de reconstituire ("au făcut un act de fals şi luare de mită, a dus în eroare instanţa şi comisia judeţeană"); apărări faţă de comportamentul petentului, care a dat naştere litigiului ("se bagă abuziv pe acest teren care nu este al lor", "vrea să îmi ia din grădina mea cu forţa 17 ari de teren", "duce în eroare pe toţi cum a dus Comisia Judeţeană"); susţineri cu privire la lipsa de imparţialitate a expertului ("Domnule Preşedinte, Onorată Instanţă, acest expert n-a mâncat acasă, a venit să mănânce la A. A băut şi a mâncat, i-a plătit maşina de l-a adus, l-a dus şi înapoi şi şi-a luat plata").

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că aceste manifestări ale reclamantului sunt în legătură cu aspectele procedurale sau de fond ale dosarului civil în care au fost exprimate, iar eventuala depăşire a limitelor fireşti ale apărărilor pe care părţile le pot formula pot fi cenzurate numai de instanţa chemată să judece cauza. Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei, în funcţie de circumstanţele cauzei, este cea mai în măsură să aprecieze dacă părţile au încălcat cerinţa exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale care le-au fost recunoscute de lege.

Din conţinutul înscrisurilor examinate rezultă că prin expresiile folosite, în apărările scrise pe care le-a depus în dosar nr. x/2011 al Judecătoriei Luduş, recurentul-reclamant a urmărit să aducă la cunoştinţa instanţei poziţia sa cu privire la situaţia conflictuală dintre părţi, lipsa de imparţialitate a expertului, ori caracterul abuziv al cererii de strămutare, şi să obţină câştig de cauză într-un diferend de durată dintre părţi.

De asemenea, instanţa de control judiciar, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, constată că expresiile folosite nu întrunesc condiţia tratamentului diferenţiat într-o situaţie analogă şi comparabilă, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, ori prin ele nu s-a avut în vedere încălcarea dreptului la demnitate şi imagine al recurentului-reclamant.

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.

Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 26 din 7 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2016.